Procedura insolvenţei nu este o modalitate simplificată de soluţionare a unei chestiuni litigioase, de orice natură, între părţile contractante, ea având un scop expres prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată, şi anume instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea creanţei debitorului aflat în , iar nu pentru stabilirea răspunderii contractuale a părţilor aflate în litigiu. De aceea, judecătorul-sindic nu poate soluţiona pretenţiile reciproce ale părţilor decurgând din interpretarea radical diferită a aceluiaşi contract, competenţa în acest sens revenind doar judecătorului de drept comun. Prin admiterea ori respingerea cererii de consemnarea unei cauţiuni, instanţa nu se antepronunţă asupra acţiunii introductive având ca obiect deschiderea procedurii concursuale, nefiind ţinută, la aprecierea fondului, de dezlegarea dată solicitării debitorului. Aprecierea asupra necesităţii depunerii cauţiunii se face în concret, în raport de particularităţile fiecărei cereri introductive, operând doar o cercetare sumară a cauzei, fapt ce exclude, de plano, posibilitatea existenţei unei contradicţii între soluţia cu privire la cererea de consemnare a cauţiunii şi soluţia pe fondul cererii de insolvenţă.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2225 din 17 decembrie 2012
Prin sentința civilă nr. 1330 din 7 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. 2532/30/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a admis contestațiile debitoarei SC G SRL Lugoj, respingând atât cererea principală, formulată de creditoarea SC M SRL Ghiroda, cât și cererea conexă, formulată de creditoarea SC A SRL Lugoj.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs creditoarele SC M SRL Ghiroda și SC A SRL Lugoj, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii generale de insolvență față de societatea debitoare.
Prin decizia civilă nr. 2225 din 17 decembrie 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins recursurile declarate de creditoarele SC M SRL Ghiroda și SC A SRL Lugoj împotriva sentinței civile nr. 1330 din 7 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 2532/30/2011 în contradictoriu cu debitoarea intimată SC G SRL Lugoj.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că prin recursurile formulate societățile creditoare au susținut, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală întrucât cererile lor în mod greșit au fost respinse de tribunal, în speță fiind îndeplinite toate condițiile necesare deschiderii procedurii insolvenței intimatei debitoare SC G SRL Lugoj, în sensul că creanțele pe care le dețin față de aceasta sunt certe, lichide și exigibile, în cuantum mai are decât valoare-prag impusă de lege. De asemenea, s-a afirmat că debitoarea se află în stare de insolvență și că în mod eronat judecătorul-sindic nu a mai analizat, după cum rezultă din chiar motivarea tribunalului, și îndeplinirea acestei condiții, necesară pentru declanșarea procedurii de colectivă.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiași articol, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori, prezumția fiind una relativă. Articolul 31 din același act normativ statuează că orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul și temeiul creanței; b) existența unei garanții reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 45.000 lei, iar pentru salariați, de 6 salarii medii brute pe economie.
Ca atare, dispozițiile legale privind procedura insolvenței se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiții de fond prevăzut de art. 1 și art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice, și debitorul să se afle în insolvență.
Debitoarea intimată este o societate comercială cu răspundere limitată și este știut faptul că societățile constituite cu respectarea formalităților prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerțului.
Insolvența debitorului fiind o condiție a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanșarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadență a datoriilor și lipsa lichidităților, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvență a patrimoniului debitorilor în situația în care aceștia, după 30 de zile de la scadență, nu au plătit datoria față de unul sau mai mulți creditori. Insolvența nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existența unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor bănești necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. încetarea plăților trebuie să aibă un caracter de generalitate și să constituie indiciul exterior și manifestarea dezordinei și neputinței comerciantului de a executa obligațiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării și aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvență” și cel de „insolvabilitate”.
Insolvența este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăților. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Așadar, insolvența semnifică insuficiența reală a lichidităților, absența fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reușește să producă lichidități într-un ritm adaptat obligațiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operații de lungă durată, nu pot fi afectate plății datoriilor), el se găsește în insolvență ca urmare a incapacității sale de a plăti, adică de a-și onora creditorii cu sumele pe care le datorează.
în conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanșa procedura decât pentru creanțe certe, lichide și exigibile, condiții reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, și în această materie, cel din urmă text statuând că dispozițiile Legii insolvenței se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, și ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanței vizează atât existența acesteia, cât și cuantumul său, iar caracterul lichid al creanței presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. în plus, creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadență, condiții care nu sunt îndeplinite în speță.
