Aplicarea greşită de către instanţe a dispoziţiilor speciale din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 şi a celor de drept comun – art. 468 şi art. 469 C. civ. -privind distincţiunea bunurilor imobile prin natura lor, prin destinaţie sau prin obiectul la care ele se aplică, precum şi cu privire la licitaţiei şi plata preţului bunului imobil adjudecat
(Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială, decizia nr. 79/COM din 28 ianuarie 2002)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4804 din 15 aprilie 2000 la Judecătoria Tulcea, contestatoarea S.C. „VINIFICAŢIE Şl BĂUTURI1′ S.A. Tulcea, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu D.G.F.P. Tulcea şi S.C. „COSTCO” S.R.L. Ploieşti, constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de licitaţie din 29 august 2000 încheiat cu
D.G.F.P.C.F.S. Tulcea sub nr. 8416/29.08.2000 şi suspendarea executării silite pornită asupra activului „Centrul de Vinificaţie Izvoarele”, compus din bunuri imobile, mobile şi terenul aferent.
în motivarea contestaţiei s-a arătat că este proprietara imobilului supus executării în baza
prevederilor O.G. nr. 11/1996, ca urmarea unor datorii bugetare înregistrate de unitate, creditoarea procedând la aplicarea sechestrului asigurător şi apoi, la data de 29 august 2000 la vânzarea la licitaţie publică.
A arătat contestatoarea că, întreaga procedură de licitaţie este lovită de nulitate absolută deoarece nu puteau face obiectul executării silite bunurile destinate ciclului de producţie, centrul de vinificaţie fiind singurul centru destinat prelucrării strugurilor prin vinificare în zonă, aflat la data introducerii contestaţiei în plin ciclu de producţie.
Prin modalitatea de organizare a licitaţiei au fost încălcate prevederile art. 66 din O.G. nr. 11/1996, respectiv nerespectarea termenelor stabilite de acest act normativ, cu consecinţa adjudecării la un preţ derizoriu care nu acoperă creanţele bugetare.
Ulterior, contestatoarea a invocat şi alte motive de nelegalitate a procedurii de silită, respectiv vânzarea bunurilor mobile după procedura de vânzare a bunurilor imobile; încălcarea prevederilor art. 56 din O.G. nr. 11/1996 în legătură cu plata preţului în rate.
Mai mult, au fost încălcate dispoziţiile art. 23 alin. 3 din O.G. nr. 11/2000, deoarece atât somaţia cât şi titlul au fost emise în aceeaşi zi, deşi trebuia respectat un interval de 15 zile.
Nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 1 pct. 1.5. din Ordinul M.F. nr. 1461/1996, în sensul că deşi exista marfă în stoc care putea fi vândută, organul de executare a sechestrat bunuri mobile necesare procesului de producţie.
Soluţionând cauza, Judecătoria Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 240 din 25 ianuarie 2001, a respins excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei invocată de intimate şi contestaţia la executare, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanta de fond a reţinut că, datorită neachitării unor debite restante a fost pornită executarea silită asupra unor bunuri imobile ale contestatoarei, printre care şi Centrul de Vinificaţie Izvoarele.
După ce la termenul de licitaţie din 31 iulie 2000 şi 14 august 2000 nu s-au înregistrat oferte, la al treilea termen de licitaţie, bunul imobil în cauză a fost adjudecat în favoarea S.C. „COSTCO” S.R.L. Ploieşti.
Instanţa de fond a reţinut că în raport de prevederile art. 34 din O.G. nr. 11/1996 si art. 15 din O.M.F. nr. 1461/8.07.1996, Centrul de Vinificaţie este un bun imobil ce nu este exceptat de la urmărire silită.
în ceea ce priveşte termenele de licitaţie instanţa de fond a reţinut că au fost respectate de către organul de executare silită, ţinând cont de faptul ca au fost vândute numai imobile, nu şi mobile, asa cum rezultă din procesul-verbal de licitaţie.
S-a mai reţinut că nu s-au produs dovezi din care să rezulte subevaluarea bunului adjudecat şi nici existenţa bunurilor mobile din valorificarea cărora s-a pretins că s-ar fi putut îndestula creditorul.
