– Codul civil: art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202
– Codul de procedură civilă: art. 166
– Legea nr. 85/2006, modificată: art. 138
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Statuarea tribunalului în legătură cu neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru a se putea dispune antrenarea răspunderii personale a foştilor administratori pentru pagubele cauzate prin ajungerea societăţii debitoare în stare de nu poate fi spusă unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare şi verificării jurisdicţionale ale instanţei.
Puterea lucrului judecat prezervă soluţia adoptată de instanţă pentru eventualitatea unui nou litigiu, identic cu cel soluţionat deja, fiind suficient a se constata că prin noua cerere supusă judecătorului s-ar putea ajunge la adoptarea unei hotărâri care să contrazică hotărârea precedentă. Pe de altă parte, atunci când se exercită o acţiune care are ca obiect să procure un beneficiu întregii mase a creditorilor hotărârea pronunţată în materie de insolvenţă constituie lucru judecat faţă de toţi creditorii înscrişi la masa credală şi faţă de falit, aşa cum este cazul cererilor de atragere a răspunderii patrimoniale.
(Decizia civilă nr. 1435 din 16 noiembrie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin sentinţa comercială nr. 447 din 4 martie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2351/30/2008, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de creditoarea Administraţia F Timişoara împotriva pârâţilor P.C. şi P.L., iar în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, a dispus închiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC T. SRL Timişoara, precum şi radierea acestei societăţi din registrul comerţului.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditoarele Administraţia F. Timişoara şi Autoritatea V. Bucureşti.
Prima recurentă a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de antrenare a răspunderii personale a administratorilor debitoarei. în schimb, recurenta Autoritatea V. Bucureşti a solicitat, în principal, în temeiul art. 304 pct. 5 C. pr. civ., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, iar în subsidiar, în condiţiile art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 3041 din acelaşi cod, modificarea sentinţei tribunalului şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii privind atragerea răspunderii personale, în solidar, a membrilor organelor de conducere ale debitoarei.
Prin decizia civilă nr. 1435 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursurile declarate de creditoarele Administraţia F. Timişoara şi Autoritatea V. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 447 din 4 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2351/30/2008.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304, prin hotărârea de închidere a procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC T. SRL Timişoara prima instanţă neîncălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. pr. civ., cum fără temei susţine creditoarea Autoritatea V. Bucureşti.
Astfel, critica referitoare la greşita soluţionare, deodată, printr-o singură hotărâre, a acţiunii în răspundere şi a propunerii practicianului având ca obiect închiderea procedurii insolvenţei nu poate constitui un motiv de casare a sentinţei judecătorului-sindic, chiar dacă acestea vizează aspecte diferite ale aceleiaşi proceduri judiciare şi care sunt tratate distinct de legiuitor întrucât, pe de o parte, niciun text al Legii nr. 85/2006, modificată, nu reglementează o asemenea interdicţie, iar pe de altă parte, în speţă nu se pune problema că tribunalul ar fi admis mai întâi propunerea lichidatorului judiciar privind închiderea procedurii colective şi ulterior acţiunea în răspundere formulată în cauză pentru a se crea dificultăţi în executarea acestei din urmă hotărâri şi, eventual, a se naşte discuţii privind incidenţa art. 136 din lege referitor la descărcarea de îndatoriri a organelor care aplică procedura, cererea formulată în baza art. 138 fiind respinsă. Or, alin. (2) al art. 105 C. pr. civ. statuează că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea presupunându-se până la dovada contrarie, ceea ce nu este cazul în speţă.
în esenţă, singurele critici aduse de cele două instituţii creditoare sentinţei comerciale nr. 447 din 4 martie 2010 a Tribunalului Timiş se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a celor doi pârâţi, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1998 din 3 septembrie 2004 a aceluiaşi tribunal, pronunţată în dosarul nr. 11802/COM/S/2003, judecătorul-sindic a respins obiecţiunile conexate formulate de creditoarele Administraţia F. Timişoara, Agenţia Judeţeană O. Timiş şi Casa Judeţeană P. Timiş împotriva încheierii nr. 106/2003 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul de faliment nr. 3/S/2003 privind pe debitoarea SC T. SRL Timişoara, în contradictoriu cu creditorii SC A. SRL Timişoara, Inspectoratul Teritorial M. Timiş, SC R. SA Bucureşti, Casa de Asigurări S. Timiş, intimata Camera C. Timiş şi administratorii debitoarei P.C. şi P.L., hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 573 din 10 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara pronunţată în dosarul nr. 9468/COM/2004.
