Prejudiciul suferit de creditori este un prejudiciu indirect si este determinat de imposibilitatea societăţii ajunse in stare de , de a acoperi datoriile exigibile, iar, vinovăţia se apreciază chiar prin existenta unei culpe, in orice forma a acesteia, principala proba in acţiunea de atragere a răspunderii, constituind-o raportul întocmit de lichidatorul judiciar, iar în cuprinsul acestuia, s-a reţinut că, fostul administrator al societăţii debitoare, nu a predat documentele financiar contabile, lichidatorul fiind în imposibilitatea stabilirii cu exactitate a cauzelor ce au dus la insolvenţă debitoarei.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1296 din 22 septembrie 2011
Prin cererea adresată Tribunalului Constanța – Secția comercială și înregistrată în dosar nr. 12326/118/2007, la data de 10.08.2010, având ca obiect procedura insolvenței deschisă față de debitoarea SC D.F. SRL, creditoarea D.G.F.P. Constanța, a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților C.T. și C.R. – administratori și asociați al debitorului falit SC D.F. SRL și obligarea acestora în solidar, la suportarea pasivului societății falite.
Prin Sentința civilă nr. 5385/COM/11.10.2010 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul de faliment nr. 12326/118/2007, s-a dispus disjungerea cererii de antrenare și înregistrarea separată a acesteia, potrivit art. 138 alin. (5) din Legea nr. 85/2006, după înregistrarea separată, cererea de antrenare primind nr. 12326.1/118/2007.
Motivând cererea, reclamanta DGFP Constanța a învederat în esență că, prin încheierea nr. 3794/14.06.2010, pronunțată în dosarul de insolvență, judecătorul sindic, a autorizat-o să formuleze acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților administrator și asociat al debitoarei, în temeiul prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, arată creditoarea reclamantă că, administratorul și asociatul se fac vinovați de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, deoarece au ținut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile, sau nu au ținut o în conformitate cu legea.
S-a menționat că, deși pârâții au fost notificați de lichidatorul judiciar să depună documentele financiar contabile și informațiile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, aceștia nu s-au conformat, fapt ce creează o prezumție de neținere a contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în încetare de plăți, iar administratorul/ lichidatorul judiciar a fost în imposibilitate de a examina activitatea economică a societății debitoare, în lipsa documentelor contabile.
A mai susținut reclamanta creditoare că în raportul întocmit de lichidatorul judiciar asupra cauzelor și împrejurărilor care, au condus societatea în stare de insolvență, s-a reținut că în lipsa documentelor contabile nu s-a putut observa dacă au fost respectate principiile contabile, în ceea ce privește ținerea contabilității, constatându-se că debitoarea nu avea depuse situațiile financiare după anul 2006 la AFP, considerând astfel îndeplinite condițiile art. 35 pct. 2 lit. a) (art. 41. pct. lit. a) din Legea nr. 82/1991 republicată, care arată că nerespectarea reglementărilor emise de MFP cu privire la utilizarea și ținerea registrelor de contabilitate, analiza din punct de vedere al conducerii societății, scoate în evidență un management culpabil din partea administratorului statutar.
S-a mai precizat că, prevederile art. 73 alin. (l) lit. c) și lit. e) din Legea nr. 31/1991 republicată, stabilesc că administratorul societății este răspunzător față de societate, pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor întocmire, precum și stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, bilanțul fiind documentul oficial de sinteză al tuturor unităților patrimoniale, care trebuie să reflecte o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și asupra rezultatelor obținute de unitatea patrimonială, ori, în cauză, societatea debitoare și-a desfășurat activitatea economică, fără a întocmi evidența contabilă, vinovați de această situație fiind pârâții, fiind îndeplinite condițiile răspunderii delictuale potrivit art. 998 – art. 999 C.civ.
Legal citați, pârâții nu au formulat întâmpinare și nici cereri probatorii.