Prin decizia civilă nr. 379 din 29 iunie 2001, Tribunalul Tulcea, cu majoritate de voturi, a admis apelul declarat de contestatoarea S.C. „VINIFICAŢIE Şl BĂUTURI” S.A. Tulcea, a schimbat în totalitate hotărârea atacată în sensul admiterii contestaţiei şi
anulării procesului-verbal de licitaţie încheiat la
29.08.2000 de D.G.F.P. Tulcea si înregistrată sub nr. 8416/29.08.2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul procesului-verbal de licitaţie încheiat de D.G.F.P.C.F.S. Tulcea la
29.08.2000 s-a consemnat menţiunea potrivit cu care licitaţia din data respectivă a fost organizată pentru vânzarea bunurilor imobile înscrise în procesul-verbal de identificare de bunuri nr. 5932/26.06.2000, respectiv a Centrului de Vinificaţie Izvoarele, în suprafaţă de 13.830,50 mp. şi terenul aferent construcţiei, compus din bunurile imobile consemnate la pct. „a” şi bunurile mobile menţionate la pct. „b“.
Asupra tuturor acestor bunuri mobile şi imobile a fost instituit sechestrul prin acelaşi proces-verbal din 30 mai 2000, iar publicaţia de vânzare pentru cele trei termene din 31.07.2000,14.08.2000 şi
29.08.2000, au făcut referire numai la imobilul Uzina de Vinificaţie Tulcea.
Faţă de dispoziţiile O.G. nr. 11/1996, se reţine că organul de executare silită a urmat o singură modalitate de executare silită atât pentru cele imobile.
Instanţa de apel a reţinut că dat fiind aprecierea făcută de organul de executare silită, cum că bunurile mobile scoase la licitaţie fac corp comun cu bunul imobil, nu au fost restituite debitoarei după al doilea termen când nu s-a reuşit vânzarea.
în cauză, instanţa de apel a reţinut şi nerespectarea dispoziţiilor art. 56 din O.G. nr. 11/ 1996, privind plata imediată a preţului, bunul fiind adjudecat în favoarea cumpărătoarei cu plata în rate.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen, atât D.G.F.P. Tulcea, cât şi S.C. „COSTCO” S.R.L. Ploieşti.
Dacă S.C. „COSTCO” S.R.L. Ploieşti şi-a motivat recursul prin însăşi cererea declarativă,
D.G.F.P. Tulcea, a declarat recurs la 17.09.2001, în timp ce motivele de recurs au fost depuse la 9.11.2001, peste termenul imperativ prevăzut de art. 301 C. pr. civ., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 306 C. pr. civ. care sancţionează nerespectarea termenului de motivare a recursului, considerându-l nul.
S.C. „COSTCO” Ploieşti a criticat hotărârea atacată, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, susţinând în esenţă următoarele:
– greşit instanţa de apel a reţinut că licitaţia este lovită de nulitate, deoarece au fost vândute şi bunuri mobile după procedura de executare silită pentru bunurile imobile când în realitate anumite bunuri sunt prin destinaţia lor imobile, Centrul de Vinificaţie Izvoarele, fiind un bun imobil şi nu se pot disocia bunurile mobile care compun imobilul adjudecat;
– centrul de Vinificaţie Izvoarele a fost adjudecat la al treilea termen organizat de licitaţie, la preţul cel mai mare oferit;
– greşit instanţa de apel a reţinut că plata eşalonat în 12 rate lunare este interzisă de lege.
La termenul din 10 decembrie 2001, recurenta prin apărător a solicitat încuviinţarea depunerii unui raport de constatare tehnico-judiciară efectuat de specialişti în domeniul vinificaţiei, care să ateste caracterul bunurilor supuse executării, şi dacă, prin destinaţie, ele sunt bunuri imobile.
Acest raport de constatare tehnică a fost efectuat şi depus la dosar la 23 ianuarie 2002, dar la data de
28.01.2002, a fost restituit părţii motivat de faptul că recurenta s-a opus acordării unui termen pentru care intimata S.C. „VINIFICAŢIE Şl BĂUTURI” S.A. Tulcea să ia la cunoştinţă de concluziile acestuia cât şi de faptul că l-a considerat ca nefiind util soluţionării cauzei.