în acest dosar de faliment, sub imperiul Legii nr. 64/1995, republicată, s-a reţinut că obiecţiunile formulate de creditoarele Administraţia F. Timişoara, Agenţia Judeţeană O. Timiş şi Casa Judeţeană P. Timiş împotriva încheierii nr. 106/2003 a Tribunalului Timiş, prin care judecătorul-sindic a hotărât închiderea procedurii de colectivă faţă de societatea debitoare, raportat la prevederile art. 117 din lege, întrucât nu au putut fi identificate bunuri în averea falitei, persoana juridică nemaidesfăşurând activităţi comerciale şi nedispunând nici de lichidităţi, obiecţiuni prin care se solicita, pe de o parte, completarea raportului lichidatorului judiciar cu aspecte privind cauzele şi împrejurările care au determinat apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă această stare, iar pe de altă parte, unele instituţii creditoare au solicitat aplicarea alin. (1) al art. 124 din fosta Lege a reorganizării judiciare şi a falimentului, în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere, sunt neîntemeiate.
în acelaşi dosar, practicianul desemnat în cauză a arătat că nu există niciun motiv pentru a se dispune angajarea răspunderii personale a foştilor administratori, societatea debitoare plecând, de la început, cu pierderi, iar situaţia sa financiară s-a deteriorat continuu, încă din anul 2000. în cadrul cercetării judecătoreşti tribunalul a dispus efectuarea unei expertize contabile care să stabilească dacă în cauză există sau nu premise pentru antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, iar specialistul desemnat de instanţă a concluzionat că, încă de la constituire, societatea falită a fost destinată să intre în incapacitate de plată deoarece a pornit activitatea comercială cu un capital de doar 200 lei (2.000.000 lei vechi), persoana juridică fiind creditată de către asociaţi, aceste credite având ca scop acoperirea fondului de rulment necesar realizării scopului pentru care a fost ea constituită, starea de insolvenţă fiind determinată de desfăşurarea unei activităţi ineficiente, concretizată în pierdere, în special în anul 2001. Judecătorul-sindic a reţinut că alin. (1) al art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, stabileşte limitativ cazurile în care se poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, intrată în incapacitate de plată, să fie suportat de către membrii organelor de conducere -administratori, directori, cenzori, care au contribuit la ajungerea persoanei juridice în această situaţie prin faptele redate în text. Cum în speţă nu s-a putut stabili că foştii administratori care au condus societatea ar fi săvârşit vreuna dintre faptele prevăzute de art. 124, pentru a le putea fi atrasă răspunderea personală, tribunalul a respins obiecţiunile creditoarelor.
în prezentul dosar, în primă instanţă s-a formulat de către creditoarea Administraţia F. Timişoara o nouă cerere de antrenare a răspunderii administratorilor debitoarei SC T. SRL Timişoara, în persoana aceloraşi pârâţi, P.C. şi P.L., cerere fundamentată pe art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) din noua Lege a insolvenţei, cu motivarea că foştii administratori au cauzat intrarea societăţii în încetare de plăţi prin aceea că, pe de o parte, nu au predat lichidatorului judiciar actele şi documentele prevăzute la art. 28 din lege, iar pe de altă parte, pentru că cea mai mare parte a obligaţiilor către bugetul de stat constituie stopaj la sursă, astfel că se poate reţine în sarcina lor că au ţinut o fictivă, că au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea şi că au deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
în mod justificat, prin concluziile scrise depuse în primă instanţă, pârâta P.L. a arătat că o asemenea cerere nu mai poate fi primită, opunându-i-se autoritatea de lucru judecat, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 1998 din 3 septembrie 2004 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. 11802/COM/S/2003 s-a statuat în mod irevocabil că nu există temeiuri pentru a se dispune de către judecătorul-sindic antrenarea răspunderii personale a celor doi pârâţi, foşti asociaţi, respectiv administrator ai debitoarei falite. Nu are nicio importanţă că, în primul dosar, se face vorbire de art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, întrucât acest text a fost preluat ad literam de alin. (1) al art. 138 din actuala Lege a insolvenţei nr. 85/2006, cazurile limitative în care se poate angaja răspunderea patrimonială a unei persoane care a cauzat starea de insolvenţă fiind aceleaşi.
