– Legea nr. 85/2006: art. 19, art. 36, art. 86, art. 90
In condiţiile în care debitoarea nu şi-a executat obligaţiile din contractid de leasing menţinut de administratorul judiciar, creditoarea este în drept să aplice dispoziţiile respectivului contract referitoare la reziliere şi la preluarea bunului.
Rezilierea contractului în aceste circumstanţe nu se confundă cu „denunţarea” în accepţiunea Legii nr. 85/2006, astfel încât această sancţiune poate interveni atunci când debitoarea nu-şi respectă partea de obligaţii din contract.
(Decizia nr. 1384 din 20 octombrie 2010)
Prin sentinţa nr. 645/F din 10 mai 2010 judecătorul sindic a admis cererea debitoarei SC D. SRL şi a obligat pe pârâta SC MKB R.L. IFN SA să restituie autoturismul marca A., iar în caz de refuz să plătească debitoarei suma de 245.000 lei achitată deja de aceasta în baza contractului de leasing nr. 5933 din 24 martie 2008.
Totodată, a dispus obligarea pârâtei NBG L. IFN SA (fostă E.L. IFN SA) să restituie pârâtei două autoutilitare marca M.
în motivarea sentinţei s-a reţinut că debitoarea a formulat o acţiune şi împotriva NBG L. IFN SA, care a preluat cele două tipuri de autoutilitare, cererile debitoarei fiind soluţionate împreună.
Prin sentinţa nr. 641 din 29 martie 2010 debitoarea SC D. SRL a intrat în procedura generală a insolvenţei, ambele societăţi de leasing sus-arătate înscriindu-se la masa credală.
Pe perioada desfăşurării procedurii generale de întreaga activitate managerială, economico-financiară a debitoarei, se desfăşoară sub supravegherea administratorului judiciar, care răspunde de bunurile mobile şi imobile ale acesteia. Orice bun părăseşte patrimoniul numai cu semnătura administratorului judiciar conform art. 19, 36 şi 86 din Legea nr. 85/2006.
Ambele creditoare au încălcat dispoziţiile Legii nr. 85/2006, desfiinţând contractele în derulare pentru motivul deschiderii procedurii de insolvenţă şi preluând direct, din proprie iniţiativă, bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing, fără a formula contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorului judiciar în privinţa menţinerii contractelor şi fără a solicita restituirea bunurilor potrivit art. 90 din Legea nr. 85/2006.
împotriva sentinţei au formulat recurs creditoarea-pârâtă SC MKB R.L. IFN SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, recurenta a arătat că administratorul judiciar i-a transmis faptul că menţine contractul de leasing nr. 5936/2008. Ulterior, între recurentă şi debitoare, sub supravegherea administratorului judiciar, au intervenit două acte adiţionale la contractul de leasing, prin care s-a acordat o perioadă de graţie de două luni, respectiv patru luni, până la aprobarea planului de reorganizare şi stabilirea modalităţii de distribuirea ratelor de leasing şi a debitelor restante, deşi contractul de leasing nu era însă esenţial pentru activitatea debitoarei, iar menţinerea lui nu tinde spre finalitatea prevăzută de Legea nr. 85/2006, de maximizare a averii debitorului.
Cele două termene de graţie succesive nu au fost valorificate întrucât, până în prezent, debitoarea, prin administratorul său judiciar, nu a supus spre aprobare un plan de reorganizare.
Opţiunea administratorului judiciar de a menţine contractul este limitată în situaţia în care părţile contractului stabilesc contrariul, cum este clauza stabilită în contractul de leasing în speţă prind încetarea acestuia pentru insolvenţă debitoarei.
în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata sumei de 245.000 lei, în cazul în care refuză restituirea autoturismului, s-a arătat că aceste plăţi sunt prestaţiile la care debitoarea era obligată pentru folosinţa autoturismului potrivit art. 1 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este fondat.
Curtea a reţinut că administratorul judiciar nu a denunţat contractul de leasing pe care debitoarea în insolvenţă l-a încheiat cu recurenta-creditoare anterior intrării în procedură.
Dimpotrivă, debitoarea – prin administrator special şi sub supravegherea administratorului judiciar – a încheiat cu creditoarea două acte adiţionale în care părţile au prevăzut că, având în vedere intenţia debitoarei de a propune un plan de reorganizare, aceasta va beneficia de o perioadă de graţie de 6 luni, din octombrie 2009 până în martie 2010, în care nu va face plăţi către creditoare, urmând ca, după aprobarea planului, părţile să stabilească modalitatea de distribuire a ratelor de leasing şi a debitelor restante.