Recursul este nefondat.
în vederea recuperării creanţelor bugetare administrate de către Ministerul Finanţelor, precum şi de către instituţiile publice, constând în venituri stabilite prin lege, care constituie resurse ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, executarea silită se efectuează potrivit unei reglementari speciale, derogatorii de la dispoziţiile dreptului comun, respectiv O.G. nr. 11/1996.
Fiind vorba de o reglementare specială, dispoziţiile O.G. nr. 11/1996 se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care, desigur, ea nu dispune altfel.
Executarea silită se poate întinde, potrivit art. 32
O.G. nr. 11/1996 asupra tuturor bunurilor şi veniturilor debitorului, urmăribile conform legii, organul de executare putând folosi succesiv sau concomitent, oricare dintre modalităţile de executare prevăzute de lege.
în cauză, din procesul-verbal de licitaţie din 29 septembrie 2000, întocmit de organul de executare bugetar rezultă că au fost supuse executării atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile, acestea fiind
descrise şi identificate prin număr de inventar şi evaluate separat.
Este real că la art. 468 alin. 2 C. civ. se prevede expres că sunt imobile prin destinaţie când ele s-au pus de proprietar pentru servirea şi exploatarea fondului „teascurile, alambicurile, căzile, vasele”, precum şi „instrumentele necesare pentru exploatare”, dar tot în acelaşi articol se prevede că „mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu”.
Ori, art. 469 prevede că „proprietarul se presupune că a aşezat către fondul în perpetuu efecte mobiliare când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a se strica sau deteriora partea fondului către care sunt aşezate”.
în raport de menţiunile din procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000 – pag. 3-4 sunt enumerate bunuri care nu pot fi calificate ca fiind prin destinaţia lor bunuri imobile.
Astfel, rezultă fără putinţă de tăgadă că nu pot fi aplicate prevederile art. 468-469 C. pr. civ. faţă de următoarele bunuri: maşină de găurit – nr. inventar: 4006875-4007220; polizor dublu nr. inventar: 4007577; trusă TSA nr. inventar: 9006905; pompă zugrăvit nr. inventar: 9008457; post telefonic; aparat respiraţie artificială; nicovală; buliometru; birou cu două corpuri; fişet metalic; stingător transportabil, etc., bunuri care cad sub incidenţa art. 473 Cod civil.
Or, într-o astfel de situaţie, se reţine că pentru aceste bunuri nu s-a procedat la executarea silită în raport de prevederile din Secţiunea a 2-a, Cap. II din
O.G. nr. 11/1996.
Recurenta a respectat procedura de executare silită în ceea ce priveşte termenele de licitaţie, mai puţin prevederile art. 65 alin. 3 din O.G. nr. 11/1996, referitoare la aducerea la cunoştinţă a celor interesaţi, data licitaţiei, prin anunţuri în ziare de largă circulaţie.
Este de observat de asemenea că în mod corect instanţa de apel a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 66 din O.G. nr. 11/1996, când a hotărât ca plata preţului oferit de adjudecatar S.C. „M.G.N. IMPEX” S.R.L. Tulcea să fie făcută în rate.
Dispoziţiile art. 66 din O.G. nr. 11/1996 sunt imperative, de strictă interpretare, în raport de care pot beneficia de facilităţi în ceea ce priveşte plata preţului în cel mult 12 rate lunare doar persoanele fizice.
A interpreta aceste dispoziţii în sensul aplicării lor în favoarea persoanelor juridice, înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu este permis.
întrucât vânzarea a fost făcută ca un tot unitar, dar procedura pentru bunurile mobile nu a fost legală,
preţul de adjudecare fiind oferit pentru întreg ansamblul şi stabilit în rate se apreciază că hotărârea nu este legală, urmând ca în conformitate cu prevederile art. 312 C. pr. civ., recursul să fie respins ca nefondat.
NOTĂ
Decizia civilă nr. 79/COM din 28.01.2002 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia comercială, este, în opinia noastră, greşită.
