Cauzarea stării de înseamnă producerea unui prejudiciu în patrimoniul debitoarei, stare care afectează indirect şi pe creditorii care ajung în imposibilitatea recuperării creanţelor deţinute faţă de debitoare. Prejudiciul este cert, lichid şi exigibil şi este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvenţă, se află în imposibilitatea de a-şi acoperi datoriile.
O dată deschisă procedura este dovedit prejudiciul produs debitoarei, iar lipsa documentelor contabile cerute de lege induce ideea că administratorul societăţii a urmărit cu intenţie aducerea societăţii în stare de faliment, neexistând înregistrări cu privire la activităţile comerciale desfăşurate, a veniturilor obţinute, destinaţia acestora.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1446 din 2 noiembrie 2011
Prin Sentința civilă nr. 984/07.02.2011 pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. 12528.1/118/2008 al Tribunalului Constanța, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta D.G.F.P. Constanța de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului T.F. pentru suma de 612.399 lei reprezentând prejudiciu produs creditorilor.
în opinia creditoarei, administratorul se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din urmare neînregistrării indicatorilor financiari din bilanțul anilor 2005 – 2008 fapt ce constituie o încălcare a dispozițiile art. 1 din Legea nr. 82/1991 cât și a dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, care instituie obligația administratorului de a ține existența registrelor cerute de lege și corecta lor întocmire.
în pronunțarea acestei hotărâri judecătorul sindic a reținut că nedepunerea evidenței contabile de către fostul administrator statutar poate indica faptul că aceasta nu a fost întocmită, că nu au fost înregistrate veniturile și cheltuielile.
Potrivit concluziilor raportului privind închiderea procedurii, lichidatorul judiciar a relevat că nu a putut identifica cauzele și persoanele responsabile de starea de insolvență, întrucât nu a intrat în posesia documentației contabile.
S-a mai menționat că pârâtul a fost notificat în acest sens, însă scrisoarea recomandată a fost returnată cu mențiunea „destinatar mutat”.
în condițiile în care lichidatorul judiciar nu a putut efectua o retrospectivă a activității societății debitoare, nu se poate institui o prezumție de responsabilitate a celui chemat să răspundă în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Nu se poate reține că pârâta nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, atât timp cât în cauză nu a fost administrată nici o probă în acest sens.
Aplicarea dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 în oricare din ipotezele sale presupune dovedirea de către titularul cererii privind răspunderea civilă delictuală a pârâtei-administrator, inclusiv sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta acesteia și starea de încetare de plăți.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs creditoarea DGFP Constanța, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, in speță răspunderea patrimonială a administratorului debitoarei, acesta făcându-se vinovat de ajungerea societății in stare de insolvență printr-o administrare deficitară, acesta neținând contabilitatea conform legii.
Recurenta că la formularea cererii de atragere a răspunderii personale a avut în vedere faptul că fostul administrator în mod voit a refuzat colaborarea cu lichidatorul judiciar prin nepredarea evidenței contabile.
De asemenea, a mai avut în vedere raportul lichidatorului judiciar care a menționat faptul că nu a intrat în posesia evidenței contabile fiind în imposibilitatea stabilirii cauzelor prevăzute de art. 59 din Legea nr. 85/2006.
împrejurarea că administratorul statutar nu a predat evidența contabilă, coroborat cu faptul că nu a depus situațiile financiare la organele fiscale, prezumă că administratorul nu a ținut contabilitatea în condițiile prescrise de lege, ceea ce a avut drept consecință imposibilitatea cunoașterii performanțelor financiare și implicit, încetarea de plăți.
Arată recurenta că reținerea instanței conform căreia reclamanta nu ar fi dovedit că pârâtul ar fi săvârșit fapta reglementată de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 este eronată.
în drept a invocat dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, art. 299-316 C.proc.civ.
Pârâtul, legal citat, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat motivat de faptul că recurenta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerințelor de atragere a răspunderii administratorului.
3. Examinând recursul în limitele investirii instanței, prin prisma criticilor aduse hotărârii de către recurentă și care au fost încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., a probelor și apărărilor formulate contradictoriu de ambele părți, Curtea constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…)
d) au ținut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Potrivit textului legal invocat coroborat cu dispozițiile art. 998 C.civ., în vigoare la momentul introducerii cererii, în acțiunea de atragere a răspunderii materiale reclamanta trebuie să dovedească elementele răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea faptei, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Legea nr. 85/2006:
„în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, potrivit prevederilor art. 33 alin. (4) sau, după caz, ale art. 33 alin. (6), debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1)”, respectiv:
a) bilanțul și copii de pe registrele contabile curente;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menționa datele din registrele de publicitate;
c) o listă a numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau sub condiție, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se suma, cauza și drepturile de preferință;
d) o listă cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare formulării cererii introductive;
e) contul de profit și pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
f) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaților cu răspundere nelimitată, pentru societățile în nume colectiv și cele în comandită;
g) o declarație prin care debitorul își arată intenția de intrare în faliment sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activității sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declarație nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu începerea falimentului;
h) o declarație pe propria răspundere sau un certificat de la registrul societăților agricole ori, după caz, oficiul registrului comerțului în a cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Legea nr. 85/2006 „debitorul are obligația de a pune la dispoziția administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informațiile cerute de acesta, precum și toate informațiile apreciate ca necesare cu privire la activitatea și averea sa, precum și lista cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, sub sancțiunea prevăzută la art. 1081 alin. (1) pct. 2 lit. d) și e) din C.proc.civ.”
Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 instituie obligația pentru societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice de a organiza și conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi.
în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective.
Răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitoarei ajunsă în stare de insolvență este o răspundere civilă pentru fapta proprie față de debitor iar nu față de creditori, ce întrunește multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind menită să asigure repararea prejudiciului cauzat debitoarei prin ajungerea în stare de insolvență, nicidecum să repare prejudiciul creditorilor.
în atare situație aceștia răspund pentru partea de pasiv a debitoarei care este o consecință a faptelor săvârșite, pasiv astfel cum apare evidențiat conform tabelului consolidat al creanțelor.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere presupune într-adevăr probarea îndeplinirii celor 4 condiții ale răspunderii civile , respectiv existența faptei ilicite , a prejudiciului, a vinovăției și legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
în speță, din probele administrate a rezultat că pârâtul a avut calitatea de administrator statutar al debitoarei și potrivit dispozițiilor mai sus enunțate avea obligația de a depune la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) și art. 44 din Legea nr. 85/2006, obligație nesocotită așa cum rezultă din raportul administratorului judiciar din data de 10.05.2010.
Deoarece administratorul statutar T.F. nu a răspuns la notificările transmise de către lichidatorul D.I., acesta a depus plângeri penale la poliția Năvodari pentru a-l determina să clarifice situația celor 3 autovehicule ale debitoarei.
Curtea constată că în cauză rezultă cu prisosință săvârșirea de către administratorul societății a faptei prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, deoarece prin nepredarea documentelor contabile către administratorul judiciar se dovedește îndeplinirea precară a îndatoririlor legale prevăzute de Legea nr. 31/1990, fiind dovedită culpa sa în acest fel.
Lipsa înregistrărilor contabile reale, a registrelor, în condițiile în care aceste documente nu au fost predate administratorului/lichidatorului creează prezumția simplă a inexistenței unei contabilități conforme cu legea, prezumție a cărei răsturnare cădea în sarcina pârâtului nicidecum a administratorului judiciar.
în atare situație Curtea reține ca fiind demonstrate condițiile privind existența unei fapte ilicite din cele enumerate de lege și a vinovăției administratorului social al debitoarei.
Vinovăția pârâtului rezultă din însăși încălcarea dispozițiilor legale, în sensul că, deși avea anumite obligații stabilite de Legea nr. 31/1990 și Legea contabilității nr. 82/1991, a exercitat atribuțiile de administrator social fără respectarea acestor obligații, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind prezumat cât timp există starea de insolvență.
Cauzarea stării de insolvență înseamnă producerea unui prejudiciu în patrimoniul debitoarei, stare care afectează indirect și pe creditorii care ajung în imposibilitatea recuperării creanțelor deținute față de debitoare. Prejudiciul este cert, lichid și exigibil și este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvență, se află în imposibilitatea de a-și acoperi datoriile.
O dată deschisă procedura este dovedit prejudiciul produs debitoarei, iar lipsa documentelor contabile cerute de lege induce ideea că administratorul societății a urmărit cu intenție aducerea societății în stare de faliment, neexistând înregistrări cu privire la activitățile comerciale desfășurate, a veniturilor obținute, destinația acestora.
Practic, se poate reține că societatea debitoare a funcționat în tot acest timp ca o societate fantomă, cât timp nu există nici o înregistrare contabilă legală care să ateste derularea raporturilor comerciale, a situației financiare, fiind de datoria administratorului să depună evidența contabilă a societății debitoare pentru a se putea examina modul în care și-a îndeplinit obligațiile contractuale și legale, evitarea stării de insolvență, acesta manifestând însă rea credință în îndeplinirea obligațiilor legale stabilite prin norme imperative.
Concluzionând, Curtea constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 C.civ. și art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 pentru antrenarea răspunderii administratorului societății, motiv pentru care hotărârea tribunalului este apreciată ca fiind nelegală și netemeinică.
Pe cale de consecință, Curtea va admite recursul în temeiul art. 312 din C.proc.civ. și va modifica în tot hotărârea în sensul că va admite acțiunea și va dispune antrenarea răspunderii pârâtului pentru suma de 625.870 lei reprezentând pasivul rămas neacoperit al debitoarei falite.
