Legea nr. 85/2006, modif., art. 138 lit. a)
Pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunţa în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de , prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condiţiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia persoanelor acuzate.
Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului societăţii debitoare în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane, fizice sau juridice, presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
decizia civilă nr. 1061 din 28 septembrie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 1127 din 4 mai 2010 pronunţată în dosarul nr. 2010/108/2010 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a admis cererea formulată de reclamanta Casa de Insolvenţă R.I.P.U.R.L. Arad, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. A S.R.L. Arad, şi a obligat pârâtul L.A. să plătească suma de 31.609,72 lei, reprezentând parte din pasivul societăţii debitoare.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că din conţinutul raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au generat apariţia stării de insolvenţă întocmit de practician rezultă că fostul administrator nu a predat soldul de casă în sumă de 3.607,81 lei şi stocul de marfă în valoare de 28.001,91 lei, ceea ce reprezintă fapta ilicită reglementată de art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr.85/2006, respectiv fapta de a folosi bunurile debitoarei în folos propriu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii reclamantului, în motivare susţinând, referitor la numerarul în casierie de 3.607,81 lei, care nu a putut fi predat practicianului, că această sumă a fost achitată către S.C. V S.A., în rate, potrivit documentelor anexate cererii de recurs, iar în ceea ce priveşte stocul de marfă a depus un înscris din care rezultă valoarea reală a acestuia, datorită unei erori în programul de stocul nefiind actualizat, astfel că valoarea mărfurilor nu este de 28.001,91 lei, angajându-se, totodată, să le predea lichidatorului judiciar.
Prin decizia civilă nr. 1061 din 28 septembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul pârâtului, menţinând sentinţa comercială nr. 1127 din 4 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2010/108/2010.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că mod corect tribunalul a admis cererea lichidatorului judiciar, întrucât art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, prevede că, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. În conformitate cu alin. (3) al acestui text, comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. (1) şi aceasta ameninţă să se prescrie.
Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului societăţii debitoare în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane, fizice sau juridice, presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane. În schimb, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părţi din activul persoanei juridice vom înţelege acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor, iar prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului înţelegem orice fapte prin care se măreşte în mod fictiv pasivul patrimonial al persoanei juridice, precum falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligaţii inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Cu ocazia analizei efectuate asupra acestui text de lege practicianul în insolvenţă trebuie să verifice inventarul realizat la preluarea administrării societăţii ori la desemnare, comparativ cu evidenţa contabilă a mijloacelor fixe, a stocurilor etc., vânzările/casările de mijloace fixe din ultimii ani, motivele diferenţelor dintre tabelul de creanţe şi evidenţa contabilă a creditorilor/furnizorilor etc.
Atât în situaţia în care cererea privind antrenarea răspunderii este introdusă de administratorul judiciar sau lichidator, cât şi în cazul în care ea este formulată de comitetul creditorilor sau de către creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor, aceasta este, de regulă, fundamentată pe datele şi informaţiile furnizate prin raportul administratorului judiciar/lichidatorului privind cauzele şi împrejurările care au condus la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă, cu indicarea faptelor ilicite pentru care ar putea fi angajată răspunderea personală patrimonială a persoanelor care făceau parte din organele de conducere sau de supraveghere ale debitorului, în conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 138. Recurgerea la datele cuprinse în raportul administratorului judiciar/lichidatorului se dovedeşte a fi utilă şi datorită faptului că acesta cuprinde o analiză complexă a situaţiei economice a societăţii din ultimii ani anteriori declanşării procedurii de colectivă, cauzele şi împrejurările care au condus societatea în această situaţie, precum şi, după caz, persoanele care, prin faptele lor, au determinat apariţia stării de insolvenţă.
În speţă, din raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei debitoarei S.C. A S.R.L. Arad, întocmit de lichidatorul judiciar, rezultă fără putinţă de tăgadă că fostul administrator social nu a predat practicianului, contrar prevederilor Legii nr. 85/2006, modificată, soldul de casă în sumă de 3.607,81 lei şi stocul de marfă în valoare de 28.001,91 lei şi că principalele cauze ale insolvenţei s-au datorat lipsei de lichidităţi şi încetării activităţii comerciale în cursul anului 2007 din hotărârea administratorului, care era şi asociatul unic al debitoarei, deschiderea procedurii colective având loc la cererea A.F.P. Arad.