Sub acest aspect, în mod corect judecătorul-sindic a reținut că din înscrisurile depuse la dosar de societățile creditoare nu rezultă că acestea ar deține o creanță certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile al cărei cuantum este mai mare de 45.000 lei, împrejurare, de altfel, contestată de debitoare atât în primă instanță, cât și în recurs. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere și împrejurarea că creditorii, inclusiv cei bugetari, vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăși suma prevăzută la pct. 12 (art. 3 pct. 6 teza finală din lege).
Este adevărat că, potrivit art. 10.1 din contractul de antrepriză generală și proiectare nr. 004/20.06.2008 încheiat între debitoarea intimată și recurenta SC M SRL Ghiroda, pentru fiecare zi calendaristică de depășire a termenului de finalizare menționat în graficul de execuție, datorată culpei antreprenorului, acesta va plăti beneficiarului penalități de întârziere în valoare de 0,25% din valoarea netă totală a contractului, însă art. 9.4 stipulează că întârzierile rezultate din cauza neplății se vor adăuga la termenul final. Or, pe de o parte, cum în mod judicios a reținut și tribunalul, termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit, potrivit graficului depus la dosar, ulterior momentului de la care recurenta a început calcularea acestor penalități, iar pe de altă parte, calculul prezentat face abstracție atât de graficul de lucrări acceptat de societatea creditoare, cât și de neplata de către aceasta a contravalorii unor lucrări, situație care atrage prelungirea automată a termenul de finalizare a construcției, cu consecințe directe asupra obligației de plată a penalităților de întârziere, atât sub aspectul cuantumului, cât și în privința certitudinii acestora. De asemenea, având în vedere că factura fiscală nr. MHSTMDIV0022/20.10.2009 nu are drept corespondent o livrare de bunuri sau prestarea unor servicii, ea nefiind nici acceptată de debitoare (lipsa semnăturii reprezentantului legal al societății și a ștampilei acesteia neprezentând relevanță doar în materie fiscală, și nicidecum în dreptul civil/comercial, respectiv al insolvenței, întrucât doar o factură acceptată la plată poate determina certitudinea creanței, raportat la prevederile art. 379 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul), Curtea reține, contrar susținerilor recurentei, că caracterul cert al creanței invocate nu reiese din însuși contractul încheiat între părți.
în condițiile în care termenul de finalizare a lucrărilor nu a fost unul fix, ci acesta a depins, în concret, de plata contravalorii lucrărilor executate, precum și de angajarea unor lucrări suplimentare la cererea beneficiarului, stabilirea în mod unilateral de către recurentă a zilei de 17.04.2009 ca dată de finalizare a lucrărilor atrage, în mod evident, și nelichiditatea creanței, iar determinarea caracterului exigibil al acesteia nu se poate face decât ulterior verificării celorlalte două condiții impuse de legiuitor pentru a se putea declanșa procedura de executare colectivă. Or, de vreme ce factura de penalități nu a fost acceptată la plată, împlinirea datei scadenței acesteia nu poate produce efectele prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, cuantumul penalităților de întârziere fiind contestat de debitor, lipsa caracterului cert al creanței rezultând din aceea că părțile, prin convenția încheiată, au condiționat aplicabilitatea clauzei penale de culpa contractuală a debitorului, iar această împrejurare nu a fost și nici nu poate fi dovedită în prezentul cadru procesual.
în acest sens, nu trebuie omis faptul că pe rolul Tribunalului Timiș se derulează un litigiu de drept comun – dosarul nr. 2531/30/2011 -, inițiat de societatea recurentă împotriva debitoarei intimate, în care s-a solicitat obligarea acesteia tocmai la plata sumei trecută în factura care a stat și la baza promovării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, iar în acest dosar judecătorul cauzei are posibilitatea de a administra și alte dovezi pentru a stabili temeinicia demersului judiciar al reclamantei. De altfel, instanța civilă de drept comun a considerat necesară administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții, și doar după obținerea unei hotărâri favorabile, adică a unui titlul care conferă certitudine creanței reclamate, societatea recurentă se poate prevala de principiul disponibilității în a urma calea executării individuale sau a celei colective pentru satisfacerea creanței deținute, în prezent doar pretinse.
