În motivarea cererii, reclamanta a învederat ca, pentru angajarea raspunderii civile delictuale a pârâtului, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:
-existenta unui prejudiciu care, în speta, consta în creanta ceruta în valoare de 88.126 lei reprezentând impozitele, taxele si contributiile datorate bugetului de stat;
-existenta faptei ilicite, reprezentata de continuarea unei activitati ce a dus la încetarea de plati;
-existenta raportului de cauzalitate între fapta si prejudiciul produs, care se regaseste în cauza;
-vinovatia celui care a cauzat prejudiciul, conditie întrunita, întrucât prin modalitatea în care au înteles acestia sa se comporte anterior deschiderii procedurii prevazuta de Legea nr.64/1995, au dispus continuarea unei activitati care a condus la crearea unui prejudiciu bugetului de stat.
Reclamanta a învederat ca administratorul debitoarei s-a sustras de la plata obligatiilor fiscale reprezentând TVA, aceasta fapta intrând sub incidenta prevederilor art.11 lit.”c” din Legea nr.87/1994. Lipsa de interes în achitarea obligatiilor bugetare a dus la crearea unui prejudiciu bugetului de stat si la deschiderea procedurii prevazuta de Legea nr.64/1995.
În drept, s-au invocat dispozitiile art.137 lit.”c” din Legea nr.64/1995.
Prin sentinta civila nr.8369/COM/2006 Tribunalul Constanta a respins ca nefondate cererile de antrenare a raspunderii patrimoniale a pârâtului B.I., cereri formulate de reclamantii creditori D.G.F.P. Constanta si C.L. Mangalia.
Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut urmatoarele:
Reclamanta DGFP Constanta si-a întemeiat actiunea pe dispozitiile art.137 lit.”c”, iar reclamantul C.L. Mangalia pe dispozitiile art.137 lit.”c,d si f” din Legea nr.64/1995.
În urma abrogarii Legii nr.64/1995 prin Legea nr.85/2006, textele invocate de reclamantele-creditoare îsi au corespondentul în dispozitiile art.138 lit.”c,d si f” din aceasta din urma lege, care au urmatorul continut: „…judecatorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una din urmatoarele fapte:
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activitati care ducea, în mod vadit, persoana juridica la încetarea de plati;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activitati care ducea, în mod vadit, persoana juridica la încetarea de plati;
d) au tinut o fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea;
f) au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetarii de plati”.
Examinând cererile reclamantelor prin prisma prevederilor legale invocate s-a constatat ca nu sunt întemeiate.
Nu s-a putut retine în sarcina pârâtului B.I. savârsirea faptei prevazuta de art.138 lit.”c”, deoarece urmarirea si satisfacerea unui interes personal reprezinta un element constitutiv esential al faptei mentionate, ori, din analiza rapoartelor întocmite de lichidatorul judiciar si din celelalte probe ale dosarului, nu a rezultat ca pârâtul, prin actiunile sau omisiunile sale, ar fi determinat continuarea activitatii SC E. SRL si agravarea pasivului acesteia în propriul sau interes.
Nici elementele faptei prevazuta de art.138 lit.”d” nu sunt întrunite în cauza. Aceasta norma nu instituie o prezumtie legala de savârsire a faptei de catre pârâtii-administratori, iar nedepunerea evidentei contabile în cursul procedurii insolventei, în lipsa oricaror înscrisuri care sa emane de la Administratia Finantelor Publice si care sa ateste, în mod neechivoc, ca nu s-au depus bilanturile contabile, nu poate conduce la concluzia ca pârâtul nu a organizat si condus contabilitatea în conformitate cu prevederile Legii nr.82/1991.
Pe de alta parte, legatura de cauzalitate dintre fapta reglementata de art.138 lit.”d” si starea de insolventa reprezinta o conditie distincta a raspunderii civile delictuale prevazuta de dispozitiile art.998-999 (în temeiul carora se poate angaja raspunderea patrimoniala a pârâtilor), care nu se prezuma, ci trebuie probata.