Prin Sentința civilă nr. 921 din 03.02.2011 Tribunalul Constanța admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, dispunând ca suma de 113.728,67 lei, reprezentând întreg pasivul al debitoarei S.C. D.F. S.R.L. (compus din creanțele următorilor creditori: BRD GSG SA= 1.641,76 lei; Municipiul Constanța și SPITVBL Constanța = 553,00 lei conform art. 123, pct. 3 din și suma de 277,00 lei conform art. 123, pct. 4 din Legea. nr. 85/2006; DGFP Constanța = 64.045,00 lei; SC E. XXI SRL = 9.442,66 lei; C.C. = 4.400,00 lei; SC T.S. SRL = 14.225,71 lei; P.I. = 6.000 lei; SC R.P.C. SRL=8.091,58 lei; H.S. = 5.036,96 lei și AFM = 15,00 lei), să fie suportată de pârâta C.R., în calitate de administrator statutar al societății debitoare, cu consecința respingerii acțiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului C.T. formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța hotărârea sus-menționată, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
SC D.F. SRL s-a înființat – prin voința asociaților C.T. și C.R. – în anul 2006, fiind înregistrată în registrul comerțului sub nr. J13/3048/2006, cu activitate principală – Comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie, pentru instalați sanitare și de încălzire.
Prin Sentința civilă nr. 832/COM/31.03.2008, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul de insolvență nr. 12326/118/2007, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, conform art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.
Prin Sentința civilă nr. 4597/COM/25.06.2009 pronunțată în același dosar de insolvență, s-a dispus intrarea debitoarei în faliment, în temeiul art. 107 lit. a), (b, c) din Legea insolvenței, iar, prin Sentința civilă nr. 5385/COM/11.10.2010, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC D.F. SRL, în temeiul art. 131 din Legea insolvenței.
Așa cum rezultă din evidențele ORC (fișa RECOM), societatea debitoare a avut ca administrator statutar pe pârâta C.R., celălalt pârât având doar calitate de asociat al debitoarei.
Din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care, au dus la apariția stării de insolvență, întocmit de lichidatorul judiciar, a reținut instanța de fond a rezulta că, pârâții au fost notificați de lichidatorul judiciar, în vederea depunerii actelor contabile, însă, aceștia, nu au dat curs acestei notificări, nu au făcut dovada modului de administrare a activelor societății falite, nu au depus documentele și informațiile prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Din aceste probe și din întreg materialul probator administrat în dosarul de insolvență nr. 12326/118/2007, a mai rezultat reține instanța de fond că, numai pârâta C.R. nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea, deoarece, aceasta avea obligația legală de a efectua actele de administrare privind societatea debitoare, pârâtul C.T., care nu a avut calitate de administrator statutar al societății debitoare, fiind numai asociat al acesteia, și astfel, nu poate fi ținut răspunzător, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, art. 73 și art. 201 din Legea nr. 31/1990.
Prezumția relativă de neținere a contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în încetare de plăți, rezultă din interpretarea Legii nr. 82/1991 a contabilității, coroborată și cu prev. art. 73 și art. 201 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, fiind îndeplinite totodată în cauză și condițiile prevăzute de art. 138 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Pentru considerentele sus-expuse, judecătorul sindic a dispus respingerea acțiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale față de pârâtul C.T., ca neîntemeiată, reținând că, acesta nu avea obligația legală de a face acte de administrare a societății, față de acesta nefiind îndeplinite condițiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 – art. 999 C.civ., în speță, lipsind fapta culpabilă a acestuia și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta C.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 alin. (7) și alin. (9) și art. 3041 C.proc.civ. și cu următoarea motivație, în esență:
– cu toate ca obligația legala a instanței era aceea de a verifica temeinicia celor susținute de către creditor, aceasta a considerat in mod eronat, prin neadministrarea tuturor probelor necesare si utile cauzei că, sunt îndeplinite condițiile cerute de Legea nr. 85/2006, chiar dacă au fost încălcate normele procedurale vizând citarea pârâtei si comunicarea tuturor înscrisurilor, toate acestea, coroborate cu situația necertificării înscrisurilor depuse conform dispozițiilor art. 112 alin. (5) pct. 2 C.proc.civ. – lipsa ce trebuia a fi complinită, in scopul verificării autenticității si veridicității solicitărilor creditoarei;
– față de motivarea cuprinsă in cererea formulata de către reclamantă, era necesară lămurirea unor aspecte prezentate in mod contradictoriu, precizările fiind necesare in scopul pregătirii apărării de către recurentă față de această cerere, formulata in conformitate cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, art. 73 lit. c) si lit. e) din Legea nr. 31/1990, art. 998- art. 999 C.civ;
– în respectarea principiului egalității si in scopul realizării unei apărări față de pretenții si susținerile necontradictorii ale unui reclamant, instanța (judecătorul sindic) avea căderea si obligația de a solicita autorului cererii, sa depună dovezi din evidenta sa, privind activitatea agentului economic si să depună înscrisurile la care face referire in copii certificate care, urmau a fi transmise si recurentei (art. 112, art. 1141 C.proc.civ.);
– conform art. 85 C.proc.civ. instanța nu poate hotăra asupra unei cereri decât după citarea recurentei, citare care trebuie sa se realizeze conform art. 1141 C.proc.civ. (cu copie acțiune si înscrisuri) pentru ca aceasta, să poată formula apărări față de pretenții concrete, motivate pe aspecte concrete ale reclamantei;
– întrucât drepturile substanțiale consacrate realizării protecției eficace a drepturilor recurentei, sunt consacrate si recunoscute, însoțite fiind si de garanții fundamentale de ordin procedural, instanța nu trebuia să le omită si să aplice într-un mod vădit vătămător față de o parte, întrucât s-ar produce un dezechilibru in privința a ceea ce, in mod obișnuit, se desemnează a fi dreptul la un proces echitabil – drept de ordin procesual: apărarea tuturor drepturilor personale si patrimoniale ale unui subiect de drept in cadrul procedurilor interne realizate in cadrul unui proces in care garanțiile ce trebuie imperativ respectate se înscriu in coordonatele unui proces echitabil – drepturi concrete si efective, iar nu teoretice si iluzorii, scopul respectării normelor fiind tocmai efectivitatea dreptului la un proces echitabil;
– conform prevederilor cuprinse in art. 59 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 era necesara comunicarea către recurentă a Raportului formulat – la data emiterii acestuia, fiind reprezentantul legal al societății aflate in procedura insolventei, raport care, sa permită să se formuleze apărări fata de cererea supusa controlului judecătoresc, comunicări necesare in scopul pregătirii apărării față de această cerere, formulata in conformitate cu prevederile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, art. 73 lit. c), art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 1540 C.civ , art. 374 C.com.;
– judecătorul sindic a înțeles a da o hotărâre cu aplicare greșita a legii in sensul in care, a constatat că, ar fi îndeplinite condițiile atragerii răspunderii patrimoniale a recurentei, acesta nedepunând minime diligente pentru a afla temeinicia solicitărilor creditoarei si existenta condițiilor impuse in mod imperativ de Legea nr. 85/2006, in privința cererii ce urma a fi soluționată;
– judecătorul sindic nu a făcut o aplicare corectă a principiilor ce guvernează activitatea instanței, nu a stăruit, in lumina art. 129 alin. (5) C.proc.civ. în administrarea tuturor dovezilor, pentru a preveni orice greșeala si a aplica legea prin pronunțarea unei hotărâri bazate pe probe, ce evita existența vreunor dubii in privința hotărârii sale temeinice si legale, neînțelegând a cere administrarea probelor necesare, și în lipsa probelor legale, lipsă datorata tocmai din vina creditoarei, a dat o hotărâre contrară și prevederilor art. 1551 C.proc.civ. – creditoarea nedepunând dovezile imperativ cerute in dovedirea pretențiilor sale;
– față de citarea recurentei, se observă faptul că nu exista semnătura acesteia pe dovada de citare – citare realizata la o adresa: „Constanta, str. T.B., Turcia, Județul Constanta”- procedura viciată, realizată la o adresa eronata, procedura de citare fiind considerată îndeplinita la o adresa eronata, atrage nulitatea procedurii si a sentinței atacate.