într-o altă ordine de idei, recurenta SC M SRL Ghiroda a confirmat, prin adresa din 13 aprilie 2010, transmisă către intimată, existența unei datorii față de aceasta din urmă într-un cuantum net superior celei pretinsă de ea prin cererea introductivă. în alte cuvinte, anterior introducerii acțiunii de față, creditoarea recurentă a recunoscut în mod expres un debit neachitat (de 2.399.035,69 lei) într-un cuantum dublu față de suma reclamată în prezentul dosar, împrejurare reținută în mod judicios și de prima instanță ca fiind un argument suplimentar al incertitudinii creanței, fiind evident faptul că existența unor pretenții reciproce între părți, legate chiar de executarea contractului care stă la baza cererii de deschidere a procedurii concursuale, face imposibilă stabilirea caracterului cert al creanței invocate de creditorul declanșator. Aceasta, chiar dacă în dosarul nr. 4412/30/2010 Tribunalul Timiș a respins cererea SC G SRL Lugoj de deschidere a procedurii insolvenței față de SC M SRL Ghiroda, soluție confirmată de instanța de control judiciar.
Nu în ultimul rând, și critica referitoare la neanalizarea stării de încetare de plăți a societății intimate față de alți creditori este nejustificată, pentru că insolvența nu poate fi apreciată decât raportat la creditorii declanșatori, și nu la alți creditori care, deși dețin sume ajunse la scadență, încă îi conferă debitorului credit comercial (creditul nefiind altceva decât permisiunea de a te folosi de capitalul altuia), procedând, spre exemplu, la o rescadențare a datoriei, fie ea și una bugetară, care, în prezent, este și stinsă. Alineatul 3 al art. 3 din legea-cadru stabilește că, dacă între momentul înregistrării cererii de către un creditor și cel al judecării acestei cereri sunt formulate cereri de către alți creditori împotriva aceluiași debitor, tribunalul va verifica, din oficiu, la data înregistrării, existența dosarului pe rol, va dispune conexarea acestora și va stabili îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) referitoare la cuantumul minim al creanțelor, în raport cu valoarea însumată a creanțelor tuturor creditorilor care au formulat cereri și cu respectarea valorii-prag prevăzute de prezenta lege.
Oricum, recurenta face confuzie între conceptul de „insolvență” și cel de „insolvabilitate”, atunci când susține că „nicăieri în cuprinsul hotărârii nu se analizează starea de insolvabilitate, raportat și la debitul pe care intimata îl înregistrează către bugetul statului” (pag. 4 parag. ultim din recurs), deși este cunoscut faptul că insolvabilitatea reprezintă starea de dezechilibru financiar a patrimoniului unui debitor care se caracterizează prin aceea că valoarea elementelor de pasiv este mai mare decât aceea a elementelor de activ. Patrimoniul unei persoane fizice sau juridice este compus din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu o valoare economică și care pot fi apreciate în bani. Această stare de dezechilibru financiar dată de prezența unui pasiv patrimonial mai mare decât activul acelui patrimoniu are față de creditori drept consecință imposibilitatea acestora de a-și acoperi integral creanțele scadente pe calea procedurii de executare silită.
în schimb, insolvența sau incapacitatea de plată reprezintă, potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Altfel spus, ea constituie o insuficiență a lichidităților, o absență a numerarului disponibil, a fondurilor bănești necesare achitării obligațiilor scadente. Starea de insolvență este independentă de raportul dintre activul și pasivul patrimonial, ea putând surveni chiar și atunci când activul este mai mare decât pasivul, însă debitorul nu poate mobiliza într-un ritm satisfăcător resursele financiare necesare acoperirii la scadență a datoriilor sale. Cauzele insolvenței pot fi căutate fie într-o politică imprudentă de investiții care nu a produs lichidități în ritmul necesar efectuării plăților scadente, în blocarea resurselor bănești în operații de lungă durată, deci un raport nepotrivit între activele imobilizate și lichiditățile financiare ale agentului economic, fie, pur și simplu, în realizarea unor afaceri comerciale soldate cu pierderi, în locul profitului scontat. Consecința imediată a insolvenței o reprezintă încetarea plăților și constatarea acestui fapt îndreptățește creditorii să declanșeze împotriva debitorului procedura de insolvență chiar dacă patrimoniul acestuia este solvabil, pe creditori interesându-i mai puțin dacă patrimoniul debitorului este sau nu solvabil atâta vreme cât la scadență el își plătește obligațiile asumate.
Și recursul creditoarei SC A SRL Lugoj este nefondat, întrucât nici creanța invocată de această societate nu este una certă.
