Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi si pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise si a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1596 din 24 noiembrie 2011
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3244/COM/2005, astfel cum a fost precizată, reclamantul CIC, în calitate de lichidator judiciar al SC P.O. S.R.L, în faliment, în contradictoriu cu pârâții C.M., P.S., G.H. (în calitate de reprezentanți legali ai S.C. P.O. S.R.L) și P.G., a învestit judecătorul sindic cu soluționarea acțiunii în constatarea nulității absolute:
– a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1264 din 18.10.2002 la B.N.P. G.G , încheiat între S.C. P.O SRL în calitate de vânzător și P.G în calitate de cumpărător, privind imobilul situat în M.K. , str. D. nr. 6 A, compus din teren în suprafață de 1183,70 mp și construcție C1 și C2,
– precum și a actului de vânzare cumpărare privind același imobil, încheiat între P.G și S.C. G.P S.R.L în calitatea de cumpărător, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului autentificat sub nr. 1264/2002, indicând ca temei de drept aplicabil dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 64/1995, în vigoare la data promovării cererii, preluate în aceeași formă în art. 80 din Legea nr. 85/2006.
Motivând acțiunea, reclamantul învederează în esență că, scopul înstrăinării l-a constituit sustragerea debitoarei falite de la o silită iminentă, pentru plata unor datorii înregistrate față de AFP Ovidiu, prețul imobilului ce a făcut obiectul vânzării, fiind sub valoarea de inventar și de circulație a acestuia.
Prin Sentința civilă nr. 7532/13.11.2006, Tribunalul Constanța – judecător sindic, în dosar nr. 448/118/2005 (nr. vechi 3244/COM/2005) admite cererea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei SC P.O. SRL, dispunând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1264/18.10.2002 la B.N.P. G.G, încheiat între SC P.O. SRL în calitate de vânzător și P.G în calitate de cumpărător, privind imobilul situat în M. Kogălniceanu, str. D. nr. 6A, compus din teren în suprafață de 1183,70 mp și construcție C1 și C2, precum și a actului de vânzare cumpărare privind același imobil încheiat între P.G și SC G.P SRL în calitatea de cumpărător, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului autentificat sub nr. 1264/2002.
Pentru a dispune astfel, a reținut judecătorul sindic reaua-credință a cumpărătorilor și intenția tuturor părților contractante, de a sustrage imobilul de la executarea silită, prejudiciind astfel creditorii societății vânzătoare.
A mai reținut judecătorul-sindic că, vânzarea principalului bun al societății către cumpărătorul P.G , s-a făcut la un preț sub valoarea de inventar și fără ca prețul invocat să fie înregistrat în documentele contabile ale societății și că, ulterior, cumpărătorul P.G a vândut imobilul SC G.P SRL, societate ce avea ca asociați și administratori pe P.G și C.M, ultimul fiind administrator statutar al vânzătoarei SC P.O SRL.
împotriva sentinței sus-menționate a formulat recurs pârâtul C.M., criticând soluția instanței ca fiind netemeinică și nelegală, astfel că, prin Decizia nr. 1160/COM/14.06.2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. 448/118/2005, s-a respins recursul ca nefondat.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 1606/COM/6.09.2007 pronunțată în dosar nr. 2127/36/2007, aceeași instanță, a admis contestația în anulare formulată de către C.M împotriva Deciziei nr. 1160/COM din 14.06.2007, reținându-se în esență că, nu s-a cercetat totalitatea motivelor de casare invocate, mai exact, nu au fost examinate acele apărări ale recurentului, referitoare la aplicabilitatea în cauză, a dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 85/2006, referitoare la excepții de la sancțiunea nulității, sens în care, s-a dispus anularea deciziei contestate.
Cu ocazia rejudecării recursului, după anularea Deciziei nr. 1160/COM din 14.06.2007, Curtea, din oficiu, a pus în discuția contradictorie a părților, nesocotirea unui aspect de ordine publică, a cărei consecință o constituie casarea cu trimitere spre rejudecare a pricinii, pe fondul său.