Arată recurenta că, în cazul in care sunt respinse cererile acesteia, invocă excepția prescripției dreptului la a formula cererea ce face obiectul prezentei acțiuni (Sentința nr. 832/com/31.03.2008, acțiune înregistrata după 04.08.2010 de către creditor).
Art. 139 – in vigoare pana la 24.07.2010: „Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii.”
Art. 139 – in vigoare după 24.07.2010: „Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 luni. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii”.
Față de acest aspect este relevantă motivarea in fapt a reclamantului, faptele concrete pretins săvârșite, necesare pentru calcularea termenului de prescripție din prisma cuprinsului art. 139 din Legea nr. 85/2006 in vigoare la data împlinirii termenului, anterior intrării in vigoare a modificărilor.
Având în vedere data înregistrării acțiunii împotriva societății comerciale, respectiv 31.12.2007, importantă este data de la care începe să se calculeze termenul de prescripție, termen la care păgubitul a cunoscut paguba (a introdus acțiune) și a cunoscut și persoana care, ar fi cauzat apariția stării de insolvență – având în vedere atribuțiile reclamantei în ceea ce privește depunerea situațiilor financiare de către persoana juridică, în pagina 2 a acțiunii și în paginile 2-3 ale sentinței se menționează faptul că, persoana juridică nu avea depuse situațiile financiare din anul 2006 – așadar termenul de prescripție curge de la momentul la care situațiile financiare trebuiau a fi depuse în anul 2006, termenul de prescripție fiind împlinit anterior înregistrării cererii reclamantei.
Dreptul la acțiune în răspundere civilă delictuală, inclusiv dreptul la acțiune în răspundere reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 se naște în momentul în care creditorii au știut despre existența un prejudiciu (art. 8 din Decret nr. 167/1958) – conform normelor legale vizând activitatea reclamantei, anterior introducerii acțiunii în vederea deschiderii procedurii insolvenței, având in vedere cunoașterea situației comerciale-financiare intre DGFP Constanta, legiuitorul avertizând titularii acțiunii prin teza finala a art. 139 in vigoare la data înregistrării cererii, când fixează un termen limita de la care poate sa se împlinească termenul de prescripție, respectiv nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii (31.12.207-31.12.2009).
Astfel, termenul s-a împlinit anterior înregistrării cererii in condițiile legii in vigoare la data împlinirii acelui termen, anterior intrării in vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 85/2006 prin Legea nr. 169/14.07.2010, publicata in M.Of. nr. 505/21.07.2010, solicitând a se constata intervenita prescripția si pe cale de consecința, sa se respingă cererea formulata de către DGFP Constanta împotriva recurentei.
In ceea ce privește motivele invocate, consideră că, nu se regăsesc aspecte in ceea ce privește activitatea acesteia de natura sa atragă răspunderea, existența unui pasiv in patrimoniul societății, nefiind singular, de natura a conduce la admiterea cererii.
Astfel, legea prevede cazuri expres determinate si care sa atragă răspunderea delictuala speciala pentru fapta proprie – in prezenta cauza simpla stare de insolvență a debitorului, nejustificând obligarea recurentei la suportarea unei părți din pasivul debitorului insolvent, nefiind totodată lămurit cum aspectele menționate in cadrul art. 138 lit. d), ar fi condus la apariția stării de insolvență.
Arată recurenta că, în mod constant, in motivare si concluzii se regăsește o solicitare a admiterii acțiunii față de incidența prevederilor cuprinse in art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 – motivare din prisma afirmațiilor lichidatorului conform cărora, recurenta nu a predata întreaga evidenta financiar-contabila si nici un moment nu sunt indicate prevederile legale încălcate de aceasta, sau contabilul firmei, în ținerea acestei evidențe conform art. 177 din Legea nr. 31/1990 si Legea nr. 82/1991 – Legea Contabilității sau daca, nu se poate proba existența evidentei financiar-contabile, aspect imposibil întrucât, se evidențiază predarea acesteia către lichidatorul judiciar.
