Legea nr. 85/2006, art. 138
Pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunţa în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere şi/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de , prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condiţiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia persoanelor acuzate.
Acţiunea în răspundere civilă fundamentată pe Legea insolvenţei are un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a unor fapte imputate pârâtei recurente neputând duce automat la antrenarea răspunderii sale patrimoniale.
Acţiunea în răspundere civilă fundamentată pe Legea insolvenţei are un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a unor fapte imputate pârâtei recurente neputând duce automat la antrenarea răspunderii sale patrimoniale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 824 din 9 iunie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 53 din 21 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. 35/30/2005 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de creditoarea D Timiş şi a obligat pârâţii O.S. şi V.S. la plata, în solidar, a sumei de 61.817 lei. De asemenea, tribunalul a dispus închiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. P S.R.L. Periam, precum şi radierea acesteia din registrul comerţului, descărcându-l pe lichidatorul judiciar T I.P.U.R.L. Timişoara de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, asociaţi, notificând hotărârea debitoarei, creditorilor, direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta O.S., solicitând modificarea ei în parte, în sensul înlăturării răspunderii sale patrimoniale, cu motivarea că, aşa cum rezultă şi din evidenţele registrului comerţului, administrator al debitoarei falite este intimatul V.S., căruia i-a cesionat toate părţile sociale la data de 28 mai 2004, operaţiunea neputând fi considerată fictivă atâta timp cât aceasta s-a făcut printr-un act autentic încheiat la un public. De asemenea, în mod greşit atât lichidatorul judiciar, cât şi judecătorul-sindic au apreciat că se impune antrenarea răspunderii sale patrimoniale câtă vreme la momentul încheierii contractului autentic de cesiune intimatul V.S. a preluat societatea cu întreg activul şi pasivul existent la acea dată, recurenta retrăgându-se din societate.
Prin decizia civilă nr. 824 din 9 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 35/30/2005 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul pârâtei şi a modificat în parte sentinţa civilă nr. 53 din 21 martie 2007 a Tribunalului Timiş în sensul că a înlăturat obligaţia de plată stabilită în sarcina fostului administrator social O.S.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că singurele critici aduse de recurentă hotărârii atacate se referă la antrenarea răspunderii sale patrimoniale personale pentru pasivul debitoarei S.C. P S.R.L. Periam stabilit în cauză la suma de 61.817 lei.
După ce practicianul desemnat să administreze procedura de insolvenţă a S.C. P S.R.L. Periam – T I.P.U.R.L. Timişoara, prin raportul de activitate prezentat la data de 16 iunie 2005 a solicitat „angajarea răspunderii penale” a intimatului V.S. conform art. 145 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, întrucât acesta nu a pus la dispoziţia sa evidenţa contabilă a debitoarei, prin raportul din 16 noiembrie 2006 a arătat că vinovat de ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi se face doar fosta asociată şi administrator social – d-na. O.S., nu şi dl. V.S., pentru ca prin raportul de închidere a procedurii colective depus la termenul din 21 martie 2007 să revină asupra acestei din urmă afirmaţii, menţionând că în temeiul art. 138 alin. 1 lit. d) din propune atragerea răspunderii patrimoniale a ambelor persoane întrucât nu au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce a determinat judecătorul-sindic să admită cererea creditoarei D Timiş, întemeiată pe art. 137 lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, şi să oblige ambii pârâţi, în solidar, la plata sumei de 61.817 lei.
Potrivit acestui din urmă articol, preluat şi de noua Lege a insolvenţei, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană – care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folos propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit, în mod fictiv, pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.
Este fără îndoială că scopul dispoziţiilor art. 137 din Legea reorganizării judiciare şi a falimentului este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, însă se impune a fi avut în vedere faptul că răspunderea întemeiată pe această normă, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică), trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că respectiva faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului, afirmaţiile intimaţilor privitoare la instituirea unor prezumţii de culpă şi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu neavând nicio bază legală.
