(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. civ., sent. nr. 284/2008, nepublicată)
Prin acţiunea civilă înregistrată reclamanţii O. C. D. şi O. H. I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Bistriţa şi Municipiul Bistriţa anularea în parte a dispoziţiei nr. 98/31.01.2008 astfel: anularea prevederilor art. 4 alin. 1 şi 2 prin care se respinge cererea de restituire în natură a mansardei (acoperişul clădirii proprietatea reclamanţilor) şi a terenului de 47 m.p. din cartea funciară nr. 2430 topografic 1877/13/b/1/IV, 1877/13/b/1/V; a cotei de 118/533 din cartea funciară nr. 2430 Bistriţa topografic 1877/13/b/2; a cotei de 12/533 părţi din aceeaşi carte funciară topografic 1877/13/b/1, precum şi a terenului de 51 m.p. corespunzător topograficului 1877/14/1/1/1; obligarea primarului să emită dispoziţie de restituire în natură; anularea art. 5 alin. 1 şi 5 şi obligarea pârâţilor la restituirea integrală în natură a construcţiei care posedă şi demisol şi a terenului aferent de 1739 m.p. din Bistriţa, strada N. B., nr. 30; obligarea pârâtului Municipiul Bistriţa la plata sumei de 30.000 euro pentru sumele încasate de pe imobil de la momentul preluării abuzive şi până la restituirea efectivă în natură; cu plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi cele ale dosarelor ataşate nr. 2668/1997, 3649/2005, 6099/2004, 2233/1999, 1504/1997, toate ale Judecătoriei Bistriţa, tribunalul reţine faptul că prin dispoziţia nr. 98 din 31.01.2008 emisă de Primarul municipiului Bistriţa s-a restituit reclamanţilor imobilul situat în Bistriţa, strada N. B., nr. 30, judeţul Bistriţa-Năsăud, înscris în cartea funciară nr. 2430 Bistriţa topografic 1877/13/b şi 1877/14/1/1/2 reprezentând apartamentele I – III împreună cu cota aferentă din părţile comune terenul în suprafaţă de 220 m.p. din topograficul 1877/14/1/1/2/1, de 282 m.p. din topograficul 1877/14/1/1/2/3, cota de 403/533 părţi din topograficul 1877/13/b/1, mai puţin apartamentele IV şi V situate la mansardă şi terenul de 47 m.p. din cartea funciară nr. 2430 Bistriţa topografic 1877/13/b/2, cota de 12/533 părţi din aceeaşi carte funciară topografic 1877/13/b/1 şi suprafaţa de 51 m.p. din topograficul 1877/14/1/1/1, proprietatea tabulară a unor persoane fizice, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafeţele de teren nerestituite în natură.
În ceea ce priveşte apartamentele IV şi V în privinţa cărora s-a respins cererea de restituire, conform art. 4 alin. 1 din dispoziţia atacată, este de reţinut faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat în sensul că aceste apartamente, situate la mansarda imobilului din Bistriţa, strada N. B., nr. 30, au fost construite din fondurile statului, neintrând sub incidenţa legii speciale reparatorii.
Astfel, prin decizia nr. 2597/R/2006 pronunţată la data de 17 noiembrie 2006 de Curtea de Apel Cluj s-au menţinut ca fiind valabile contractele de vânzare-cumpărare nr. 15.657/10.03.1998 încheiate cu cumpărătorul R. A., având ca obiect apartamentul nr. V, respectiv nr. 16.053/21.12.2000 încheiat cu cumpărătorul M. V., având ca obiect apartamentul nr. IV.
La pronunţarea soluţiei s-a reţinut că au fost câştigate cauzei probe care relevă cu certitudine faptul că cele 2 apartamente de la mansardă au fost construite din fondurile statului, prin Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Locativă Bistriţa, după preluarea imobilului de către stat. Este o situaţie, reţine Curtea, relevată prin înscrisuri probatorii, prin raportul de expertiză întocmit de expertul M. V. în dosarul nr. 2233/1999, prin depoziţii de martori şi prin recunoaşterea reclamanţilor, care în declaraţia de recurs obiect al dosarului nr. 1795/R/2001 al Curţii de Apel Cluj arată textual: „împrejurarea că la mansarda construcţiei s-au edificat spaţii de locuit ce s-au vândut chiriaşilor nu este de natură să conducă la respingerea acţiunii, întrucât ceea ce se revendică este partea de construcţie ce a aparţinut autorilor noştri”.
