Plăţile parţiale ale facturilor în litigiu efectuate de către recurenta-pârâtă au întrerupt cursul prescripţiei extinctive, aşa încât dreptul material la acţiune nu a fost prescris, acţiunea în justiţie Hind promovată în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958.
(Secţia comercială, decizianr. 3610 din 8 iunie 2001)
CURTEA,
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, s.com., prin sentinţa civilă nr. 2464 din 10 octombrie 2000 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi drept consecinţă, a respins acţiunea reclamantei S.C. „0.“ S.A. Mangalia, împotriva S.C. „Şt. I.“ S.R.L. Constanţa, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a stabilit că raporturile contractuale dintre părţi s-au născut la 6 martie 1997 şi respectiv 13 martie 1997, iar
acţiunea a fost promovată în justiţie la data de 9 mai 2001, astfel că dreptul la acţiune a fost prescris, fiind depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani, în sensul dispoziţiilor Decretului 167/1958.
S-a mai constatat că apărările reclamantei privind întreruperea termenului prescripţiei nu sunt fondate.
Curtea de Apel Constanţa, s. com., prin decizia 152/1 martie 2001 a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe, pe considerentul că în speţă nu operează prescripţia, fiind întrerupt cursul acesteia deoarece facturile în speţă şi anume facturile nr. 701012/707005 au fost achitate parţial de către pârâtă până la data de 17 februarie 1998 aşa cum rezultă din situaţia întocmită de către societatea reclamantă.
S-a apreciat că termenul de prescripţie curge de la data de 17 februarie 1998 când a fost efectuată ultima plată şi nu de la data emiterii facturilor, astfel că dreptul la acţiune nu este prescris.
împotriva deciziei mai sus menţionate, pârâta a declarat recurs, criticând ca nelegală şi netemeinică soluţia dată de instanţa de apel.
O primă critică este aceea că dreptul la acţiune s-a născut la 6 martie 1997 şi respectiv la 13 martie
1997, datele emiterii facturilor în litigiu şi nu la 17 februarie 1998 cum greşit a reţinut instanţa de apel, pentru motivul că între părţi nu a existat un contract de vânzare-cumpărare în formă clasică. Pentru fiecare livrare s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în forma simplificată pentru fiecare factură convenindu-se astfel diferite cantităţi de produse şi termene de plată diferite. Astfel pentru factura nr. 707005 din 6 martie 1997 termenul scadent a fost la 13 martie 1997, plata parţială fiind făcută în contul unei datorii mai vechi iar diferenţa de plată fiind prescrisă. Referitor la factura nr. 707012 din 13 martie 1997 plăţile făcute au vizat datorii mai vechi, operând compensarea.
Intimata-reclamant depune întâmpinare solicitând respingerea recursului întrucât dreptul la acţiune nu a fost prescris, ultima plată fiind făcută la 17 februarie 1998.
Curtea analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile aduse în petiţia de recurs, constată că sunt nefondate, întrucât în speţă dreptul material la acţiune nu a fost prescris, ultima plată parţială fiind făcută la 17 februarie 1998, acţiunea în justiţie fiind promovată în termenul general de 3 ani, în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Se constată că recurenta pârâtă a efectuat plăţi parţiale ale facturilorîn litigiu, care au întrerupt cursul prescripţiei extinctive, ultima dată fiind la 17 februarie
1998, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Critica adusă în cererea de recurs că dreptul la acţiune s-a născut la 6 martie 1997 şi la 13 martie 1997 nu poate fi primită faţă de probele existente la dosar, din care reiese cu claritate că ultima plată s-a făcut la 17 februarie 1998, dată de la care curge termenul de prescripţie.
De asemenea, susţinerile recurentei pârâte că pentru facturile în litigiu a operat compensarea unor datorii mai vechi nu prezintă relevanţă, acestea reprezentând elemente care vizează apărarea pe fond.
Faţă de consideraţiunile mai sus expuse, se va respinge recursul ca nefondat, menţinându-se ca legală şi temeinică soluţia instanţei de apel.