În prezenta cauză, instituţia creditoare, prin cererea adresată judecătorului-sindic, deşi a invocat prevederile art. 137 lit. d), nu a indicat în concret prin care fapte săvârşite de către fostul administrator O.S., anterior deschiderii procedurii reorganizării şi falimentului, s-ar fi cauzat starea de insolvenţă a societăţii debitoare, învederând doar că paguba reclamată ar fi fost generată de neconducerea evidenţei contabile conform dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată şi că deşi lichidatorul judiciar s-a deplasat la sediul persoanei juridice nu a găsit niciun document contabil. De asemenea, cesiunea părţilor sociale trebuie considerată ca fictivă, ea fiind efectuată cu scopul de a transfera sarcinile şi îndatoririle fostei asociate şi administrator al debitoarei. Cu toate că s-a dispus intrarea în faliment a societăţii, activitatea acesteia nu a putut fi verificată din lipsa documentelor contabile, pârâţii nedovedind că ar fi condus în mod corect şi legal evidenţa contabilă, ceea ce a determinat ca persoanele care au administrat societatea comercială să fie în imposibilitate de a urmări creditele şi debitele acesteia, necunoaşterea stării financiare conducând la acumularea de datorii, cu precădere faţă de bugetul statului, cu atât mai mult cu cât din lipsă de documente nu au putut fi identificate nici bunurile aflate în patrimoniul său.
Acest text de lege statuează că se poate dispune antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei falite dacă aceştia „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”. Este fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a intenţionat să dea un înţeles complex situaţiei prevăzute la litera d) a art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, în care sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii pentru a se putea dispune atragerea răspunderii personale patrimoniale, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin fapta respectivă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor (de exemplu neînregistrarea unei creanţe în contabilitate), iar între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
În speţa dedusă judecăţii nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii, astfel că simplele susţineri ale lichidatorului judiciar şi ale creditoarei intimate în sensul că legătura de cauzalitate este evidentă, dat fiind faptul că situaţia contabilă a societăţii nu a fost condusă conform prevederilor legale nu pot fi avute în vedere de către instanţă. De asemenea, afirmaţiile practicianului referitoare la transferarea cu rea-credinţă a bunurilor debitoarei altor societăţi la care recurenta este asociată nu au la bază vreo dovadă concludentă şi pertinentă.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage automat angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina foştilor administratori, cum în mod neîntemeiat se afirmă de către creditoare, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.
Pe de altă parte, nu poate fi omis faptul că recurenta nu mai are nicio calitate în cadrul debitoarei, prin contractul autentificat la Biroul Notarului Public S.S. din Timişoara sub nr. 2203/28.05.2004 cesionând toate cele 10 părţi sociale în valoare de 100.000 lei (ROL) fiecare către intimatul V.S., acesta din urmă declarând că a luat la cunoştinţă de actele constitutive ale persoanei juridice, cu toate modificările ulterioare, fiind de acord cu ele şi că preia societatea cu întregul activ şi pasiv existent la data cesiunii. De asemenea, cesionarul a mai declarat, ştiind de sancţiunile prevăzute de art. 292 din Codul penal, că are cunoştinţă de situaţia financiară, economică, juridică a persoanei juridice, precum şi de toate documentele contabile ale societăţii, obligându-se să respecte clauzele actelor constitutive, astfel cum au fost ele modificate prin acte adiţionale. Ca efect al acestui act autentic recurenta s-a retras din societate, intimatul cesionar devenind asociatul unic al debitoarei S.C. P S.R.L. Periam, precum şi administratorul acesteia, ambele părţi contractante declarând că numai au niciun fel de pretenţii una faţă de cealaltă, urmând să fie redactat actul adiţional la actele constitutive ale persoanei juridice, document care a fost întocmit la acelaşi birou notarial şi autentificat sub nr. 2204/28.05.2004. Mai mult decât atât, prin procesul-verbal din 28 mai 2004, depus în copie la dosarul de fond, al cărui original a fost înmânat lichidatorului judiciar, potrivit actului perfectat la 15 iunie 2005, recurenta a predat noului asociat-administrator V.S. toate documentele contabile ale debitoarei, astfel cum sunt ele detaliate în acest înscris.
Faţă de data cesionării părţilor sociale (cu peste 9 luni înainte de declanşarea procedurii insolvenţei), sentinţa civilă nr. 166/P.I. din 24 februarie 2005 pronunţată în dosarul nr. 274/COM/S/2005 prin care judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a declanşat procedura de colectivă împotriva societăţii debitoare şi a obligat administratorul său social să depună la dosar actele prevăzute la art. 33 din Legea nr. 64/1995, republicată, nu poate fi opozabilă recurentei, cu atât mai mult cu cât din informaţiile furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş cu adresa nr. C 283/18.01.2005, începând cu data de 28 mai 2004 administrator era intimatul V.S. Ca atare, nici demersurile practicianului pentru a intra în posesia documentelor menţionate nu pot avea vreo forţă probată faţă de asociatul cedent, fiind lipsite de orice relevanţă juridică.
