reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâţii D.I. şi D.E., solicitând
instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să îi oblige pe pârâţi să lase în
deplină proprietate şi posesie apartamentul cu 3 camere situat în Piteşti,
str.Crinului nr.7, et.1, judeţul Argeş, cu obligarea la plata cheltuielilor de
judecată, cu motivarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra
apartamentului menţionat şi o cotă de ½ din terenul de sub construcţie, plus
186,24 m.p. curte aferentă construcţiei, în baza contractului de
autentificat sub nr.879/1972, iar în anul 1987 s-a stabilit legal în R.F.G.
După acest eveniment, apartamentul a trecut în baza
deciziei nr.179/1987 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Argeş, în
proprietatea statului, atribuindu-i o despăgubire derizorie. Solicitând
restituirea imobilului, după anul 1990, primăria a respins cererea iniţială
precum şi cerere de restituire în baza Legii nr.10/2001, apartamentul fiind
vândut chiriaşilor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii D.E. şi D.I. au invocat
excepţiile autorităţii de lucru judecat, cu referire la decizia civilă nr.247/2004
a Tribunalului Argeş, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.34/2005 a
Curţii de Apel Piteşti, a lipsei calităţii procesuale active şi a celei pasive, a
părţilor, precum şi inadmisibilitatea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr.4711/07.11.2006, Judecătoria Piteşti a
admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, respingând
celelalte două excepţii şi implicit acţiunea reclamantului.
Asupra apelurilor declarate de părţi s-a pronunţat Tribunalul
Argeş prin decizia civilă nr.237/05.07.2007, în urma cărora a desfiinţat
sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Decizia tribunalului a fost recurată la Curtea de Apel Piteşti
de toate părţile, iar prin decizia civilă nr.26/R/31.01.2008 acestea au fost
respinse ca nefondate.
Prin sentinţa civilă nr.3324 din 4 iunie 2008, Judecătoria
Piteşti a respins acţiunea formulată de reclamant, cu consecinţa obligării
acestuia la cheltuieli de judecată în cuantum de 1319,15 lei către pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a analizat cu
prioritate excepţiile invocate, fiind admise după cum urmează:
Cea a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă
nr.2424/2003 a Judecătoriei Piteşti, modificată în tot prin decizia civilă
nr.247/2004 a Tribunalului Argeş şi devenită irevocabilă prin decizia civilă
nr.34/R/2005 a Curţii de Apel Piteşti.
Şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost admisă în raport de
momentul promovării acţiunii şi intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001
(respectiv 14.02.2001).
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că apelantul-
reclamant nu are titlu pe care să-l opună subdobânditorului de bună-
credinţă al imobilului şi a dispus respingerea acţiunii reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul
A.A.C., apreciind că este nelegală şi netemeinică pentru următoarele
motive:
motive:
Analiza efectuată de instanţă privind excepţia
inadmisibilităţii nu mai poate face obiectul analizei de fond şi nici asupra
existenţei autorităţii de lucru judecat în privinţa motivării hotărârii primei
instanţe.
A arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat este
nefondată, arătând că între sentinţa civilă pronunţată în fondul prezentei
cauze şi cea soluţionată prin decizia civilă nr.247/2004 de Tribunalul Argeş
nu există triplă identitate şi astfel nu sunt îndeplinite cerinţele art.1201 Cod
civil.
În privinţa excepţiei de inadmisibilitate, apelantul a arătat de
asemenea că este nefondată, în raport de faptul că nicio dispoziţie legală nu
interzice revendicarea unui imobil naţionalizat de la terţul dobânditor.
În privinţa titlului de proprietate deţinut de apelant, s-a arătat
că este preferabil celui deţinut de subdobânditorul imobilului, care a
cumpărat apartamentul de la Statul Român al cărui titlu este profund viciat.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea
apelului ca nefondat.
Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.43 din 13 februarie
2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Aman Alexandru
Constantin, cu consecinţa obligării acestuia la cheltuieli de judecată în
cuantum de 1000 lei.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în
esenţă că, admiterea excepţiei de către judecătorie a avut element de
referinţă decizia civilă nr.247/2004 a Tribunalului Argeş, devenită irevocabilă
prin decizia civilă nr.34/2005 a Curţii de Apel Piteşti, cumpărarea de către
intimaţii-pârâţi D. a imobilului în baza Legii nr.112/1995 realizându-se cu
bună-credinţă.