Precizează recurenta că, a predat evidența financiar contabilă conform prevederilor legale, evidenta realizată conform prevederilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, astfel că, nu exista fapte ilicite ale acesteia, nu exista un raport de cauzalitate intre fapte (care nu sunt ilicite întrucât in cadrul societății s-a ținut o evidenta contabila reală, conform normelor legale, nedispărând documentele contabile – aspect reținut si prin cererea de chemare in judecata) și prejudiciul cauzat – lichidatorul a înțeles sa restituie ulterior evidenta contabila societății din motive neclare, aspect ce poate fi dovedit prin înscrisuri – raportul lichidatorului, constituind o prezentare eronată si falsă a modului in care, a colaborat cu recurenta.
Față de caracterul expres si limitativ al acțiunilor ori inacțiunilor prevăzute in cazul răspunderii delictuale speciale, reglementate de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, se menționează că, faptele care conduc la eventuala admitere a acțiunii, nu au fost săvârșite de recurentă, neaflându-ne in fața ținerii unei contabilități fictive, nefiind ascunse unele documente contabile și nefiind in situația ținerii unei contabilități neconforme cu legea, aspecte ce ar fi de natura sa atragă răspunderea si a contabilului persoanei juridice care, a derulat operațiunile prevăzute de Legea nr. 82/1991- conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.
De altfel, nu este suficientă invocarea unor neregularități vizând activitatea prevăzuta de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, ci este necesar ca, aceasta faptă (nedovedită – art. 1169 C.civ.), să fi produs starea de insolvență, in cazul de față nefiind întrunite condițiile legale pentru a angaja răspunderea administratorului.
Solicită a se observa faptul că, este menționat cuantumul sumei cu care ar urma sa fie acoperit pasivul, insa judecătorul sindic este cel care trebuia sa analizeze dacă, răspunderea trebuie sa fie angajată pentru tot pasivul sau, numai pentru o parte a acestuia.
Se învederează că, în speță, nu s-a făcut dovada existenței legăturii de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, astfel, eventuala săvârșire a unei fapte ilicite prevăzuta expres si limitativ de lege, si existenta unui prejudiciu reprezintă doua condiții necesare, dar nu suficiente, pentru a putea fi antrenata răspunderea recurentei.
In ceea ce privește analiza condițiilor necesare pentru a se constata îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii recurentei, hotărârea este nemotivată, lipsind analiza concretă a legăturii existente intre faptele pretins săvârșite și echivalentul prejudiciului produs in ceea ce privește pasivul societății.
Potrivit art. 261 C.proc.civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, adaptarea normei legale la motivele de fapt – inexistenta, iar, nerespectarea acestor cerințe, echivalează cu o nemotivare, sancțiunea care se impune, fiind cea a desființării hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecare – Hotărârea Garcia Ruiz c. Spaniei 29.01.2009.
Prin dispozitiv, instanța este obligată sa rezolve concret toate cererile formulate de părți cu privire la obiectul procesului, iar prin considerente să arate motivele de fapt si de drept care, au format convingerea, precum si cele pentru care s-au înlăturat cererile pârtilor.
Motivarea mai mult decât lapidara a instanței de fond denotă o desconsiderare totală a argumentelor si concluziilor care trebuiau sa stea la baza unei hotărâri de genul celei luate, o încălcare a obligațiilor impuse prin art. 261 pct. 5 C.proc.civ. sub sancțiunea nulității, prevăzute de art. 105 si următoarele C.proc.civ., având in vedere art. 6 CEDO.
Arată recurenta că instanța de fond nu a făcut nici măcar o singura referire la împlinirea sau nu a condițiilor necesare atragerii răspunderii si stabilirea cuantumului pasivului care ar trebui sa fie acoperit, pasiv ce ar fi datorat activității/inactivității recurentei.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, iar în consecință sa se respingă cererea reclamantei ca neîntemeiata.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă DGFP Constanta, pentru S.A.F. – AIF, a invocat excepția tardivității recursului, iar pe fond respingerea acestuia, cu următoarea motivație, în esență:
Potrivit art. 8 din Legea nr. 85/2006: „(2) Termenul de recurs este de 7 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel”.