Prin această hotărâre de respingere a recursului instanţa a încălcat şi aplicat greşit legea, ceea ce, faţă de probele administrate în cauză, a determinat şi o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
încălcarea şi aplicarea greşită a legii priveşte următoarele dispoziţii:
-dispoziţiile de drept substanţial şi procedurale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 11/ 1996 privind executarea creanţelor bugetare, cu modificările ulterioare;
– prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 1741 din 6 septembrie 1996 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor referitoare la executarea silită a bunurilor imobile din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare;
– prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 1461 din 8 iulie 1996 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare referitoare la executarea silită a bunurilor mobile;
– unele dispoziţii în materie privind distincţiunea bunurilor din Codul civil, respectiv art. 468 şi art. 469.
în concret, încălcarea şi aplicarea greşită a legii prin decizia civilă nr. 79/COM/2002 a Curţii de Apel Constanţa, constă în următoarele:
1. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45-57 şi art. 58-69 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/ 1996 privind executarea creanţelor bugetare1* si a dispoziţiilor în materie din Ordinele nr. 1461/1996 şi nr. 1741/1996, astfel:
a) instanţa de recurs, ca şi cea de apel (cu opinie separată în sensul notei noastre), în mod greşit, au considerat că bunurile care fac obiectul procesului-verbal de licitaţie din 29 august 2000 încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Tulcea în Dosarul de executare nr. 2361575/2000 sunt bunuri mobile şi că trebuie aplicate, în cazul executării silite, dispoziţiile referitoare la procedura executării silite asupra bunurilor mobile cuprinse la Secţiunea a 2-a, respectiv art. 45 şi urm. din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996;
b) tot astfel, instanţa de recurs a încălcat, în mod evident, şi dispoziţiile art. 58-69 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 referitoare la executarea silită a bunurilor imobile, apreciind eronat că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul executării silite a bunurilor debitoarei ce au făcut obiectul procesului-verbal de licitaţie din 29 august 2000, act de licitaţie care cuprinde bunuri imobile;
c) instanţa a aplicat greşit dispoziţiile din Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1461/1996, respectiv cele care dezvoltă prevederile Titlului III din Ordonanţa nr. 11/1996, referitor la art. 45, art. 48, art. 50 şi art. 55 din această ordonanţă, în sensul că, în cazul procedurii executării silite a bunurilor debitoarei, activului imobil i se aplică aceste reglementări, întrucât acestea se referă exclusiv la procedura executării silite asupra bunurilor mobile;
d) încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1741/1996, respectiv cele care dezvoltă prevederile Titlului III, Secţiunea a 3-a, referitor la art. 58, art. 59, art. 60, art. 63, art. 65 şi art. 66 din această ordonanţă, care reglementează procedura executării silite asupra bunurilor imobile;
e) aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 65 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, instanţa apreciind în mod greşit că aducerea la cunoştinţă a licitaţiei nu a fost făcută prin ziare de largă circulaţie;
f) aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 66 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 în sensul că plata preţului nu se putea face în rate;
g) aplicarea greşită şi a dispoziţiilor de drept comun, şi anume art. 468, art. 469, art. 473 şi urm. din Codul civil din Cartea a ll-a, Titlul I „Despre distincţiunea bunurilor”.
Pentru a ne fundamenta opinia privind soluţia greşită a instanţei, vom face unele dezvoltări, astfel:
Executarea silită prin procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000 s-a făcut pentru activul (imobilul) – „Centrul de Vinificaţie Izvoarele1′ din patrimoniul debitoarei Societatea comercială de „Vinificaţie şi Băuturi’1 S.A. Tulcea.
Acesta este un activ şi formează un tot unitar, compus din bunuri imobile prin natura lor – terenuri, construcţii bunuri imobile prin destinaţie şi unele bunuri mobile, care sunt accesorii ale bunurilor imobile prin natura lor şi/sau bunurilor imobile prin destinaţie.
Pentru toate aceste bunuri, procedura executării silite era aceea prevăzută la Secţiunea a 3-a „Executarea silită a bunurilor imobile”, respectiv în art. 58-69 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 şi în Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1741/1996.