Stabilirea calităţii de proprietar pentru intimaţii-pârâţi a făcut
ca reclamantul să nu aibă calitatea procesuală activă în legătură cu
revendicarea imobilului.
Critica vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost privită
ca neîntemeiată, deoarece decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
nr.33/2007 dată de Secţiile Unite a statuat că în privinţa situaţiilor de
concurs între legea specială şi legea generală, situaţia se rezolvă în
favoarea legii speciale, conform principiului speciallia generalibus derogant,
chiar dacă acesta nu este prevăzut expres de legea specială.
Cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii s-a mai
statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială
(Legea nr.10/2001) şi CEDO – cea din urmă are prioritate, astfel că
prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe
dreptul comun.
În speţă, s-a reţinut că reclamantul a beneficiat de reparaţii
în natură de pe urma litigiilor purtate cu intimaţii-pârâţi şi anume cu privire la
terenul revendicat alăturat imobilului apartament.
În privinţa fondului cauzei, s-a reţinut, acţiunea în
revendicare. nu putea fi promovată decât de proprietarul imobilului. Cum
titlul valabil îl au subdobânditorii imobilului, aspect soluţionat de către
instanţe irevocabil, apelantul-reclamant nu mai deţine un titlu de proprietate
valabil.
În consecinţă, tribunalul, în baza art.296 Cod procedură
civilă, a respins apelul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedură civilă
şi respectarea termenului legal, împotriva deciziei a formulat recurs
reclamantul A.A.C., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele
1. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă raportat la art.295 şi 261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă –
instanţa de a apel nu a analizat motivul de apel privind greşita admitere a
excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Astfel, în cadrul primului motiv de apel, reclamantul a
susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia identităţii de cauză şi obiect
pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art.1201 iar instanţa nu
analizează deloc motivul de apel propriu-zis, referirile expuse fiind cu totul
străine de natura excepţiei ce făcea obiectul primului motiv de apel.
De asemenea, concluzia finală, conform căreia recurentul
nu ar mai avea calitate procesuală activă în cauză vine în contradicţie
flagrantă cu decizia aceluiaşi tribunal, nr.237/2007, prin care a fost
desfiinţată irevocabil soluţia dată în primul ciclu procesual de admitere a
excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului (sentinţa civilă nr.
4711/07.11.2006 a Judecătoriei Piteşti).
Astfel, prin decizia civilă nr.247/22.03.2004 pronunţată de
Tribunalul Argeş, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de chemare în
judecată formulată de recurentul-reclamant, prin care a solicitat constatarea
nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3/17.12.1996
încheiat între Regotrans R.A. şi Dicu Ion şi Dicu Elena iar prin prezenta
cerere de chemare în judecată, recurentul a învestit instanţa de judecată cu
o acţiune în revendicare a imobilului situat în Piteşti, str. Crinului nr.7, et.12,
judeţul Argeş.
Or, este evident că între cele două cauze nu există
identitate de obiect şi cauză, prima întemeindu-se pe dispoziţiile art.46 din
Legea nr.10/2001, instanţa pronunţând o hotărâre raportat la acest text
legal, pe când cea de-a doua este o acţiune în revendicare de drept comun,
întemeindu-se pe dispoziţiile art.480 Cod civil, instanţa fiind obligată să
procedeze la o comparare de titluri valabile.
Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 Cod civil,
neexistând identitate de cauză şi obiect, recurentul susţine că se impune
respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi trimiterea cauzei pentru
soluţionare pe fond la Judecătoria Piteşti.
2. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă: excepţia inadmisibilităţii este nefondată.
Instanţa de fond a reţinut că după apariţia Legii nr.10/2001,
aceasta având caracter special, este exclusă formularea unei cereri de
revendicare în ceea ce priveşte un imobil naţionalizat, acţiunea fiind
inadmisibilă, soluţie apreciată ca temeinică de instanţa de apel, care a
arătat că prin decizia nr. 33 /2008 a ICCJ, dată in interesul legii s-a stabilit o
ierarhie de preferabilitate a normelor incidente în materia revendicării unui
imobil naţionalizat.
Astfel, în concursul dintre norma specială şi cea generală
va avea prioritate prima, iar în cazul în care norma specială contravine
CEDO, se va da prioritate normei europene. În dispozitivul deciziei se
menţionează expres că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între
legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia europeană a
drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi
dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în
măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, prin decizia respectivă se recunoaşte expres şi
neechivoc posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare întemeiată pe
dreptul comun, indicându-se numai ordinea de prioritate a aplicării normelor
incidente: norma internă generală, norma internă specială şi norma
europeană.