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Aşadar, tripla identitate de obiect (eadem res), cauză (eadem causa petendi) şi părţi (eadem conditio personarum) este condiţia existenţei autorităţii lucrului judecat. în acelaşi sens, art. 166 C. pr. civ. consacră excepţia puterii lucrului judecat (exceptio rei iudicatae), reglementând condiţiile în care ea poate fi invocată: excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 şi art. 166) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente pretinsă de art. 1201 din acelaşi cod, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Curtea de la Strasboug a statuat în mod constant că principiul siguranţei raporturilor juridice este unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi prevede, printre altele, ca un litigiu soluţionat în mod definitiv de către o instanţă de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării.
în atare condiţii, împrejurarea că în primul proces s-a încercat, în temeiul art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, atragerea răspunderii personale a pârâţilor intimaţi în urma formulării de către creditorii bugetari a unor obiecţiuni, potrivit art. 121 din acelaşi act normativ, la hotărârea de închidere a procedurii de faliment adoptată de judecătorul-sindic în baza art. 117 din lege, în timp ce în prezentul proces se solicită de către unul dintre aceiaşi creditori, respectiv Administraţia F. Timişoara, antrenarea răspunderii patrimoniale a aceloraşi persoane fizice, în conformitate cu dispoziţiile art. 138 din actuala Lege a insolvenţei, nu deschide calea unui nou proces, pentru că, în realitate, reclamanta nu pretinde o altă cauză juridică a dreptului ei, ci formulează doar o nouă acţiune în răspundere, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiu a fost tranşat irevocabil. Această statuare a instanţei în legătură cu neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru a se putea dispune antrenarea răspunderii personale a pârâţilor pentru pagubele cauzate prin ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă nu poate fi spusă unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare şi verificării jurisdicţionale ale instanţei. Este vorba de prezumţia lucrului judecat care funcţionează în cauză [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.], potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei [art. 1202 alin. (2) din acelaşi cod].
în alte cuvinte, având în vedere că faţă de creditorii participanţi la procedura de executare colectivă a debitoarei SC T. SRL Timişoara s-a decis, în urma verificărilor jurisdicţionale realizate, că pârâţii intimaţi P.C. şi P.L., în calitatea lor de foşti asociaţi, respectiv de fost administrator ai falitei nu se fac vinovaţi de săvârşirea vreuneia dintre cele şapte fapte enumerate limitativ de art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, text preluat ad literam de art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, recurentele nu pot susţine în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului autorităţii de lucru judecat, că membrii organelor de conducere din cadrul societăţii debitoare sunt, totuşi, culpabili de intrarea persoanei juridice în încetare de plăţi prin comiterea faptelor reglementate de lit. d)-f) ale acestui text şi, ca atare, se impune ca ei să suporte din averea personală plata sumei de 49.825 lei reprezentând creanţă bugetară. Aceasta, pentru că principiul autorităţii de lucru judecat presupune. în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar pe de altă parte că, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare, autoritatea de lucru judecat nemanifestându-se doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat.
Puterea lucrului judecat prezervă soluţia adoptată de instanţă pentru eventualitatea unui nou litigiu, identic cu cel soluţionat deja, fiind suficient a se constata că prin noua cerere supusă judecătorului s-ar putea ajunge la adoptarea unei hotărâri care să contrazică hotărârea precedentă. Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanţă juridică faptul că în dispozitivul sentinţei civile nr. 1998 din 3 septembrie 2004 pronunţată în dosarul nr. 11802/COM/S/2003 Tribunalul Timiş a respins obiecţiunile formulate de creditoarele Administraţia F. Timişoara, Agenţia Judeţeană
O. Timiş şi Casa Judeţeană P. Timiş împotriva încheierii nr. 106/2003 a aceluiaşi tribunal, prin care judecătorul-sindic a hotărât închiderea procedurii de executare colectivă faţă de societatea debitoare, raportat la prevederile art. 117 din Legea nr. 64/1995, republicată, întrucât pentru a se da dispozitivului întinderea şi sensul corespunzător trebuie să se combine dispozitivul hotărârii cu considerentele acesteia. în principiu, autoritatea lucrului judecat se ataşează dispozitivului hotărârii – adică la ceea ce realmente a fost judecat – nu şi considerentelor – adică nu la ceea ce constituie justificarea în fapt sau în drept a deciziei instanţelor. Totuşi, în privinţa considerentelor este necesară o abordare mai nuanţată, dat fiind faptul că vor beneficia de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii, aşa-numitele „considerente decisive”, adică acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, precum şi „considerentele decizorii”, cele care tranşează o parte din fondul litigiului, fără a reprezenta însă susţinerea necesară a dispozitivului.