Totodată, părţile au stabilit că, la expirarea perioadei de graţie, pot interveni alte perioade de graţie şi alte termene privind debitele, până la momentul admiterii planului de reorganizare, fără ca finanţatorul (recurenta-creditoare) să fie obligată, însă, în acest sens.
La data de 1 aprilie 2010, recurenta şi-a preluat bunul de la intimată.
Nu rezultă că la acel moment debitoarea propusese un plan de reorganizare.
Potrivit art. 13 din contractul de leasing nr. 5936 din 24 martie 2008, dacă utilizatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile, finanţatorul îl va notifica. Dacă utilizatorul nu a remediat situaţia, finanţatorul este în drept să rezilieze unilateral contractul, de plin drept, fără alte formalităţi sau acordarea unui termen de graţie şi fără intervenţia instanţei de judecată. în acest sens finanţatorul va înainta către utilizator o adresă de reziliere, rezilierea producând efecte de la data comunicării adresei. în urma rezilierii, utilizatorul este obligat să restituie bunul.
în ceea ce priveşte rezilierea, s-a reţinut că recurenta-creditoare a notificat-o pe intimata-debitoare – inclusiv asupra „reposesiei autovehiculului” – la 12 septembrie 2009, anterior încheierii actelor adiţionale, precum şi la 2 aprilie 2010, deci ulterior expirării termenelor de graţie din actele adiţionale.
în aceste condiţii în care intimata-debitoare nu şi-a executat obligaţiile din contractul menţinut de administratorul judiciar, creditoarea era în drept să aplice dispoziţiile respectivului contract referitoare la reziliere şi la preluarea bunului.
Rezilierea contractului în aceste circumstanţe nu se confundă cu „denunţarea” în accepţiunea Legii nr. 85/2006, astfel încât această sancţiune poate interveni atunci când debitoarea nu-şi respectă partea de obligaţii din contract. Faptul că administratorul judiciar nu a denunţat contractul nu înseamnă că rezilierea nu mai poate interveni ori că creditorul este ţinut să-şi presteze obligaţiile proprii, fără a aştepta acelaşi lucru şi de la cocontractantul aflat în insolvenţă. Legea privind procedura insolvenţei dă posibilitatea administratorului judiciar/lichidatorului să menţină sau să denunţe contractele aflate în curs de derulare la data deschiderii procedurii. Art. 86 alin. (1) spune că ele se consideră menţinute, însă această menţinere în temeiul legii durează până când administratorul judiciar/lichidatorul adoptă o măsură: denunţă sau nu contractul, întotdeauna având în vedere creşterea la maximum a valorii averii debitorului.
în cazul anumitor contracte, legea are dispoziţii imperative de la care creditorii nu pot deroga. Astfel sunt contractele de utilităţi – electricitate, naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea – prevăzute de art. 38 din lege care, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, nu pot fi schimbate de către furnizor. Acesta nu are dreptul să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii.
De asemenea, legea este imperativă în privinţa clauzelor contractuale care reglementează încetarea contractului dacă debitorul intră în insolvenţă. Astfel de clauze sunt nule. în speţă, însă, rezilierea nu a intervenit pentru că debitoarea a intrat în insolvenţă, ci pentru că nu şi-a mai executat obligaţiile contractuale.
însă, deosebit de astfel de norme imperative care vizează contractele în curs de desfăşurare la momentul deschiderii procedurii, nu se poate considera că un contract menţinut poate să nu fie executat întocmai de către debitor, fără vreo sancţiune pentru el.
Astfel, art. 90 alin. (1) stabileşte că, dacă un debitor deţine orice bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri – cum este cazul contractului de leasing, în care autovehiculele sunt deţinute de utilizatori în baza dreptului lor de folosinţa, în vreme ce proprietatea rămâne în continuare la finanţator – proprietarul va avea dreptul să îşi recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului.
în aceste condiţii, procedând la reziliere şi la preluarea bunului conform clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale sus arătate, recurenta nu a încălcat niciunul dintre textele legale invocate de debitoare în cererea de chemare în judecată.
în ceea ce priveşte afirmaţia debitoarei că bunul preluat de recurentă era unul necesar pentru succesul unui plan de reorganizare, aceasta nu se susţine în raport cu momentul rezilierii, cât şi al preluării bunului, întrucât un plan nu exista la acel moment, iar raportarea la alt moment de depunere a planului nu are relevanţă câtă vreme îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale debitoare nu se verifică la acest „alt moment”. Totodată, deosebit de faptul că debitoarea nu a arătat în ce fel este necesar un autoturism marca A. la succesul respectivului plan, un plan de reorganizare nu s-a dovedit a fi confirmat în speţă până la această dată.
Ca atare, Curtea, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. pr. civ., a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul respingerii cererii debitoarei faţă de SC MKB R.L. IFN SA. Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