Or, prezenta cerere de chemare în judecată este întemeiată
în drept pe dispoziţiile art.480 Cod civil şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional
la Convenţie, ceea ce impune analiza pe fond a acţiunii, eventualele
contradicţii între diversele categorii de norme aplicabile constituind un
aspect ce urmează a fi soluţionat în cadrul judecăţii propriu-zise.
În concluzie, în condiţiile în care nu există niciun temei de
drept care să excludă posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare în
contradictoriu cu terţul dobânditor al unui imobil naţionalizat, se impune
respingerea excepţiei inadmisibilităţii ca nefondată, cu consecinţa trimiterii
cauzei spre rejudecare.
3. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă raportat la art.480 Cod civil şi art.1 din Protocolul nr.1
adiţional la CEDO.
În ciuda menţinerii soluţiilor de admitere a două excepţii
dirimante, se susţine că instanţa de apel face o referire laconică şi la fondul
cauzei, în sensul că pârâţii au titlu valabil asupra imobilului, deşi actul
normativ ce a stat la baza preluării imobilului, respectiv Decretul
nr.223/1947 era el însuşi neconstituţional, încălcând principiul egalităţii şi pe
cel al ocrotirii dreptului la proprietate prevăzute de art.17 şi 36 din
României din 1965.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada unei cauze de
utilitate publică şi nici nu s-a primit o dreaptă şi prealabilă despăgubire în
sensul legii, actul normativ în cauză încalcă totodată şi prevederile art.481
Cod civil.
De asemenea, el intră în contradicţie cu dispoziţiile art.17
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care prevăd că orice
persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică.
În fine, decizia administrativă nr.179/1987 emisă de
Consiliul Popular al Judeţului Argeş nu a fost comunicată recurentului,
neavând astfel posibilitatea de a o ataca în faţa instanţei, contractul de
vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat către foştii chiriaşi în
temeiul Legii nr.112/1995, chiar dacă se admite că formal nu este lovit de
nulitate, fiind în mod evident viciat.
În condiţiile în care cei doi pârâţi cunoşteau faptul că
apartamentul în cauză este naţionalizat, iar cu minime diligenţe puteau să
afle intenţia reclamantului de revendicare, se apreciază că scopul real al
cumpărătorilor nu l-a reprezentat decât achiziţionarea unui bun de mare
valoare la un preţ derizoriu, cât mai repede posibil, în fraudarea dreptului
adevăratului proprietar.
Aceştia au încheiat contract de vânzare-cumpărare,
exonerând vânzătorul de răspunderea pentru evicţiune, dovadă clară a
faptului că încă de la acel moment au conştientizat că există posibilitatea ca
fostul proprietar să revendice imobilul.
În ceea ce îl priveşte pe vânzător, acesta a acţionat cu o
vădită rea-credinţă, în condiţiile în care a vândut imobilul, deşi era formulată
o cerere de restituire a acestuia.
Analizând titlul de proprietate al recurentului-reclamant
comparativ cu cel al pârâţilor, reiese cu evidenţă faptul că primul este mult
mai bine caracterizat, impunându-se a i se da preferinţă.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate
şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, iar în subsidiar, modificarea
deciziei în sensul admiterii apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate
în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor să îi
lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.
Curtea, cu majoritate, a admis recursul, a casat decizia şi
sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă de fond, reţinând
următoarele:
Recurentul a criticat atât sentinţa instanţei de fond cât şi
cea pronunţată în apel, în primul rând sub aspectul modalităţii în care
instanţele au înţeles să soluţioneze cele două excepţii invocate, respectiv
cea a autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii acţiunii in revendicare,
susţinând că primează excepţia privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea
acţiunii în revendicare. De modalitatea în care este rezolvată această
excepţie, susţine recurentul, instanţa mai poate analiza şi celelalte excepţii,
şi în final, în măsura în care aceste excepţii sunt respinse se poate trece la
soluţionarea în fond a cauzei.
Potrivit disp. art.137 cod procedură civilă, instanţa se va
pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor
de fond care fac de prisos, in totul sau in parte cercetarea in fond a pricinii.
