Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate de textul de lege, acesta a contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de .Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 54 din 19 ianuarie 2011
Prin cererea înregistrată la tribunalul Tulcea sub nr. 2/88/2009 la data de 5 ianuarie 2010, reclamantul Cabinet Individual Insolvență „I.I”, în calitate de lichidator al debitoarei SC F.P S.R.L a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul G.T, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună atragerea răspunderii personale a pârâtului în conformitate cu art. 138 alin. (1) lit. a), c), d), și e) și obligarea la plata pasivului debitoarei până la concurența sumei de 69.915 RON.
în motivarea cererii reclamantul a arătat că, pârâtul a fost administratorul debitoarei SC F.P SRL și a folosit bunurile societății sau creditele persoanei juridice în folosul propriu, sau în cel al unei alte persoane, a dispus în interes personal continuarea activității care a dus, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, nu a ținut o în conformitate cu legea și a ascuns o parte din actul persoanei juridice.
S-a mai arătat că, deși legal notificat, pârâtul a refuzat să predea activele societății debitoare, pretinzând că nu le mai deține, dar nu justifică în nici un fel de ce nu mai deține bunurile societății debitoare.
De asemenea, s-a mai arătat că, a folosit sumele de bani încasate urmare vânzării bunurilor debitoarei pe care le-a folosit în interes personal, fără a achita creditorii debitoarei, iar în actele societății nu rezultă nici datoriile bugetare pe care le are debitoarea.
Legal citat, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a arătat că, reclamantul nu a făcut nici un fel de probe pentru a-și proba susținerile, iar în ceea ce privește bunurile societății în speță cele două autoturisme au fost înstrăinate în mod legal, pe baza unei facturi fiscale și în mod eronat în lipsa documentelor contabile, reclamantul a presupus că sumele încasate nu au fost înregistrate în contabilitate.
S-a mai arătat că, simpla invocare a faptelor prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii decât după administrarea de probe.
în consecință a solicitat a fi respinsă cererea reclamantei ca nefondată.
Prin Sentința civilă nr. 811/26.03.2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea, s-a admis acțiunea formulată de lichidatorul debitoarei SC F.P SRL, fiind obligat pârâtul G.T la plata sumei de 69.955 lei, reprezentând pasivul debitoarei neacoperit.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea unei fapte din cele enumerate de textul de lege, acesta a contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a fi vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale care rezultă din art. 998 – art. 999 C.civ..
Prejudiciul constă pentru creditori în ajungerea societății în stare de insolvență, în lipsa sumelor disponibile pentru plata obligațiilor exigibile către aceștia, stare de fapt și de drept ce este prejudiciabilă pentru creditori întrucât de regulă aceasta presupune nu doar imposibilitatea temporară de plată a creditorilor ci una de acoperire integrală a acestora.
Raportat la fapta ilicită trebuie avut în vedere caracterul limitativ al enumerării cuprinse în art. 138 alin. (1), legiuitorul stabilind în mod expres și exclusiv categoriilor de fapte ilicite pentru care membrii organelor de conducere sau de supraveghere, precum și orice persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvență pot fi trase la răspundere.
Tribunalul a reținut că, din probele administrate în cauză, inclusiv din dosarul de faliment, din declarațiile de creanță, tabelul creditorilor, raportul administratorului judiciare raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă atât prejudiciul produs creditorilor prin neachitarea creanțelor cât și fapta ilicită a fostului administrator constând în folosirea bunurilor societății și creditelor societății, în folosul propriu, continuarea activității care a dus, în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, nu a ținut o în conformitate cu legea și a ascuns actele persoanei juridice.