Susţinerile lichidatorului judiciar şi ale instituţiei creditoare, reţinute de tribunal, în sensul că „deşi legală, cesiunea părţilor sociale este o operaţiune fictivă, efectuată cu scopul de a transfera sarcinile şi îndatoririle fostei asociate” nu pot fi primite de către Curte atâta timp cât aceasta s-a făcut printr-un act autentic, încheiat la un notar public, fiind şi menţionată în registrul comerţului, apărarea formulată în primă instanţă de către recurentă în sensul că răspunderea ei nu mai poate fi antrenată deoarece a cesionat părţile sociale deţinute şi a predat actele debitoarei noului administrator social neputând fi considerată ca nepertinentă. Tot astfel, judecătorul-sindic a aplicat în mod greşit regulile privitoare la sarcina probei, apreciind fără temei legal că pârâta O.S. nu a dovedit că ar fi condus corect evidenţa contabilă şi că astfel nu i se poate reţine în sarcină fapta prevăzută de lit. d) a art. 138, o asemenea dovadă trebuind a fi produsă de către reclamanţi – creditoarea care a formulat cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a foştilor membri ai organelor de conducere şi practicianul care a arătat în raportul de activitate că intimatul V.S. mai întâi, apoi recurenta şi ulterior ambii pârâţi se fac vinovaţi de starea de insolvenţă a societăţii falite. De asemenea, referirile tribunalului la necolaborarea pârâtei cu practicianul pentru a-l informa despre motivele care au condus la situaţia de încetare de plăţi a debitoarei nu sunt reale, aceasta luând legătură cu lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic, căruia i-a predat actele pe care le deţinea în legătură cu societatea, respectiv contractul de cesiune a părţilor sociale, actul adiţional al societăţii comerciale cu răspundere limitată, hotărârea adunării generale a asociaţilor nr. 1/28.05.2004 şi procesul-verbal de predare-primire către intimatul V.S. a tuturor documentelor contabile ale persoanei juridice.
În aceste condiţii, Curtea constată că reclamanţii nu s-au conformat exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi de alin. 1 al art. 129 din Codul de procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, doar nominalizarea a unuia dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolvenţei nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Opinie separată
În dezacord cu opinia majorităţii, un membru al completului de judecată a considerat că recursul fostului administrator social trebuia respins, menţinânduse soluţia de admitere a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de creditoarea D Timiş, în sensul obligării ambilor pârâţi la plata, în solidar, a sumei de 61.817 lei, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 137 din Legea nr. 64/1995, incident în speţă, în raport de data la care sa făcut sesizarea instanţei, respectiv art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data soluţionării, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată nu numai de către membrii organelor de conducere, administratori, directori, cenzori dar şi de orice altă persoană, în măsura în care aceştia au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una dintre faptele expres menţionate, între aceea că au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea,
Că potrivit alin. 4 al art. 138, în caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute la alin. 1 este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţa,
Considerând, în aceste condiţii, că cesiunea părţilor sociale şi faptul că pârâta nu mai avea calitatea de administrator social la data deschiderii procedurii, în sine, nu constituie un motiv al exonerării de răspundere,
Că deşi se invocă un document din care rezultă că odată cu cesiunea sa făcut şi predarea documentelor contabile, aspect în prezent contestat de către cesionar, în măsura în care starea de insolvenţă a societăţii, respectiv existenţa datoriilor care au determinat deschiderea procedurii falimentului este anterioară cesiunii, chiar dacă nu era constatată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, pârâta trebuia să ia măsurile necesare pentru a asigura posibilitatea accesului lichidatorului judiciar la actele şi informaţiile prevăzute de art. 33 din lege, conform dispoziţiilor art. 39 şi că prin cesiunea făcută în condiţiile concrete ale speţei către un cetăţean străin care în prezent neagă realitatea cesiunii, acest acces a fost obstrucţionat,
Că astfel nu se poate stabili că a fost ţinută contabilitatea în conformitate cu legea sau nu sa făcut să dispară documentele contabile deşi sarcina probei faptului pozitiv, cu privire la acest aspect, revine celui care era obligat a îndeplini acea obligaţie legală şi nu reclamantului, pentru care împrejurarea respectivă constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit,
Că în consecinţă există atât o faptă proprie, ilicită şi culpabilă a pârâtei, un prejudiciu şi un raport de cauzalitate care să justifice angajarea răspunderii acesteia şi prin urmare, recursul fiind neîntemeiat, prin aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, trebuia respins.