Ori, sentința atacata a fost comunicata părților in luna februarie 2011 recursul fiind înregistrat abia in 8.04.2011.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului formulat, pentru următoarele considerente:
In cuprinsul cererii formulate de intimata reclamantă privind atragerea răspunderii personale, s-a avut in vedere a demonstra faptul că, fostul administrator a refuzat colaborarea cu lichidatorul judiciar prin nepredarea evidentei contabile, și tocmai de aceea, lichidatorul judiciar a fost in imposibilitatea întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor ce au dus la insolvență debitoarei si a cunoașterii reale a situației patrimoniale ale debitoarei, situație reținuta in rapoartele de activitate întocmite.
In ceea ce privește nedepunerea evidentei contabile de către fostul administrator, se menționează că, potrivit art. 1 din Legea 82/1991, organizarea si tinerea contabilității constituie o obligație profesionala a comercianților, care pe baza înregistrărilor contabile trebuie să întocmească bilanțul si sa-l depună la administrația financiara.
In raportul întocmit de lichidatorul judiciar, acesta a reținut că, nu a intrat in posesia documentelor financiar contabile ale debitoarei, iar răspunderea pentru organizarea si tinerea contabilității revine administratorului sau altei persoane care, are obligația gestionarii patrimoniului – art. 11 din Legea nr. 82/1991.
Si Legea nr. 31/1990, art. 73 alin. (1) lit. c) prevede că, administratorii sunt răspunzători fata de societate pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere, toate registrele de contabilitate utilizându-se in stricta concordanta cu destinația acestora, fiind prezentate in mod ordonat si completate, astfel încât sa permită, in orice moment, identificarea si controlul operațiunilor patrimoniale efectuate -art. 1 din Legea nr. 82/1991.
Așadar, lichidatorul judiciar a fost împiedicat sa analizeze cauzele ce au dus la insolvență debitoarei, insa atitudinea fostului administrator, care a refuzat colaborarea cu lichidatorul judiciar, si nu in ultimul rând, faptul că, nu au fost respectate in totalitate obligațiile declarative fiscale, prezuma faptul că, debitoarea nu a ținut contabilitatea in conformitate cu legea.
Arată intimata că, în cazul neținerii contabilității, culpa este data de însăși nerespectarea dispozițiilor legale imperative, nefiind necesar pentru angajarea răspunderii, ca paratul sa fi acționat cu intenție, respectiv pentru aducerea societății in stare de insolvență, ci este suficient ca el sa nu fi îndeplinit obligațiile prevăzute de lege in sarcina sa.
Prin nedepunerea bilanțurilor la organele fiscale in drept, se prezuma că nu a fost ținuta evidenta contabila in conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991, raportul de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, prezumându-se, atâta timp cat, exista starea de încetare de plați si una din faptele enumerate de art. 138 din legea insolventei, prevede aceasta, prezumție care, pentru a fi înlăturată, trebuie răsturnată de pârâți prin orice mijloc de proba.
Prejudiciul suferit de creditori este un prejudiciu indirect si este determinat de imposibilitatea societății ajunse in stare de insolvență, de a acoperi datoriile exigibile, iar, vinovăția se apreciază chiar prin existenta unei culpe, in orice forma a acesteia, principala proba in acțiunea de atragere a răspunderii, constituind-o raportul întocmit de lichidatorul judiciar, iar în cuprinsul acestuia, s-a reținut că, fostul administrator al societății debitoare, nu a predat documentele financiar contabile, lichidatorul fiind în imposibilitatea stabilirii cu exactitate a cauzelor ce au dus la insolvență debitoarei.
întrucât nu au fost formulate obiecțiuni la acest raport, iar pârâta nu a făcut dovada că, a ținut contabilitatea conform legii, se apreciază de către intimată că, raportul lichidatorului judiciar constituie o proba pertinenta si concludenta, în susținerea cererii sale de antrenare a răspunderii administratorului.