In situaţia unui concurs între excepţii, cum este cazul în speţă, va fi
invocată şi soluţionată cu întâietate acea excepţie care face de prisos
verificarea celei următoare. Sub acest aspect, obiectul excepţiei de
inadmisibilitate îl reprezintă contestarea dreptului reclamantului de a sesiza
instanţa, cu o acţiune in revendicare după apariţia legilor reparatorii
speciale, astfel că, din acest punct de vedere inadmisibilităţile diferă de
apărările în fond şi se apropie de excepţiile de procedură.
Excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond,
care paralizează acţiunea reclamantului, însă faţă de disp. art.137 cod
procedură civilă ea poate fi analizată numai după excepţia inadmisibilităţii
care aşa cum s-a menţionat în doctrină se apropie de excepţiile de
procedură şi se impune a fi analizată cu prioritate.
Ambele instanţe au apreciat că acţiunea în revendicare
promovată de către reclamant este inadmisibilă pe calea dreptului comun ca
urmare a regimului juridic impus imobilului, singura modalitate de restituire a
proprietăţii fiind aceea reglementată de Legea nr.10/2001, soluţie in raport
de care, faţă de disp art. 137 cod procedură civilă nu se mai puteau
pronunţa cu privire la nici un alt aspect al pricinii. Soluţia adoptată de
instanţele de fond privind inadmisibilitatea acţiunii in revendicare este in
contradicţie cu Convenţia, decizia ICCJ nr. 33 /2008 şi dispoziţiile dreptului
comun în materie.
Astfel, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în
revendicare pe calea dreptului comun a unui imobil ce a făcut obiectul Legii
nr.10/2001, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia
civilă nr.33/9.06.2008, într-un recurs în interesul legii, în sensul că Legea
specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile
preluate de stat fără titlu pot fi restituite foştilor proprietari, numai în această
procedură.
Instanţa supremă a statuat de asemenea că „nu se poate
aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea
de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul
într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul
art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie
“.
Dispoziţiile mai-sus amintite nu fac decât să confirme teza
potrivit căreia o acţiune în revendicare fundamentată pe dreptul comun este
admisibilă, pornind de la următoarele premise:
– aplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei atunci când
reclamantul invoca existenta „bunului” în patrimoniul acestuia, in
accepţiunea C.E.D.O.
– necesitatea respectării dreptului de acces la justiţie
prevăzut de disp. art. 6 din C.E.D.O.şi art. 21 din Constituţie
– caracterul mai favorabil al prevederilor Convenţiei în raport
de Legea 10/2001, din perspectiva garantării şi respectării drepturilor
fundamentale ale omului.
O astfel de concluzie decurge şi din dispozitivul deciziei
menţionate, prin care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că „în cazul
în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr.
10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are
prioritate”.
Prevalenta normelor Convenţiei asupra prevederilor din
dreptul intern se stabileşte prin analiza concursului dintre legile interne şi
reglementările internaţionale. Modul de soluţionare a acestui concurs de
legi este dat de art 20 din Constituţia României, care prevede:
„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,
şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Din compararea reglementării interne cu reglementarea
internaţională rezultă în mod evident faptul că dispoziţiile Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât dispoziţiile Legii
nr.10/2001. Aceleaşi susţineri sunt valabile şi prin raportarea normelor
Convenţiei la disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Legea nr.10/2001-art.22 alin.(1) şi (5) conţine însă o
limitare în timp a dreptului de a cere restituirea/respectarea dreptului de
proprietate pentru proprietăţile abuziv confiscate, reglementare evident
inferioară principiilor prevăzute de Convenţie şi în totală contradicţie cu
legea generală (art.480 Cod civil) din care rezulta caracterul absolut,
exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa
caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicarea lui, caracter
recunoscut prin dreptul intern şi practica CEDO.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din Primul
Protocol adiţional) nu face nici o distincţie, respectiv nu prevede nici o
limitare in timp a dreptului de a cere respectarea proprietăţii. Relevantă sub
acest aspect este hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Păduraru
împotriva României care a reţinut caracterul imprescriptibil al acţiunii în
revendicare („…Revendicarea, ca acţiune petitorie imprescriptibila
urmăreşte a stabili in mod direct existenta dreptului de proprietate al
reclamantului…. “) Rezultă că Legea nr.10/2001 – disp.art.22 alin.(5) conţin o
normă mai puţin favorabilă protecţiei dreptului de proprietate şi, ca atare,
instanţele vor putea sa le înlăture de la aplicare.