Astfel, a invocat instanța de recurs împrejurarea că, deși judecătorul sindic are obligația de a-și întemeia soluția pe un probatoriu complet, acesta nu și-a exercitat rolul activ consacrat de dispozițiile art. 129 din C.proc.civ., ca și principiu ce guvernează procesul civil român, în sensul că, nu a pus în discuția contradictorie a părților, necesitatea conturării unui cadrul procesual corect și complet în raport de obiectul acțiunii cauzei.
S-a reținut de către instanța de control că, deși este vorba despre constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 951/2003, subsecvent celui încheiat sub nr. 1264/2002, totuși, față de împrejurarea că, vânzători în acest contract, sunt soții P.G și A., care își micșorează patrimoniul cu un imobil, (actul de vânzare-cumpărare fiind un act de dispoziție, ce afectează patrimoniul comun al soților), se impunea discutarea completării cadrului procesual și cu P.A, care, în calitatea sa de vânzător, se impunea să-și exercite dreptul de apărare în condiții de contradictorialitate, participând deci în procesul născut de cauza dedusă judecății.
Față de cele arătate, s-a concluzionat că, prin neexercitarea rolului activ de către prima instanță, aceasta din urmă nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, astfel că, prin Decizia civilă nr. 17/COM/28.01.2008 au fost constatate incidente, dispozițiile art. 312 alin. (5) C.proc.civ. și s-a dispus admiterea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 7532/13.11.2006 pronunțată în dosar nr. 3244/COM/2005 al Tribunalului Constanța, casarea hotărârii recurate, cu trimitere spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării în fond, după casare, în cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – Secția comercială sub nr. 1420/118 din 28.02.2008, în raport de dispozițiile art. 315 C.proc.civ., instanța de fond a încuviințat și administrat proba cu interogatorii, înscrisuri suplimentare și expertiză tehnică de specialitate.
Prin Sentința civilă nr. 2256/COM/17.03.2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 1420/118/2008, s-a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamantul CII I.C- lichidator judiciar al debitoarei SC P.O SA, în contradictoriu cu pârâții C.M, P.S, G.H, P.G, SC G.P SRL și P.A, reținându-se în esență că:
Potrivit art. 80 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 85/2006:
„Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul – sindic acțiuni pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terți si pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise si a valorii altor prestații executate, realizate de debitor prin următoarele acte:
– operațiuni comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii
acte încheiate in cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția
tuturor părților implicate in acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza in orice alt fel drepturile.
Față de dispozițiile legale mai sus menționate, a reținut instanța de fond că, pentru exercitarea acțiunii în anulare, prevăzută de art. 80 alin. (1) lit. b) și c), reclamantul-administrator/ lichidator judiciar, trebuie să facă dovada încheierii unui act comercial patrimonial, în care debitorul execută o prestație de o valoare disproporționat de mare, față de valoarea primită și a participării la fraudă a tuturor contractanților.
în acest context, în literatura de specialitate, s-a făcut sublinierea că, frauda există în cazul în care, terțul cunoștea starea de insolvență a debitorului, în momentul în care a încheiat actul în litigiu, iar intenția tuturor contractanților a fost de a sustrage bunul de la urmărire de către creditori.
Ori, apreciază instanța de fond că, în cauza de față, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada, conform art. 1169 C.civ., a îndeplinirii condițiilor necesare pentru a putea pretinde și obține anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1264/ 18.10.2002 la B.N.P. G.G, încheiat între SC P.O SRL în calitate de vânzător și P.G în calitate de cumpărător, privind imobilul situat în M.K., str. D. nr. 6A, compus din teren în suprafață de 1183,70 mp și construcție C1 și C2, precum și a actului de vânzare cumpărare subsecvent autentificat sub nr. 951/16.07.2003 la B.N.P. G.G privind același imobil încheiat între P.G și SC G.P SRL în calitatea de cumpărător, materializat prin factura fiscală nr. 3753996/30.05.2007, întrucât nu a făcut proba că, prețul stabilit prin contract, a fost vădit inferior prețului de piață al bunurilor de același gen, înstrăinate în același interval de timp, că, între prestațiile reciproce ale părților este o disproporție vădită, în defavoarea debitoarei SC P.O SRL și că, părțile au urmărit să sustragă bunul, de la o eventuală executare silită, diminuând astfel dreptul de gaj general al creditorilor.