În concluzie, s-a reţinut faptul că apartamentele de la mansardă, construite din fondurile statului, nu fac obiectul reglementării prin Legea nr. 10/2001, republicată.
Într-adevăr, din dosarul nr. 2233/1999 al Judecătoriei Bistriţa ataşat prezentului dosar, rezultă indubitabil construirea apartamentelor de la mansardă din fondurile statului. Acest aspect rezultă din următoarele mijloace probatorii, reţinute de Curtea de Apel Cluj prin decizia irevocabilă nr. 2597/R/2006: adresa nr. 8447/14 mai 1999 a Serviciului Administrare fond locativ; situaţia de lucrări; raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M. V.; depoziţiile martorilor audiaţi.
Faţă de statuările cuprinse într-o hotărâre irevocabilă în sensul construirii apartamentelor de la mansardă din fondurile statului este superfluă apărarea reclamanţilor în sensul că devizul din anul 1957 intitulat situaţie de lucrări priveşte altă construcţie şi este prea mare.
Pe de altă parte, se poate cu uşurinţă observa faptul că situaţia de lucrări priveşte imobilul obiect al prezentului litigiu, aceasta relevând efectuarea de lucrări la imobilul de la nr. 24 şi nu 28, aşa cum greşit se susţine de reclamanţi. Or, nr. 24 este vechiul număr al imobilului, aspect relevat de martorii audiaţi în dosarul nr. 2233/1999 ataşat la prezentul dosar şi rezultat din actele aflate în prezentul dosar.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti este expresia imutabilităţii verificării jurisdicţionale făcută de instanţă asupra unei chestiuni litigioase, verificare obiectivată prin hotărârea pronunţată. Altfel spus, ea garantează imposibilitatea rediscutării aceluiaşi aspect după rezolvarea lui definitivă ori irevocabilă.
Această autoritate rezultă din puterea conferită de lege instanţei de judecată de a tranşa definitiv o chestiune litigioasă.
Numai astfel se poate asigura securitatea juridică şi se poate garanta stabilitatea raporturilor juridice. Tot astfel, se asigură unitatea justiţiei, în condiţiile multiplicităţii şi diversităţii competenţelor jurisdicţionale, respectul mutual al hotărârilor pronunţate de diferite organe de jurisdicţie.
Hotărârea, prin ea însăşi, produce o modificare a ordinii juridice şi această modificare trebuie recunoscută şi respectată de toată lumea.
În aceste condiţii, în care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre irevocabilă, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu cumpărătorii R. A. şi M. V., pe considerentul că apartamentele înstrăinate s-au construit din fondurile statului şi nu intră sub incidenţa legii speciale reparatorii, în prezenta cauză nu se mai poate aduce în discuţie acest aspect, instanţa nemaiputând analiza modalitatea de construire şi nici contrazice decizia nr. 2597/R/2006.
Prin urmare, faţă de aceste considerente în mod corect s-a respins cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. IV şi V.
Tot pentru considerentele mai sus relevate tribunalul a apreciat că nu se impune efectuarea expertizei tehnice solicitate prin acţiunea introductivă.
În ceea ce priveşte terenul care nu s-a restituit în natură, ci prin echivalent în condiţiile legii speciale reparatorii – titlul VII din Legea nr. 247/2005, se reţine faptul că acesta reprezintă cota tabulară de proprietate a numiţilor R. A. şi P. I., respectiv cota parte ocupată de construcţia proprietate a numitului M. V.
Prin sentinţa civilă nr. 2236/1997 pronunţată la data de 10 aprilie 1997 de Judecătoria Bistriţa s-a dispus reconstituirea colii de carte funciară nr. 2430 Bistriţa, stabilindu-se suprafaţa topograficului 1877/13/b ca fiind de 580 m.p. şi a topograficului 1877/14/1/1 ca fiind de 553 m.p., proprietate a statului român.
Din cuprinsul colii evolutive de carte funciară nr. 2430 Bistriţa rezultă faptul că numitul R. A., proprietar al apartamentului nr. V are în proprietate o cotă de 165/580 părţi din teren, dobândită prin Ordinul prefectului nr. 374/1998, înscrisă în cartea funciară la 1 februarie 1999 sub B2.