Cum reclamantul C.L. Mangalia nu a dovedit, în conditiile art.1169 Cod civil ca, neorganizarea contabilitatii conform legii a determinat insolventa societatii debitoare, iar actele aflate la dosarul cauzei nu sustin afirmatia lichidatorului judiciar facuta în acest sens în raportul din data de 08.05.2006 (sustinere preluata întocmai de reclamanta), s-a constatat ca, în cauza, nu este îndeplinit unul din elementele raspunderii civile delictuale.
Actiunea reclamantului C.L. Mangalia fundamentata pe acest temei este neîntemeiata si din perspectiva faptului ca a fost motivata pornind de la împrejurarea ca pârâtul nu a raspuns notificarilor emise de administratorul si lichidatorul judiciar, de unde s-a tras concluzia ca acesta nu a tinut contabilitatea conform legii, însa omisiunea imputata este ulterioara deschiderii procedurii si, deci nu putea cauza starea de insolventa a debitoarei.
Instanta a mai constatat ca nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale faptei consacrate prin art.138 lit.”f”, deoarece, în cauza, nu s-a dovedit contractarea unor obligatii noi, prin mijloace ruinatoare, în vederea obtinerii fondurilor banesti necesare întârzierii insolventei.
Pe de alta parte, nu a rezultat din probe ca debitoarea dispunea de mijloacele banesti necesare platii datoriilor bugetare si ca pârâtul administrator, cu intentie, le-a deturnat de la aceasta destinatie si le-a folosit în scopul amânarii aparitiei insolventei.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs DGFP Constanta, invocând ca motiv de nelegalitate încalcarea de catre instanta a dispozitiilor art.138 lit.”c, f” din Legea nr.85/2006, pentru ca din raportul final întocmit de catre lichidatorul judiciar, acesta a retinut ca, prin sustragerea de la plata obligatiilor fiscale si folosirea sumelor respective pentru sustinerea activitatii curente, administratorul a comis fapta prevazuta de art.138 lit.”c si f” din legea sus-mentionata.
Recursul este nefundat, apreciaza Curtea.
Potrivit art.138 din Legea nr.85/2006, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoana juridica ajunsa în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere sau conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului prin una dintre urmatoarele fapte:
f) au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetarii de plati.
Din formularea textului al.1 rezulta ca, „sunt raspunzatori pecuniar în temeiul dispozitiilor art.138, membrii organelor de conducere care au cauzat ajungerea persoanei juridice în încetare de plati prin una din faptele enumerate în continuare…”
Expresia sugereaza existenta raportului de cauzalitate între fapta personala si prejudiciul suferit de averea debitorului si consecutiv de creditori.
Prin urmare, trebuie sa se probeze ca administratorul prin fapta sa culpabila a condus la aducerea societatii în stare de insolventa.
Analizând actele si lucrarile dosarului, în raport de motivul de recurs invocat si aspectele evidentiate, probele administrate în cauza si dispozitiile legale în materie, se constata ca judecatorul sindic a apreciat corect ca, în cauza, nu au fost probate elementele raspunderii prevazute de art.138 lit.”c,d,f”. Aceasta pentru ca, potrivit art.1169 Cod civil, reclamanta nu a dovedit ca pârâtul prin actiunile sau omisiunile sale a determinat continuarea activitatii si agravarea pasivului în propriul interes.
De asemenea, nici elementele art.138 lit.”f” din Legea nr.85/2006 nu sunt dovedite în cauza, pentru ca nu s-a dovedit prin înscrisuri de la Administratia Financiara ca pârâtul nu a depus bilanturile contabile.
Ca este asa rezulta din raportul lichidatorului judiciar care arata ca „nu se poate concluziona cu certitudine asupra cauzelor reale care au determinat intrarea în insolventa a debitoarei”.
Asa fiind, Curtea constata ca recursul este nefondat sub toate aspectele criticilor formulate, si, în baza art.312 Cod pr.civila, dispune respingerea acestuia.