Astfel, actul contestat s-a încheiat la data de 18.10.2002, iar deschiderea procedurii insolvenței a avut loc în data de 25.10.2004, conform Sentinței civile nr. 7999/25.10.2004 pronunțată în dosar nr. 12/118/2004 (nr. în format vechi 4812/COM/ 2004), dată la care nu erau în vigoare dispozițiile legale, care să oblige reprezentanții legali ai unor societăți comerciale aflate în dificultate financiară, să-și declare insolvență.
Reține instanța de fond că, intenția frauduloasă a părților de a sustrage bunul în litigiu de la o urmărire silită iminentă, nu este susținută prin adresa 12512/14.10.2002 emisă de Garda Financiară Constanța către AFP Ovidiu, înregistrată la această ultimă instituție în data de 16.10.2002, conform susținerilor reclamantului, întrucât aceasta reprezintă corespondență purtată între două instituții ale statului și nu este opozabilă pârâților.
Se concluzionează astfel că, participarea la fraudă a cocontractanților trebuie dovedită, frauda existând în condițiile în care, terțul cunoștea starea de insolvență a debitorului, în momentul în care a încheiat actul în cauză, aspect ce nu este susținut în speță.
între prestațiile reciproce ale părților, contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1264/18.10.2002, nu este o disproporție vădită de valoare, de natura celei reglementate de art. 80 lit. b) din lege, în literatura de specialitate și practica judiciară în materie, făcându-se sublinierea că, textul nu este incident în situația în care, depășirea prestației debitorului este discutabilă, diferențele dintre contraprestații, fiind lipsite de echivalență.
Ori, prețul a fost stabilit în raport de valoarea de inventar, cu care era înscris imobilul în patrimoniul debitoarei falite și în raport de care, s-au plătit taxele și impozitele aferente, diferența invocată de reclamant, nefiind suficientă pentru a aprecia că, prețul a fost derizoriu, în condițiile în care, nu se coroborează cu alte criterii de determinare a unui preț corect.
Prețul real poate fi determinat numai în raport de destinația concretă, natura imobilelor construcții C1 și C2, ce au făcut obiectul înstrăinării – depozit de piei, respectiv depozit – fabrică de brânzeturi, în speță, nefiind administrate probatorii, din care să rezulte că, prețul stabilit prin contract a fost vădit inferior prețului de piață al bunurilor de același gen, înstrăinate în același interval de timp.
în același context, nu s-a putut reține ca pertinentă, nici diferența invocată de reclamant, în raport de valoarea de circulație a imobilului, întrucât evaluarea efectuată de expert, a fost influențată de îmbunătățirile efectuate ulterior de subdobânditorul SC G.P. SRL, dovedite cu înscrisuri.
Reține instanța de fond că, susținerile reclamantului conform cărora, deși s-a afirmat că, prețul a fost achitat, nu există dovada acestui aspect prin prezentarea chitanței de plată, iar din verificările efectuate în calitate de administrator judiciar a constatat că, suma nu se regăsește în evidența contabilă a SC P.O SRL și nu a fost emisă chitanță de încasare pentru suma achitată cu titlu de preț, nu pot fi reținute ca pertinente cauzei.
Se mai arată că, pe de o parte, operațiunea de achitarea/încasare a prețului, este menționată în actele notariale ce au valoare de înscrisuri autentice, iar pe de altă parte, din înscrisurile administrate în dosar nr. 2127/36/2007, rezultă întocmirea unor note contabile în acest sens.
Faptul că, prețul încasat din vânzare, nu a fost evidențiat în documentația financiară a persoanei juridice, în mod corect, și/sau nu a fost utilizat pentru achitarea datoriilor scadente ale acesteia, fiind folosit de către administratorul statutar în interes personal, cu prejudicierea creditorilor aflați în imposibilitate de a-și recupera creanțele, conform art. 116 și urm. din Legea nr. 85/2006, reprezintă premise pentru antrenarea răspunderii personale patrimoniale, în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, iar nu pentru sancționarea contractului încheiat în acord cu dispozițiile art. 942 C.civ.