Argumentele noastre cu privire la faptul că bunurile supuse executării silite sunt imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie şi bunuri mobile accesorii ale bunurilor imobile prin natura lor sau imobile prin destinaţie, sunt următoarele:
a) procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000 are denumirea de „Proces-verbal de licitaţie pentru bunuri imobile”, denumire corectă şi în concordanţă cu ceea ce s-a făcut de fapt la acea dată.
b) înscrierea bunurilor în procesul-verbal, respectiv „imobile” (lit. a) şi „mobile” (lit.
b) este una de natură contabilă (de evidenţă contabilă, determinată în raport de valoare).
c) din conţinutul „procesului-verbal de licitaţie” nu se poate deduce şi, cu atât mai mult, dovedi că bunurile denumite „mobile” la lit. b – p. 2-4 – sunt mobile în conformitate cu dispoziţiile legale care guvernează materia, respectiv art. 473 C. civ. Simpla enumerare ca „bunuri mobile” nu este de natură să conducă la teza că acestea au, potrivit legii, art. 473 Cod civil şi al reglementărilor cuprinse la art. 45-57 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, regimul juridic al bunurilor mobile şi că, în cazul vânzării prin licitaţie publică, li se aplică dispoziţiile privind bunurile mobile cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 şi Ordinul ministrului finanţelor nr. 1461/1996.
De altfel, chiar din dispoziţiile speciale cuprinse în Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1461/8 iulie 1996, rezultă în mod clar că bunurile motile sunt acelea „care se pot deplasa dintr-un loc în altul (utilaje diverse, care nu servesc activităţii de producţie, mijloace de transport, obiecte de artă, de design, metale rare, hârtii de valoare, care pot fi ridicate de organul de executare)”, în timp ce imobilele prin natura lor, inclusiv cele prin destinaţie, sunt fixe, ele fiind încorporate sau ataşate în construcţia ce constituie bun imobil prin natura sa.
Aşadar, anumite bunuri mobile, considerate fictiv astfel, sunt imobile prin destinaţie datorită legăturii care le uneşte cu un bun imobil prin natură, căruia îi sunt accesorii.
d) potrivit „Raportului de constatare tehnică”, care a constituit o probă esenţială şi concludentă în cauză, rezultă că toate bunurile, analizate pe categorii în acest raport, înscrise ca „bunuri mobile”, în procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000, sunt bunuri imobile prin destinaţie, iar celelalte câteva bunuri mobile (care toate au o valoare de 8.415.050 lei, din totalul de 4.558.073.853 lei), şi anume: maşină de găurit, polizor dublu, trusă TSA, pompă zugrăvit, post telefonic, aparat respiraţie, nicovală, buliometru, birou cu două corpuri, fişet metalic, stingător transportabil, sunt accesorii ale bunurilor imobile prin natura lor sau ale bunurilor imobile prin destinaţie.
Aceste din urmă câteva bunuri, considerate de instanţă mobile, sunt imobile prin destinaţie, denumite de art. 468 C. civ. ca „instrumente arătoare pentru serviciul şi exploatarea fondului”.
Toate aceste bunuri au asigurat şi asigură funcţionalitatea întregului imobil în cauză, respectiv Centrul de Vinificaţie Izvoarele.
Astfel, bunurile din cele 10 categorii analizate, şi anume: presele pentru obţinerea mustului, instalaţiile de separare a mustului, instalaţiile de zdrobit dezbrobonat, instalaţiile ROTO, scurgătoarele, maşinile şi echipamentele pentru alimentarea cu struguri, pompele, echipamentele şi instrumentele de determinare şi cântărire, capacităţile de depozitare, stocare şi păstrare a vinurilor, alte instrumente şi echipamente prevăzute la lit. b din procesul-verbal de licitaţie, au fost puse de proprietarul centrului (fondului), fie o dată cu edificarea lui, fie ulterior, pentru serviciul şi exploatarea acestuia, respectiv pentru activităţile de prelucrarea şi procesarea strugurilor şi de producerea vinurilor.
Astfel, ele au fost aşezate, fie prin incastrare în beton şi beton armat, fie au fost fixate prin sisteme de prindere puternice.
în concluziile Raportului se precizează că aceste bunuri nu se pot disloca fără a se degrada ele sau clădirea (construcţia) în care sunt incastrate sau, după caz, fixate.
