Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut de către prima instanţă că reclamata a executat pârâtei servicii de foraje piezometrice în amplasamentul APS , în baza contractului de prestare servicii nr. 11761/St/23.05.2003. în cuprinsul acestuia se arată că pârâta va plăti reclamantei contravaloarea lucrărilor în sumă de 16142 EURO. Se întocmeşte la 26.05.2003 un act numit Divergente la contractul nr. 11761/St/23.05.2003 de către pârâtă.
După terminarea lucrării în termenul convent prin înscrisul menţionat anterior (această finalizare fiind atestată prin Procesul verbal de predare a forajului încheiat la data de 10.10.2003 şi prin Procesul verbal de recepţie definitivă din data de 10.10.2003), s-a emis factura nr. 379/27.10.2003, dar pârâta a refuzat să-şi îndeplinească obligaţia corelativă privind plata contravalorii lucrărilor efectuate, ceea ce a generat mai multe litigii deduse judecăţii.
Potrivit prevederilor art. 720 indice 1 Cod pr. civilă , pârâta a fost invitată de către reclamantă la data de 13.10.2008, pentru a încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă, dar a refuzat a se prezenta potrivit solicitării.
Conform aceluiaşi text de lege pârâta mai este convocată, încă odată, la conciliere în data de 25.09.2008 pentru neplata aceleiaşi facturi, emisă în baza contractului precizat mai sus, intervenit între părţi.
De asemenea, potrivit prevederilor contractuale, în cazul neexecutării obligaţiei de plată la termenul scadent, pentru recuperarea prejudiciului suferit prin plata cu întârziere a debitului, consumatorul va plăti în plus pe lângă preţul facturilor şi penalităţi calculate pe zi de întârziere.
Coroborând probele administrate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 1294, art. 1361 şi art. 1073 Cod civilă, instanţa a admis cererea reclamantei considerând-o întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâta SC R SA solicitând admiterea lui, modificarea sentinţei şi respingerea cererii ca şi prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Se arată în motivare că pretenţiile reclamantei au avut la bază factura fiscală nr. 379/27.10.2003 scadentă la data de 27.11.2003. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită prevederilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 întrucât cererea iniţială formulată a fost respinsă, astfel încât ea nu putea întrerupe termenul de prescripţie extinctivă.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând că la data de 15.03.2006 a promovat o somaţie de plată în dos. nr. 3810/2006. Instanţa de judecată a considerat cu acel prilej că e necesară administrarea unui probatoriu mai amplu pentru stabilirea exactă a raporturilor juridice dintre părţi, respingând cererea. Aplicarea prevederilor art. 16 lit. b ) din Decretul nr. 167/1958 permite continuarea procesului pe calea dreptului comun întrucât litigiul nu a fost soluţionat irevocabil.
Admiterea soluţiei contrare ar duce la o îmbogăţire fără just temei a recurentei, sentinţa fiind pronunţată în procedura somaţiei de plată după expirarea termenului de trei ani. Promovarea ei dovedeşte faptul că nu a manifestat dezinteres în recuperarea creanţei.
În drept au fost invocate prevederile art. 308 alin. 2 C.pr.civ.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 şi 306 alin. 2 C.pr.civ. instanţa reţine că acesta este fondat, urmând a fi admis, sentinţa modificată în întregime, admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinsă cererea ca prescrisă. Fiind concepută ca o sancţiune îndreptată împotriva creditorului nediligent, prescripţia extinctivă a fost reglementată de Decretul nr. 167/1958 prin norme de ordine publică. Înlăturarea lor nu este posibilă prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţile raportului juridic sau de către instanţa de judecată.
Aşa fiind, tribunalul reţine că intimata şi-a întemeiat cererea pe factura fiscală nr. 379/27.10.2003 scadentă la data de 27.11.2003. Aplicând termenul general de prescripţie de trei ani, rezultă că aceasta şi-ar fi putut valorifica dreptul pe cale judecătorească până în data de 27.11.2006. Depăşirea lui atrage incidenţa prescripţiei extinctive, paralizând orice cale de recuperare pe cale judecătorească a creanţei, obligaţia asumată de către recurentă transformându-se dintr-una civilă în una naturală.
Înlăturarea sancţiunii ar putea interveni numai în măsura în care în intervalul de trei ani intimata ar fi făcut vreunul dintre actele de întrerupere a prescripţiei dintre cele reglementate de art. 16 din actul normativ amintit. Introducerea unei cereri de chemare în judecată a fost considerată de legiuitor ca un act întrerupător al prescripţiei extinctive sub condiţia ca ea să se finalizeze printr-o hotărâre de admitere. În măsura în care instanţa de judecată, indiferent din ce motive, a respins-o termenul de prescripţie nu se consideră a fi fost întrerupt.
Nu are relevanţă sub acest aspect procedura la care a recurs reclamanta – obişnuită sau reglementată de dispoziţii speciale- întrucât textul de lege nu face nicio distincţie sub acest aspect. Atâta timp cât nu a fost admisă de către instanţa de judecată, cererea depusă nu poate produce nici un efect juridic. Tocmai de aceea, tribunalul consideră că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că prin formularea unei cereri în temeiul O.G. nr. 5/2001 s-a produs o întrerupere a termenului de prescripţie atâta timp cât cererea nu a fost admisă.
Procedura generală de judecată nu poate fi considerată ca un succedaneu al celei reglementate de acest act normativ întrucât s-ar suprapune două proceduri judiciare cărora legiuitorul le-a conferit o reglementare diferită. Promovând cererea iniţială într-o procedură necontencioasă intimata şi-a asumat şi riscul respingerii ei ţinând seama de condiţiile restrictive în care poate fi admisă o cerere întemeiată pe prevederile O.G. nr. 5/2001.
Faţă de toate acestea, în baza art. 312 alin. 1 şi 3 C.pr.civ. va admite recursul aşa cum a fost formulat.