Admisibilitatea revendicării este impusă de aplicarea
directă şi imediată în dreptul intern a C.E.D.O., în caz contrar încălcându-
se următoarele drepturi fundamentale prevăzute atât de convenţie cat şi de
constituţie.
Dreptul de acces la instanţa – element indispensabil
dreptului la un proces echitabil prevăzut de de disp. art. 6.1. din C.E.D.O.
în baza cărora fiecare persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil
a cauzei sale, de către o instanţa independenta care va hotarî asupra
încălcarii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Dreptul la respectarea proprietăţii – prevăzut de disp. art.1
din Primul Protocol adiţional la Convenţie: „orice persoana are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa
decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.”
Verificarea încălcării acestui drept prin respingerea acţiunii
in revendicare in situaţia analizată trebuie să pornească de la verificarea
condiţiei ca reclamantul sa aibă un bun în sensul Convenţiei.
Art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, conferă protecţie
juridică bunurilor actuale, care există în patrimoniul celui care pretinde ca i-a
fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.
O alta situaţie poate fi aceea a bunurilor la dobândirea
cărora aceştia ar avea cel puţin o speranţă legitimă (cauza Păduraru
c.României).
Calitatea de titular actual al bunului revendicat poate să
rezulte şi dintr-un act normativ care prevede masuri de restituire sau
recunoaşterea preluării abuzive de către stat. În acest sens în legislaţia
romana s-au făcut mai multe astfel de recunoaşteri din partea statului a
caracterului abuziv al preluării imobilelor in perioada 1945-1989 şi implicit a
caracterului de bun actual al acestor bunuri in patrimoniul celor care
reclama încălcarea dreptului.
Reclamantului-recurent i s-a recunoscut calitatea de titular
al unui bun în sensul Convenţiei, prin decizia nr.775/2006, prin care i s-au
acordat despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, in temeiul Legii
10/2001, existând astfel o speranţă legitimă de redobândire a bunurilor.
A declara acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, ar
echivala deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut,
exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii
beneficiului imprescriptibilităţii, atribut esenţial al revendicării imobiliare.
Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare ar
însemna şi afectarea substanţei dreptului de proprietate, nefiind respectat
un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de
proprietate încălcat) şi mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la
procedura legii 10/2001 care limitează în timp şi formal dreptul de a cere
restituirea).
Faţă de considerentele mai sus expuse, critica privind
soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare s-a
constatat a fi întemeiată şi admisă, în temeiul art.312 cod procedură civilă,
cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la
prima instanţă, care va analiza pe fond acţiunea în revendicare formulată
de reclamant, acţiune admisibilă potrivit normelor legale mai sus invocate.
2. Pronunţarea instanţei de fond pe excepţia ce derivă din neachitarea
tarifului legal privind înscrierea în cartea funciară a unui drept, face inutilă
analiza pe fond a litigiului, precum şi a criticilor pe fond în căile de atac
Art.94 alin.1 din Legea nr.7/1996
Art. 2 din Ordinul nr.371/2007 al Ministrului Internelor şi Reformei
Administrative
Tribunalul, examinând apelul, a constatat faptul că cerinţa
administrativă a achitării tarifului prevăzut de lege, aşa cum a fost el calculat
şi apoi nu a fost contestat pe căile prevăzute de lege, nu a fost îndeplinită.
Astfel, potrivit art. 2 din Ordinul nr.371/2007, neplata tarifului stabilit şi
necontestat de către cel ce formulează cererea către birou, atrage
respingerea cererii, fără a mai fi necesară cercetarea temeiniciei acesteia.
Lipsa contestării tarifului aşa cum a fost el stabilit, pe calea
reexaminării prevăzută de alin.6 al aceluiaşi articol, face imposibilă
examinarea, într-o eventuală cale jurisdicţională, a eventualelor greşeli ce
se pretinde a se fi făcut în momentul calculării acestui tarif.
Or, contestatorul nu a utilizat calea legală de examinare a
modalităţii în care i-a fost stabilit tariful datorat pentru serviciile cerute, aşa
încât, soluţia de respingere a cererii sale, era cea care se impunea, fără a
mai fi necesară cercetarea celorlalte cerinţe privind existenţa dreptului a
cărui înscriere a cerut-o şi urmare a procedurilor în vederea realizării acestui
drept.
(Decizia civilă nr.1844/R din 03 decembrie 2009)