De asemenea, din raport rezultă că aceste bunuri au fost puse (aşezate) în perpetuu în construcţii ce constituie bunuri imobile prin natura lor şi ele rămân în acestea, deci în Centrul de Vinificaţie, atâta timp cât el, ca activ, este apt de funcţionare.
Tot astfel, din acest Raport, rezultă în mod clar că toate bunurile respective sunt accesorii ale imobilelor – construcţiilor – prin natura lor, fiind deci imobile prin destinaţie şi acestea, împreună, constituie un tot unitar în care funcţionează Centrul de Vinificaţie (activul vândut).
2. Aplicarea greşită a dispoziţiilor în materie din Codul civil – art. 468, art. 469, art. 472 şi urm.
a) conform dispoziţiilor art. 462 din Codul civil român , cuprins la Titlul „Despre distincţiunea bunurilor”, „bunurile sunt imobile sau prin natura lor sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care ele se aplică”.
Art. 468 Cod civil defineşte bunurile imobile prin destinaţie, şi anume „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestuia”; art. 469 Cod civil defineşte care sunt bunurile mobile aşezate în perpetuu pe alte bunuri imobile (denumite fond), şi anume „efecte mobiliare când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica sau deteriora partea fondului către care sunt aşezate”; art. 472-474 Cod civil enumeră bunurile mobile ca fiind prin natura lor, sau prin determinarea legii şi, totodată, definesc şi enumeră (nelimitativ) bunurile mobile din cele două categorii. Aceste bunuri mobile nu se regăsesc la lit. b din procesul-verbal din 29 august 2000.
b) în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 517 din Codul civil francez care enumeră aceleaşi trei categorii de bunuri imobile: prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică, iar art. 518, art. 519, art. 520 şi art. 521 din acelaşi cod reglementează, în detaliu, ce se înţelege prin fiecare categorie dintre aceste imobile.
c) în cazul imobilelor prin destinaţie, atât Codul civil român cât şi Codul civil francez, cer a fi îndeplinite două condiţii, şi anume:
a) cele două bunuri – imobilul prin natură şi mobilul afectat – să aparţină aceluiaşi proprietar;
b) să existe un raport de destinaţie, astfel cum a fost prevăzut de lege, între mobil şi imobil, respectiv prin afectarea mobilului serviciului sau exploatării unui fond (imobil prin destinaţie), cu rezerva unei legături materiale, ori prin ataşarea materială a mobilelor în perpetuu.
în cazul celor două condiţii, se pot releva:
• în cazul primei condiţii, bunul trebuie să servească fondului însuşi şi nu numai proprietarului: destinaţia constă într-un raport de ordin obiectiv. Deci, bunul mobil este indispensabil exploatării fondului.
Afectarea poate fi agricolă (ceea ce nu este cazul în speţă) sau industrială (ceea ce este pe deplin în speţă).
• în cazul celei de-a doua condiţii, din art. 469 şi art. 470 Cod civil român şi art. 524 şi 525 Cod civil francez rezultă că „ataşarea” la fond trebuie făcută prin fapte materiale de aderenţă aparentă şi durabilă.
Doctrina română în materie este unanimă în sensul opiniei noastre şi ea este cunoscută din toate tratatele şi cursurile de drept civil2*.
d) în cauză, având în vedere că obiectul executării silite l-au făcut bunuri imobile prin natura lor (lit. a), bunuri imobile prin destinaţie (lit. b) şi câteva bunuri mobile ca accesorii ale bunurilor imobile ale imobilului, luat ca tot unitar, erau aplicabile întocmai şi dispoziţiile din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 menţionate, precum şi dispoziţiile art. 32 din aceeaşi ordonanţă, care prevede că: „executarea silită se poate întinde asupra tuturor bunurilor şi veniturilor debitorului, precum şi cele cuprinse ia Secţiunea a 3-a, art. 58-69 privind executarea silită a bunurilor imobile”.