Susţinerile pârâtului în sensul că în mod greşit prima instanţă l-ar fi obligat să suporte din averea personală numerarul din casierie, în sumă de 3.607,81 lei, câtă vreme el a achitat, în contul societăţii debitoare, în datele de 15 şi 22 decembrie 2009, diferite sume de bani către S.C. V S.A., nu sunt întemeiate câtă vreme, pe de o parte, o dată cu deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul art. 47 din legea-cadru, debitorului i-a fost ridicat dreptul de administrare – constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea –, dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile art. 28 alin. (1) lit. h) sau, după caz, art. 33 alin. (6), intenţia de reorganizare, lucru care nu s-a întâmplat; pe de altă parte, în tabelul definitiv al creanţelor, existent la dosarul de fond (fila 24), această societate nu apare înscrisă; or, art. 76, prevede următoarele: cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură (ştiut fiind faptul că un asemenea creditor este acela care a formulat şi căruia i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelele de creanţe contra debitorului întocmite în procedură şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul-sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege); el nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
Ca atare, plăţile în sumă totală de 4.636,08 lei făcute de pârât în contul unei aşa-zise datorii a debitoarei către S.C. V S.A. (datorie care nu rezultă din niciun înscris existent la dosar) nu pot determina diminuarea sumei la care acesta a fost obligat de către tribunal, respectivele plăţi fiind făcute exclusiv pe riscul său, nefiind autorizate nici de judecătorul-sindic şi nici de practician. În acest sens, alin. (1) al art. 46 din lege statuează fără echivoc că, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule, acest din urmă text prevăzând că pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile menţionate la alin. (1) vor putea fi autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia.
În ceea ce priveşte stocul de marfă existent în patrimoniul debitoarei falite (potrivit bilanţului şi a balanţei aferente datei de 30 iunie 2008, ultimele documente prezentate de fostul administrator) şi care, de asemenea, nu a fost predat practicianului, Curtea a apreciat că simpla afirmaţie a recurentului în sensul că acest stoc nu are valoarea de 28.001,91 lei, ci una mult mai mică, care datorită unei erori a programului de contabilitate nu a fost actualizată, nu poate determina admiterea căii de atac şi înlăturarea sumei respective de la plată, chiar dacă la recurs a fost anexat un înscris intitulat „calculul costuri stoc” pentru perioada 01.11.2008-30.11.2010, respectivul document nefăcând dovada certă a erorii invocate, cu atât mai mult cu cât în finalul cererii sale pârâtul a arătat că se obligă să predea lichidatorului judiciar stocul deţinut, recunoscând, deci, că până în prezent această operaţiune nu a avut loc deşi legea îl obliga în acest sens. Pe de altă parte, din actul depus în recurs nu rezultă în niciun fel că, într-adevăr, stocul de marfă nu a fost corect evidenţiat în contabilitatea societăţii, fiind trecute doar nişte posturi şi valori pentru care Curtea nu poate determina realitatea menţiunilor, iar la finalul actului nu se menţionează expres cine este persoana care a întocmit această situaţie contabilă, chiar dacă apare aplicată ştampila debitoarei, ştampilă care, de altfel, trebuia, la rândul său, să fie predată lichidatorului o dată cu deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare şi constatarea dizolvării de drept a societăţii comerciale în cauză.
Faţă de cele arătate, cum în speţă lichidatorul judiciar a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor pretinse de legiuitor pentru a se putea face aplicarea textului art. 138, respectiv faptele ilicite care au condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, fapte care au produs prejudicii creditorilor, între faptele comise şi prejudicii existând o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acele fapte au provocat acele prejudicii şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului, acţiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text având un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale, asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de legiuitor, Curtea a apreciat că recursul pârâtului este nefondat, hotărârea tribunalului nefiind lipsită de temei legal ori pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum greşit se afirmă. Aceasta, şi motivat de împrejurarea că faptele săvârşite de recurent trebuie privite în contextul stării de insolvenţă a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiţii care au dus sau au favorizat ajungerea societăţii în încetare de plăţi, prin respectivele fapte debitoarea fiind lipsită de lichidităţi tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credinţă şi cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul dispoziţiilor legale amintite fiind acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată.
Chiar dacă sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