Așadar in mod corect judecătorul sindic, raportându-se la Legea Contabilității nr. 82/1991 a reținut că, administratorul debitoarei nu a respectat dispozițiile imperative ale acesteia, fapt pentru care, intimata solicită respingerea recursului formulat, cu consecința menținerii sentinței atacate ca temeinica si legala.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate și a probatoriului administrat, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea admite recursul, ca fondat, respingând excepția tardivității recursului, pentru următoarele considerente, în esență:
Referitor la excepția tardivității recursului, în considerarea dispozițiilor art. 137 C.proc.civ., Curtea reține că, potrivit art. 301 C.proc.civ. „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. (2) și alin. (4) se aplică în mod corespunzător”.
Așa fiind, Curtea reține că, hotărârea recurată a fost comunicată în 25.02.2011, iar recursul conform datierei tribunalului, a fost promovat la data de 7.03.2011.
în atare condiții, văzând dispozițiile art. 101 alin. (1) C.proc.civ. potrivit cărora „Termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul” cu referire la dispozițiile art. 102 alin. (1) C.proc.civ. potrivit cărora „Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel”, Curtea apreciază că recursul a fost promovat în termenul prevăzut de lege și anume, în termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii.
Pentru considerentele sus-expuse, se va dispune respingerea excepției tardivității recursului invocată de către intimata DGFP Constanța, ca nefondată.
în privința fondului cauzei, Curtea reține că judecătorul sindic a fost investit la data de 10.08.2010, de către creditoarea DGFP Constanța în dosarul tribunalului nr. 12326.1/118/2007, cu soluționarea cererii având ca obiect antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului intimat C.T. – asociat și a recurentei pârâte C.R. – administrator al debitoarei falite SC D.F. SRL, solicitându-se obligarea în solidar a acestora de a suporta pasivul societății falite, în cuantum total de 113.728,67 lei.
Urmează a se reține că, societatea debitoare SC D.F. SRL s-a înființat în anul 2006, fiind înregistrată în registrul comerțului sub nr. J13/3048/2006, cu activitate principală – comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie, pentru instalații sanitare și de încălzire, recurenta C.R. având calitatea de administrator.
Prin Sentința civilă nr. 832/COM din 31.03.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța – Secția comercială – judecător sindic, în dosar nr. 12326/118/2007, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, față de debitoarea SC D.F. SRL.
Ulterior, prin Sentința civilă nr. 4597/COM/25.06.2009, judecătorul sindic dispune intrarea în faliment a debitoarei, în temeiul art. 107 lit. a), subpunctele b și c, din Legea nr. 85/2006, reținându-se în esență că debitoarea nu și-a declarat intenția de reorganizare și că niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptățite nu a propus un plan de reorganizare, în condițiile prevăzute de art. 94 din legea insolvenței.
Prin Sentința civilă nr. 5385/COM/11.10.2010, judecătorul sindic dispune, în temeiul art. 131 din legea insolvenței, închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC D.F. SRL.
Acestea sunt condițiile în care, creditoarea DGFP Constanța solicită instanței a dispune atragerea răspunderii materiale a recurentei C.R. în calitatea sa de administrator al societății falite, alături de intimatul C.T., pentru a suporta întregul pasiv, în solidar, în temeiul art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Potrivit art. 138 alin. (1) din legea insolvenței, „în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) ….”
Având în vedere textul de lege sus-citat, precum și faptul că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței nu are un caracter punitiv, ea urmărind să-l sancționeze pe debitorul aflat în dificultate care a fost supus procedurii insolvenței, Curtea reține că, în mod excepțional, legea reglementează o răspundere a membrilor organelor de conducere ai debitoarei persoană juridică, însă numai atunci când, aceștia prin faptele lor au cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Totodată, Curtea are în vedere că răspunderea membrilor organelor de conducere ai societății comerciale supusă procedurii, este o răspundere civilă delictuală, care presupune îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții generale ale răspunderii și anume:
– existența prejudiciului;
– existența unei fapte ilicite;
– existența raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită;
– existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.