în acest sens a fost întocmit şi procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000, conform modelului anexă la Ordinul ministrului finanţelor nr. 1741 din 6 septembrie 1996 pentru aplicarea prevederilor referitoare la executarea silită a bunurilor imobile, proces-verbal semnat fără nici o obiectiune de toate părţile, inclusiv de reprezentantul debitoarei S.C. „VINIFICAŢIE Şl BĂUTUFil” Tulcea.
3. Cu privire la publicitatea privind vânzarea bunurilor prevăzute în procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000 şi la plata preţului, vom releva că din înscrisurile existente în dosar şi administrate în cauză rezultă că au fost respectate întocmai dispoziţiile privind procedura de publicitate şi cele privind plata preţului, fiind respectate, atât condiţiile, cât şi termenele prevăzute la art. 66 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
Astfel, toate publicaţiile de vânzare au fost date în ziarele locale de mare tiraj, o dispoziţie contrară în sensul că publicaţiile trebuia să fie date în ziarele centrale nefiind cuprinsă în
O.G. nr. 11/1996 si nici în Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1741/1996.
2) Nu vom enumera cursurile şi tratatele de drept civil, ci doar un curs recent de drept civil francez: „Bunurile” („Les biens”), ediţiaa5-a, 1998, Ed. Dalloz, de autorii Fran?ois Terresi Philippe Simler, privind „Proprietatea si posesia bunurilor”, respectiv pct. 17.3 – 24 „Despre mobile şi imobile”.
Tot astfel, au fost respectate şi dispoziţiile art. 66 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, potrivit cărora, în cazul în care imobilul nu a fost vândut nici la al doilea termen de licitaţie, se va fixa al treilea termen de licitaţie de cel mult 30 de zile, când imobilul poate fi vândut la cel mai mare preţ oferit, ceea ce s-a şi întâmplat, întregul activ cu bunuri imobile prin natura lor şi bunuri imobile prin destinaţie fiind adjudecat la preţul cel mai mare oferit.
în legătură cu plata preţului în rate, precizăm că din economia textului art. 66 din O.G. nr. 11/1996 şi din interpretarea literală şi logică a acestuia, rezultă :
a) imobilul, la a treia licitaţie, se vinde la preţul cel mai mare oferit;
b) în cazul persoanelor juridice, modalitatea de plată se stabileşte de părţi, respectiv de creditor, adică de cel care trebuie să realizeze creanţa bugetară şi de cumpărător.
Având în vedere faptul că bunurile care au făcut obiectul adjudecării, menţionate în procesul-verbal de licitaţie din 29 august 2000, au fost imobile, inclusiv cele menţionate la lit. b, care sunt bunuri imobile prin destinaţie, dispoziţiile aplicabile privind plata preţului şi modalitatea de plată sunt pentru aceste bunuri imobile şi nu pentru bunurile mobile.
Aşadar, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/ 1996, care prevede plata imediată a preţului de către adjudecător, ele fiind aplicabile în situaţia în care bunurile adjudecate sunt numai bunuri mobile.
La art. 66 din ordonanţă nu este stabilită modalitatea de plată în cazul cumpărătorilor persoane juridice, ci numai în cazul persoanelor fizice (respectiv, plata în rate ca facilitate); în tăcerea legii, este mai mult decât evident că modalitatea de plată se stabileşte de părţi.
Art. 66, alin. 4 reprezintă o reglementare specială numai pentru persoane fizice şi prin el se reglementează o facilitate ce poate fi acordată acestora („pot să plătească preţul în cel mult 12 rate lunare, cu un avans de 50%“).
Ca urmare, pentru simetrie juridică, şi în cazul persoanelor juridice, creditorul, împreună cu cumpărătorul, pot conveni (stabili) orice modalitate de plată, respectiv plata integrală, plata în rate lunare, cu plata unui avans, dar şi orice altă modalitate; legea nu îngrădeşte şi nu interzice aceasta.
Aşadar, recurenta adjudecatară a licitaţiei, ca persoană juridică, a oferit preţul cel mai mare la al treilea termen de licitaţie şi a convenit modalitatea de plată cu creditorul, fără a încălca vreo dispoziţie a legii, reglementarea invocată, respectiv art. 66 din Ordonanţa nr. 11/1996, nefiind aplicabilă în cazul executării silite (vânzării) bunurilor imobile.