Pentru toate aceste considerente, reținând că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor deduse din art. 80 din Legea nr. 85/2006, pentru a dispune anularea actelor apreciate drept frauduloase, făcute cu intenția tuturor părților de a sustrage bunul de la urmărire de către creditori, pârâtul C.M. fiind cooptat în cadrul SC G.P SRL alături de pârâtul P.G la nivelul anului 2004, în baza actului adițional 1/13.09.2004, deci după încheierea celor două acte contestate, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.C – lichidator judiciar al debitorului SC P.O SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prev.de art. 299, art. 304 pct. 7 și pct. 9, art. 3041 C.proc.civ., coroborate cu art. 129 alin. (4), art. 225 C.proc.civ. și cu aplicarea art. 25 lit. c), art. 79, art. 80 alin. (1) lit. b) – c) din și cu următoarea motivație, în esență:
– greșit instanța de fond a respins acțiunea, ca nefondată, apreciind că, în speță, nu a fost dovedită incidența prevederilor art. 80 alin. (1) lit. b) – c) din Legea nr. 85/2006, pentru că, nu a fost probat concertul fraudulos, deoarece în literatura juridică „acest concert fraudulos între vânzător și cumpărător poate fi dedus și din prezumții și fapte implicite de natură să convingă instanța că o persoană diligentă putea înțelege că scopul urmărit de vânzător este de a ascunde în spatele acestei vânzări o altă situație decât cea reală”;
– în mod neîntemeiat a apreciat instanța că „intenția frauduloasă a părților de a sustrage bunul în litigiu de la o urmărire silită nu este susținută prin adresa nr. 12512/14.10.2002 emisă de Garda Financiară Constanța către AFP Ovidiu, întrucât aceasta reprezintă corespondență purtată între două instituții ale statului și nu este opozabilă pârâților”;
– greșit instanța de fond a apreciat că, nu au fost administrate probatorii, din care să rezulte că, prețul stabilit prin contract a fost vădit inferior prețului de piață al bunurilor de același gen înstrăinate în același interval de timp, apreciere contrazisă de concluziile expertizei tehnice judiciare, din care rezultă o valoare de circulație a imobilului de 932.839.383 ROL, reprezentând 186,56% comparativ cu prețul de vânzare specificat în contract;
– toate probele administrate în cauză, sprijină ipoteza caracterului fictiv al prețului, în condițiile în care, în cadrul interogatoriului P.G și C.M au admis că nu se află în posesia niciunui înscris din care să rezulte achitarea, respectiv încasarea efectivă a prețului vânzării;
– inexistența prețului a fost probată și din faptul că, înstrăinarea imobilului litigios și încasarea contravalorii acestuia, nu figurează în balanța de verificare, registrul inventar și bilanțurile societății vânzătoare.
Solicită admiterea recursului, cu consecința modificării sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1264/18.10.2002 și a actelor subsecvente și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului lovit de nulitate.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate și a probatoriului administrat, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esență:
în referire la primul motiv de recurs „ greșita apreciere a instanței de fond că, în speță, nu a fost dovedită incidența art. 80 alin. (1) lit. b) – c) din Legea nr. 85/2006”, Curtea reține că, în baza textului de lege sus-menționat, administratorul/lichidatorul poate introduce la judecătorul sindic, acțiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise, și a valorilor altor prestații executate realizate de debitor, în situațiile prevăzute de:
lit. b) – operațiuni comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
lit. c) – acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea, de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile”.
Așa fiind, pentru exercitarea acțiunii în anulare, prevăzută de art. 80 alin. (1) lit. b) și c) din lege, recurentul lichidator judiciar al debitoarei SC P.O. SRL, trebuie să facă dovada, în sensul art. 1169 C.civ., potrivit căruia „Cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească”, a încheierii unui act comercial patrimonial, în care, debitorul execută o prestație de o valoare disproporționat de mare, față de valoarea primită și a participării la fraudă a tuturor contractanților.