în primul rând, Curtea relevă faptul că judecătorul-sindic nu a încălcând principiile rolului activ și pe cel al egalității armelor, analizând pe larg creanța recurentei și respingând motivat cererea acesteia. După cum a arătat și intimata, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, principiul egalității armelor conferă părții posibilitatea să se familiarizeze cu probele din dosarul cauzei, să-și expună punctul de vedere cu privire la existența, conținutul și autenticitatea probelor, în concret, posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu „adversarul” ei. Or, în fața tribunalului, recurenta a fost reprezentată de un , a putut propune probe, formula cereri, concluziile sale fiind reținute în mod corespunzător de instanță. De asemenea, nici alin. 51 și 6 ale art. 129 din C.proc.civ. nu au fost nesocotite de judecătorul-sindic, ele statuând doar că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii și că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Tribunalul s-a pronunțat, raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, numai privitor la cele două cereri de deschidere a procedurii insolvenței, analizând condițiile impuse de Legea nr. 85/2006, modificată, pentru a se putea declanșa această procedură judiciară raportat exclusiv la creanțele creditorilor declanșatori, astfel cum s-a arătat deja.
Cererea de deschidere a procedurii insolvenței promovată de SC A SRL Lugoj se fundamentează pe facturile nr. 0000030/16.10.2009 și nr. 0000033/23.12.2009, care nu au fost acceptate la plată de către debitoare. Părțile au convenit ca livrarea și montarea bunurilor de către recurentă să fie precedată de achitarea, în avans, de către intimată a contravalorii acestora, sens în care aceasta a plătit 10 facturi, aspect necontestat de partea adversă. Prin factura nr. 0000028/16.09.2009 plățile efectuate cu titlu de avans de către debitoare au fost stornate, însă operațiunea nu a fost urmată de restituirea către aceasta a sumelor deja achitate. Ulterior, în ciuda faptului că bunurile și lucrările prestate de recurentă au fost plătite (dovadă fiind extrasele de cont din dosarul de fond), creditoarea a emis două noi facturi fiscale, pentru suma de 591.654 lei, respectiv de 54.766,26 lei, solicitând din nou plata obiectului contractului, facturile fiind refuzate la plată.
în opinia Curții nu prezintă relevanță juridică, sub aspectul certitudinii creanței, împrejurarea că situațiile de lucrări au fost semnate de societatea debitoare, în condițiile în care SC G SRL Lugoj, în calitate de beneficiar în contractul încheiat cu recurenta, susține că SC A SRL Lugoj nu și-a îndeplinit propriile obligații rezultate din executarea contractului, livrând echipamente care au manifestat defecțiuni imediat după instalare, aducându-i la cunoștință prestatorului acest aspect, solicitându-i, inițial remedierea deficiențelor, iar mai apoi achitarea contravalorii reparațiilor efectuate și despăgubiri, aspect reținut corect și de judecătorul-sindic. Dat fiind faptul că creditoarea nu a dat curs solicitării debitoarei de remediere a defecțiunilor, aceasta din urmă a avansat sumele necesare reparațiilor, trimițând către prestator factura nr. 2/16.06.2010, în valoare de 140.000 lei, iar în urma prejudiciilor pretins cauzate de nefuncționarea instalațiilor montate de recurentă, a emis factura nr. 6/01.03.2011, pentru suma de 180.000 lei, sume care nu au fost achitate, situația fiind similară cu cea a celeilalte creditoare recurente, astfel că și considerentele instanței de control judiciar se aplică în mod corespunzător, făcându-se trimitere la cele de mai sus.
Rolul judecătorului-sindic nu este acela de a se comporta ca un judecător de drept comun, care este chemat să soluționeze un litigiu comercial născut anterior deschiderii procedurii insolvenței. Dimpotrivă, judecătorului-sindic îi este conferit rolul de a proceda la o analiză sumară a acelor creanțe certe, lichide și exigibile, pe care creditorul le evocă și de a aprecia dacă debitorul are sau nu mijloacele materiale necesare pentru a face față acestor datorii. Altfel spus, misiunea tribunalului de faliment începe după finalizarea litigiului comercial dintre părți, atunci când nu mai există niciun dubiu asupra caracterului cert, lichid și exigibil al creanței. în aceste condiții, întocmai ca judecătorul învestit cu soluționarea unei cereri de emitere a unei ordonanțe președințiale, a unei somații de plată sau a unei ordonanțe de plată, judecătorul-sindic trebuie să evite să se pronunța în sensul urmărit de creditor atunci când, după ce „pipăie” fondul, constată că litigiul comercial dintre părți nu poate fi soluționat decât în cadrul unei judecați de drept comun.