în referire la acțiunea privind antrenarea răspunderii civile delictuale a membrilor organelor de conducere ai societății aflate în insolvență, Curtea reține că, aceasta are un dublu temei de fapt, și anume:
– starea de insolvență a debitoarei;
– săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute în conținutul art. 138 din lege lit. a) – g).
Cu alte cuvinte, reține Curtea că răspunderea membrilor organelor de conducere, în raport cu prevederile legale invocate, este o răspundere delictuală, pentru a cărui angajare, reclamanta, în speță intimata DGFP Constanța, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.civ., avea obligația să dovedească întrunirea condițiilor reglementate de art. 998 C.civ., cu referire la art. 999 C.civ., respectiv, existența faptelor prevăzute în art. 138 din legea insolvenței.
Față de sus-menționatele considerente, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea apreciază că, recursul dedus judecății este fondat, pentru că, în speță, nu au fost produse dovezi în sensul art. 1169 C.civ., potrivit căruia: „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, pentru a se putea reține vinovăția recurentei, săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite și astfel, crearea unui prejudiciu, ca de altfel și legătura de cauzalitate dintre fapta reținută în sarcina sa și prejudiciu.
Se poate observa că, instanța de fond în mod greșit a avut în vedere „prezumția relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea”, atunci când a dispus în sensul admiterii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului societății, aceasta în condițiile în care, așa după cum sus s-a explicat, o astfel de cerere nu se poate baza pe „prezumții relative”.
Raportul depus de lichidatorul judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) din legea insolvenței, nu face referire la identificarea vreunei persoane, căreia i-ar putea fi imputată apariția stării de insolvență a debitorului, odată ce, acesta menționează că, „pârâții au fost notificați în vederea depunerii actelor contabile, însă aceștia nu au dat curs notificării, nu au făcut dovada modului de administrare a activelor societății falite și nu au depus documentele și informațiile prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006”.
Cu alte cuvinte, „nedepunerea actelor contabile” nu poate echivala, în accepțiunea Curții cu „ținerea unei contabilități contrară legii”, pe considerentul că, recurenta ar avea obligația legală de a efectua actele de administrare privind societatea debitoare.
Totodată, apreciază Curtea că, prin ea însăși, „neținerea contabilității” nu poate prezuma ajungerea societății în încetare de plăți, și astfel că, s-ar face dovada unei existențe a legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în această stare, așa după cum greșit a reținut instanța de fond, pentru că, legea condiționează fapta de „ținerea unei contabilități fictive” ori, de îndeplinirea unor acte prin care, să se fi „făcut să dispară unele documente contabile” sau „nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea”, toate aprecierile trebuind a fi dovedite și nu prezumate.
Ca un ultim argument la reținerile Curții, sus-expuse, este și împrejurarea că, o astfel de cerere, ce are ca temei de drept dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. d din Legea nr. 85/2006, nu poate să își găsească motivarea în conținutul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, din care rezultă că: „Persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să întocmească situații financiare anuale…”, astfel, după cum greșit a reținut instanța de fond, deoarece, în speță, nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate impuse de textul de lege analizat (art. 138 alin. (1) lit. d), iar „obligația” este cu totul altceva, decât „ținerea unei contabilități fictive”, „făcut să dispară unele documente contabile” sau, „nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea”.
Dintr-o altă perspectivă, Curtea apreciază că, intimata reclamantă DGFP Constanța nu a produs dovezi în susținerea cererii sale, în sensul art. 1169 C.civ., nici cu referire la vinovăția recurentei, pentru a se putea reține în sarcina acesteia, fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, nefiind suficiente invocarea unor neregularități vizând activitatea acesteia, fără dovezi substanțiale, cum de altfel, nu a produs dovezi privind implicarea recurentei, urmare activității desfășurate, în ajungerea societății în stare de insolvență.
Pentru toate considerentele sus-expuse, reținând că, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 312 C.proc.civ., și admițând recursul, Curtea modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că, respinge ca nefondată cererea privind antrenarea răspunderii materiale a recurentei C.R., menținând celelalte dispoziții din hotărâre, ca fiind legale și temeinice.