Această cotă este formată din cota de 118/580 părţi de sub construcţia proprietate, cuvenită raportat la suprafaţa imobilului său şi din terenul de 47 m.p. pe care sunt amplasate 2 garaje (construcţiile C2 şi C3 materializate pe schiţa din prezentul dosar).
Întrucât suprafaţa de 165 m.p. constituie proprietate tabulară indiviză a proprietarului R. A., în mod corect s-a reţinut imposibilitatea restituirii sale în natură.
De asemenea, din aceeaşi coală funciară rezultă că topograficul 1877/14/1/1, a cărui suprafaţă este de 553 m.p., conform sentinţei civile nr. 2236/1997 de reconstituire a colii de carte funciară, s-a dezmembrat în două topografice noi şi anume: 1877/14/1/1/1 în suprafaţă de 392 m.p. şi 1877/14/1/1/2 în suprafaţă de 161 m.p.
Suprafaţa de 392 m.p. a devenit proprietatea tabulară a numitului .P. I, conform Ordinului prefectului nr. 351/2000, în timp ce în coala funciară nr. 2430 Bistriţa a rămas doar suprafaţa de 161 m.p.
Prin urmare, rezultă că nu întreaga suprafaţă din topograficul iniţial 1877/14/1/1 de 553 m.p. este liberă, ci o parte a acesteia se află în proprietatea unui terţ, astfel că nu există posibilitatea restituirii în natură, motiv pentru care în mod corect s-a respins această cerere pentru suprafaţa de 51 m.p.
Conform expertizei efectuate de expertul M. V. suprafaţa construită aferentă apartamentului IV este de 45 m.p., astfel că raportat la suprafaţa totală de 580 m.p., proprietarul M. V. este îndreptăţit la cota de 12/580 părţi.
Chiar dacă în dispoziţia atacată, cotele proprietatea numiţilor R. A şi M. V se raportează în art. 4 alin. 2 la suprafaţa de 533 m.p. în loc de 580 m.p., aceasta nu reprezintă decât o simplă eroare materială fără să influenţeze soluţia asupra cererii de restituire în natură.
Astfel, de fapt, conform situaţiei de carte funciară, proprietarului R.A îi revine cota de 165/580 părţi, iar proprietarului M. V îi revine cota de 12/580 părţi (580 suprafaţa totală raportată la suprafaţa construită de 45 m.p.).
Oricum, aşa cum s-a relevat, suprafaţa reţinută ca fiind ocupată şi pentru care s-a propus restituirea prin echivalent rămâne aceeaşi, chiar dacă art. 4 alin. 2 al dispoziţiei se referă la suprafaţa de 533 m.p. şi nu la cea de 580 m.p. pe care s-au localizat construcţiile prin sentinţa civilă nr. 2236/1997 de reconstituire a colii de carte funciară nr. 2430 Bistriţa.
Ţinând seama de faptul că interesele reclamanţilor au fost apărate în prezenta cauză prin apărător ales, situaţie în care rolul activ al instanţei este mult diminuat, că apărătorul ales nu a propus alte obiective la expertiza tehnică solicitată, în afara celor indicate de reclamanţi prin acţiunea introductivă: identificarea terenului şi construcţiei în integralitatea sa; verificarea dacă suprafaţa mansardei reprezintă mai mult de 100% din suprafaţa iniţială desfăşurată, stabilirea valorii actuale de piaţă a imobilului în întregul său construcţie şi teren, privit ca fond unic, stabilirea diminuării de valoare a fondului unic prin atribuirea mansardei şi terenului unor terţi (chiriaşi şi vecini), tribunalul a respins cererea de efectuare a expertizei şi în privinţa terenului, apreciind că aceasta nu se impune raportat la cele solicitate, alte aspecte nefiind contestate.
Astfel, construcţia şi terenul în întregul său sunt identificate în cartea funciară nr. 2430 Bistriţa topografici 1877/13/b şi 1877/14/1/1, conform sentinţei civile nr. 2236/1997, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
În condiţiile în care mansarda cuprinzând apartamentele IV şi V s-a reţinut irevocabil că s-a construit din fondurile statului şi nu intră sub incidenţa legii speciale reparatorii nu se impune a se verifica dacă aceasta reprezintă sau nu mai mult de 100% din suprafaţa iniţială desfăşurată a imobilului.