Scopul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cuprins în art. 2, îl reprezintă instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență. Acest scop nu trebuie deturnat, nefiind permis ca creditorii să utilizeze procedura de executare colectivă ca pe un mijloc de soluționare a unui diferend comercial, prin intermediul judecătorului-sindic, menit a fi utilizat ca instrument de constrângere a debitorului să-și plătească datoriile sub amenințarea falimentului (cum, se pare, că recurentele au acționat, întrucât cererile lor anterioare, pentru aceleași sume, promovate pe calea somației de plată, respectiv a ordonanței de plată, au fost respinse de instanțele de judecată), dacă pârâtul are fonduri disponibile pentru a plăti. Procedura insolvenței nu este o modalitate simplificată de soluționare a unei chestiuni litigioase, de orice natură, între părțile contractante, ea având un scop expres prevăzut de art. 2 din legea-cadru, și anume instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea creanței debitorului aflat în insolvență, iar nu pentru stabilirea răspunderii contractuale a părților aflate în litigiu. De aceea, judecătorul-sindic nu poate soluționa pretențiile reciproce ale părților decurgând din interpretarea radical diferită a aceluiași contract, competența în acest sens revenind doar judecătorului de drept comun.
înscrisul depus de recurentă în data de 14 noiembrie 2012, constând în adresa de înființare a popririi nr. 26031/25.10.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice Lugoj, nu poate determina o altă concluzie, chiar dacă aceasta face referire expresă la cele două facturi de care se prevalează societatea creditoare, deoarece el nu atestă decât faptul că „sumele în baza cărora a fost instituită poprirea provin din situația firmei privind clienții creditori înaintată de SC A SRL Lugoj”. în alte cuvinte, ca urmare a declarațiilor fiscale depuse de această din urmă societate și în care ea a înregistrat facturile pe care le-a emis pe seama debitoarei intimate, organul fiscal a procedat la înființarea popririi, ceea ce, însă, nu poate conferi certitudine creanței recurentei.
în fine, nici ultima critică, comună celor două creditoare, și care vizează atitudinea contradictorie a judecătorului-sindic, întrucât, pe de o parte, a respins cererea debitoarei de obligare a creditorilor să consemneze o cauțiune, în condițiile art. 33 alin. 3 din lege, iar pe de altă parte, a respins cererile lor de deschidere a procedurii insolvenței, nu este întemeiată, pentru că respingerea solicitării debitoarei nu contrazice soluția dispusă pe fondul cauzei. în analiza măsurii dispuse de judecătorul-sindic trebuie plecat de la interpretarea dispozițiilor legale cu privire la funcțiile pe care le îndeplinește instituția cauțiunii, respectiv: funcția de garanție a seriozității cererii petentului și funcția de sursă de despăgubire a debitorului prejudiciat prin cererea de deschidere. Niciuna dintre aceste funcții nu presupune antamarea fondului pretenției, respectiv cercetarea în concret a existenței, respectiv a calității creanței care atrage declanșarea procedurii colective. în consecință, prin admiterea ori respingerea unei astfel de cereri instanța nu se antepronunță asupra cererii introductive, nefiind ținută, la aprecierea fondului, de dezlegarea dată solicitării de consemnare a cauțiunii. Indiscutabil, plata cauțiunii este menită a preveni abuzurile creditorilor, însă nicio dispoziție legală nu împiedică instanța să respingă această solicitare și, ulterior, să respingă și cererea de deschidere a procedurii insolvenței ori să admită obligarea la consemnarea cauțiunii și mai apoi să admită cererea creditorilor. Aprecierea asupra necesității depunerii cauțiunii se face în concret, în raport de particularitățile fiecărei cereri introductive, operând doar o cercetare sumară a cauzei, fapt ce exclude, de plano, posibilitatea existenței unei contradicții între soluția cu privire la cererea de consemnare a cauțiunii și soluția pe fondul cererii de insolvență.
Concluzionând, din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că creanțele invocate de cele două recurente sunt unele incerte, fiind în litigiu, părțile având pretenții reciproce izvorâte din executarea celor două contracte de antrepriză de lucrări, fiind inutilă, așadar, analizarea celeilalte condiții impuse de lege pentru declanșarea acestei proceduri judiciare, respectiv existența stării de insolvență, instituind o procedură concursuală având ca scop plata pasivului debitorului aflat în stare de insolvență, și nu o alternativă la îndemâna creditorilor, care solicită direct deschiderea procedurii concursuale, prevalându-se de prezumția de încetare a plăților de către debitorii lor, ocolind calea dreptului comun.