Faptele săvârșite de fostul administrator se încadrează în dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a), c), d), și e) din Legea nr. 85/2006, iar legătura de cauzalitate între faptele săvârșite și prejudiciul produs creditorilor este evident, de vreme ce a rezultat și din raportul de expertiză contabilă că disponibilitățile materiale și bănești ale debitoarei nu au fost folosite pentru achitarea creanțelor creditorilor.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul G.T, apreciind-o ca fiind nelegală și netemeinică, fără a indica motivele de recurs, susținând următoarele critici:
– nici instanța și nici lichidatorul nu au demonstrat ca în calitate de administrator al SC F.P SRL, a contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, procedând numai la invocarea unor prevederi din Legea nr. 85/2006;
– nu se precizează care este temeiul legal în baza căruia, natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei persoane speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale;
– temeiul juridic pentru răspunderea delictuală – art. 998, art. 999 C.civ., nu are nicio legătură cu obiectul acestei cauze care are ca obiect o activitate comercială;
– instanța de fond nu a analizat și nu a ținut cont, sub nicio formă, de obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă depus la termenul din 22.01.2010, nefăcând nici măcar referire la aceasta în cuprinsul hotărârii.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii și care au fost formulate în termenul legal prevăzut de art. 303, critici care au fost încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ, Curtea constată că este nefundat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 138 alin. (1) din „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
în mod corect a reținut judecătorul sindic că, răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitoarei ajunsă în stare de insolvență este o răspundere civilă pentru fapta proprie ce întrunește multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere față de debitor iar nu față de creditori, fiind menită să asigure repararea prejudiciului cauzat debitorului prin ajungerea lui în stare de insolvență.
în atare situație aceștia răspund pentru partea de pasiv a debitorului care este o consecință a faptelor săvârșite, pasiv astfel cum apare evidențiat conform tabelului definitiv al creanțelor înregistrat la tribunal.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale conform art. 998 C.civ..: fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Debitoarea avea obligația, prin administrator statutar, să depună la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin.(1) în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (art. 35 din Lege).
Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, instituie obligația pentru societățile comerciale,societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice de a organiza și conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.
Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.
Art. 73 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 stabilește în sarcina administratorilor răspunderea solidară față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și pentru corecta lor ținere.
în speță, din raportul depus de lichidator a rezultat că debitoarea, prin administratorul statutar în persoana recurentului, nu a respectat obligația prevăzută de art. 28 din Legea nr. 85/2006, de a preda documentele contabile deși acesta susține că a ținut contabilitate societății până la dizolvarea acesteia
Nedepunerea documentelor cerute de legiuitor și nepredarea contabilității către lichidatorul judiciar creează prezumția relativă că acestea lipsesc, sau că nu sunt întocmite conform legii, iar cum această prezumție simplă nu a fost răsturnată de către pârât se reține în sarcina acestuia săvârșirea unei fapte ilicite ce a avut drept consecință aducerea societății în stare de insolvență și prejudicierea creditorilor.
Vinovăția pârâtului sub forma intenției directe sau indirecte, rezultă din însăși încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că, deși avea anumite obligații stabilite de Legea nr. 31/1990 și Legea contabilității nr. 82/1991, acesta a exercitat atribuțiile de administrator social fără respectarea acestor obligații, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind prezumat cât timp există starea de insolvență.
Prejudiciul este cert, lichid și exigibil și este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvență, se află în imposibilitatea de a-și acoperi datoriile în sumă de 69.915 lei legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, respectiv nerespectarea și aplicarea legii, și starea de insolvență fiind de asemenea dovedită.
Din înscrisul emis de Primăria mun.Tulcea rezultă că, debitoarea figurează în evidențele fiscale cu o remorcă Metalcar și o basculantă, bunuri care nu au fost predate lichidatorului deși există o hotărâre definitivă și în acest sens din data de 23.11.2007 (sentința civilă nr. 2177).
Deși a susținut că, a vândut bunurile recurentul nu a depus înscrisuri în acest sens, nu a făcut dovada înregistrării în contabilitate a facturilor și prețului încasat, destinația sumelor încasate.
Obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă depus la termenul din 22.01.2010 sunt lipsite de relevanță câtă vreme prejudiciul produs este cel înscris în tabelul de creanțe al debitoarei.
în ceea ce privește criticile aduse hotărârii de recurent prin notele scrise formulate de avocat și depuse la dosar la data de 18.01.2011, Curtea urmează a aprecia tardivitatea formulării acestora, în considerarea dispozițiilor art. 303 C.proc.civ., motiv pentru care acestea nu vor fi examinate.