Se constată de către Curte că recurentul nu a făcut dovada că, prețul stabilit prin contract, a fost vădit inferior prețului de piață al bunurilor de același gen, înstrăinate în același interval de timp, că, între prestațiile reciproce ale părților este o disproporție vădită, în defavoarea debitoarei SC P.O SRL și că, părțile au urmărit să sustragă bunul de la o eventuală executare silită, diminuând astfel dreptul de gaj general al creditorilor.
Susținerea referitoare la diferența invocată de recurent, în raport de valoarea de circulație a imobilului, nu poate fi reținută de Curte, deoarece rezultatul expertizei tehnice judiciare a fost influențat de îmbunătățirile efectuate ulterior de subdobânditorul SC G.P SRL, și dovedite cu înscrisuri.
Cu alte cuvinte, actele vizate de textul de lege avut în vedere, respectiv art. 80 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, trebuie să fie, acte cu caracter comutativ și lezionare (disproporție vădită de valoarea între contraprestații), iar nu orice acte în care, disproporția de valoare între contraprestații este lipsită de echivalență, practic este vorba despre anularea unor acte juridice lezionare încheiate de persoane având deplină capacitate juridică.
în acest sens, reține Curtea că textul legal se referă la existența unei disproporții vădite de valoare, iar nu a unei disproporții discutabile, în favoarea terțului, între prestațiile reciproce, nefiind vorba despre o valoare ce ar reprezenta o diferență mică, astfel că reținerile instanței de fond sunt legale și temeinice.
Referitor la actele vizate de art. 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că, dacă administratorul judiciar/lichidator, nu face dovada intenției tuturor părților actului, de a sustrage bunul de la urmărire de către creditori, actul în cauză nu poate fi anulat, astfel că, față de motivul de recurs referitor la acest aspect, se apreciază a fi netemeinic și pe cale de consecință, urmează a fi respins deoarece, în practica judiciară s-a decis că, actul de vânzare – cumpărare devine anulabil, în temeiul textului de lege sus-citat, numai în situația în care, este încheiat de către un membru al consiliului de administrație a debitorului, cu depășirea puterilor sale.
Față de motivul de recurs referitor la faptul că „instanța de fond greșit a apreciat că nu au fost administrate probatorii”, din care să rezulte caracterul fictiv al prețului, întrucât înstrăinarea imobilului și încasarea contravalorii acestuia, nu se regăsesc în balanța de verificare, registrul inventar și bilanțurile societății vânzătoare, Curtea constată că și acesta este nefondat, urmând a fi respins.
Se reține că operațiunea de achitare/încasare a prețului a fost menționată în acte notariale ce au valoare de înscrisuri autentice, iar faptul că, acesta, nu a fost evidențiat corect în documentația financiară a persoanei juridice, fiind folosit de administrator în interes personal, iar creditorii se află în imposibilitatea de a-și recupera creanțele, nu constituie motive pentru sancționarea contractului încheiat, conform art. 942 C.civ., ci reprezintă premise pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale, în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cum legal și temeinic a reținut și instanța de fond.
Referitor la motivul de recurs, prin care s-a apreciat că, în mod neîntemeiat instanța de fond a considerat că adresa nr. 12512/14.10.2002 emisă de Garda Financiară Constanța către AFP Ovidiu, este o corespondență între două instituții ale statului, și că, prin aceasta nu poate fi susținută intenția frauduloasă a părților de a sustrage bunul de la o urmărire silită, Curtea apreciază că, participarea la fraudă a cocontractanților trebuie dovedită, ea existând, în condițiile în care terțul cunoștea starea de insolvență a debitorului, în momentul în care, a încheiat actul în cauză, situație neconfirmată în speță.
Ori, actul contestat a fost încheiat la data de 18.10.2002, iar deschiderea procedurii insolvenței a avut loc la data de 25.10.2004 – Sentința civilă nr. 7999/25.10.2004, pronunțată în dosar nr. 12/118/2004 – la acea dată, reprezentanții societăților comerciale aflate în dificultate financiară nefiind obligați să-și declare insolvență.
Cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul, ca nefondat.