Stabilirea valorii de piaţă a imobilelor pentru care s-a reţinut îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este de competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura entitate care dispune de evaluatori specializaţi în stabilirea de despăgubiri conform standardelor internaţionale de evaluare.
Persoana nemulţumită de cuantumul stabilit poate contesta decizia Comisiei Centrale, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, la secţia de administrativ şi fiscal a Curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Ca atare, expertiza solicitată, axată pe obiectivele indicate, nu se impune.
Reţinând imposibilitatea restituirii suprafeţelor care revin proprietarilor apartamentelor IV şi V (cota de 12/580 părţi şi de 165/580 părţi), respectiv cea de 51 m.p. întabulată pe numitul P. I., vecin al imobilului, în mod corect s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri acordate în temeiul legii speciale – titlul VII din Legea nr. 247/2005, în lipsa bunurilor care pot fi acordate în compensare.
Nu este întemeiată nici cererea de obligare a pârâţilor la plata chiriei de 30.000 euro calculată pe perioada cuprinsă între momentul preluării bunului şi cel al restituirii efective a bunului.
În ceea ce priveşte imobilele construcţii şi teren nerestituite în natură, problema restituirii chiriei nu intră în discuţie.
Pentru imobilele restituite în natură (apartamentele I – III şi terenul în suprafaţă totală de 905 m.p. – 220 m.p. şi 282 m.p., precum şi cota de 403/580 m.p. aşa cum este corect şi nu de 403/533), potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei de restituire.
Ca atare, conform acestui text legal, atributele dreptului de proprietate (folosinţa, în speţă) se exercită nu imediat, ci numai după primirea hotărârii de restituire, desigur rămasă definitivă.
Pornind de la acest text legal nu se pot acorda despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de posibilitatea exercitării dreptului său, între data deposedării abuzive şi fără titlu valabil şi data primirii hotărârii de restituire (dispoziţie, decizie sau hotărâre judecătorească, după caz).
Din acest considerent tribunalul a apreciat că nu este utilă cauzei efectuarea unei expertize contabile.
În mod corect, în temeiul dispoziţiilor art. 13 din legea specială reparatorie, s-a instituit în favoarea reclamanţilor obligaţia de a respecta dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 privitoare la protecţia chiriaşilor, aceasta constituind o obligaţie imperativă impusă de legea specială reparatorie.
Nu poate fi reţinută în apărare cauza Weissman contra România, invocată de reclamanţi în cuprinsul acţiunii introductive, deoarece în această cauză s-a reţinut încălcarea dreptului la o instanţă pe considerentul că instanţa a anulat acţiunea promovată pentru restituirea chiriilor încasate de stat ca urmare a neachitării taxei judiciare de timbru. Or, în prezenta cauză cererea s-a soluţionat pe fond.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nicio încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, ca şi în cauza mai sus amintită, întrucât restituirea imobilului nu s-a dispus pe calea unei acţiuni de drept comun, ci în temeiul prevederilor legii speciale reparatorii, ale cărei reglementări au prioritate în aplicare.
Ca atare, în temeiul principiului priorităţii legii speciale, dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată sunt aplicabile înaintea prevederilor referitoare la restituirea fructelor de către posesorul de rea-credinţă.
Dacă în timp ce în cazul acţiunilor în revendicare promovate pe calea dreptului comun jurisprudenţa instanţei supreme recunoaşte un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acţiuni de revendicare, în materia Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că nu se pot acorda despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de posibilitatea exercitării dreptului său, între data deposedării abuzive şi fără titlu valabil şi data primirii hotărârii de restituire.
Curtea europeană reaminteşte că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la “bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
Dimpotrivă, speranţa de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi este similară unei creanţe sub condiţie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 şi 83, CEDO 2001-VIII, şi Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 – VII].
Cât despre noţiunea de “speranţă legitimă”, Curtea aminteşte, de asemenea, că, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, nu poate fi considerat o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004).
Or, în materia Legii nr. 10/2001, jurisprudenţa instanţelor este în sensul reţinut de tribunal în prezenta cauză.
În baza considerentelor exprimate şi făcând aplicarea art. 1 alin. 1 şi 2, art. 2 alin. 2, art. 10 alin. 2, art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul va respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată.