Prin cuvintele „în aceeaşi calitate”, legiuitorul nu a avut în vedere calitatea de reclamant sau de pârât pe care aceeaşi persoană o poate avea în diferite procese sau în acelaşi proces în diferite instanţe, ci calitatea în care intervine o persoană în proces, în numele său personal sau în numele altuia, căci numai o asemenea schimbare de calitate poate atrage şi o schimbare de situaţie, care nu se putea avea în vedere şi pune în discuţie într-o judecată anterioară. Prin „parte” se înţelege o persoană care, cumulativ, a avut dreptul şi posibilitatea de a pune concluzii în fond sau cu privire la excepţiile invocate în cursul procesului, iar instanţa a pronunţat o hotărâre, tranşând o chestiune litigioasă, împotriva sau în favoarea sa. Pe de altă parte, atunci când se exercită o acţiune care are ca obiect să procure un beneficiu întregii mase a creditorilor hotărârea pronunţată în materie de insolvenţă constituie lucru judecat faţă de toţi creditorii înscrişi la masa credală şi faţă de falit, aşa cum este cazul cererilor de atragere a răspunderii patrimoniale. De aceea, deşi este real că recurenta Autoritatea V. Bucureşti nu a fost parte în dosarul nr. 11802/ COM/S/2003 al Tribunalului Timiş, această creditoare are calitatea de având-cauză (habentes causam) cu titlu particular, preluând prin cesiune creanţa Casei de Asigurări S. Timiş (cum, de altfel, aceasta recunoaşte prin cererea de recurs), instituţie care a fost parte în primul proces, soluţionat irevocabil, art. 1201 C. civ. vizând identitatea juridică a părţilor, şi nu identitatea lor fizică, chiar dacă rolurile procesuale s-au schimbat.
într-o altă ordine de idei, creditoarea Autoritatea V. Bucureşti invocă în faza de judecată a recursului aplicabilitatea prevederilor art. 138 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2006, care reglementează antrenarea răspunderii civile pentru folosirea de mijloace ruinătoare pentru procurarea de fonduri pentru persoana juridică, în scopul întârzierii încetării de plăţi, deşi în primă instanţă nici măcar nu s-a pomenit de acest caz de răspundere, întreaga cerere de chemare în judecată a pârâţilor intimaţi fiind grefată pe lit. d) şi e) ale aceluiaşi articol (ţinerea unei contabilităţi fictive, dispariţia unor documente contabile sau neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi deturnarea ori ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice sau mărirea în mod fictiv a pasivul acesteia). Or, este ştiut faptul că, potrivit art. 294 C. pr. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot face cereri noi, aceste prevederi fiind pe deplin aplicabile şi la judecarea recursului, potrivit art. 316 din acelaşi cod.
înţelegându-se prin cauză temeiul juridic al acţiunii, solicitarea prin cererea de recurs a angajării răspunderii pârâţilor intimaţi pentru cazul reglementat de lit. f) a art. 138 din Legea insolvenţei, în condiţiile în care la fond s-a cerut antrenarea răspunderii patrimoniale pentru situaţiile prevăzute de lit. d) şi e) ale aceluiaşi text de lege, echivalează cu schimbarea acesteia, căci un asemenea temei al răspunderii civile delictuale, cum este şi cea statuată de Legea nr. 85/2006, constituie un nou temei juridic, referirea creditoarei recurente la incidenţa motivelor de ordine publică trebuind să fie analizată prin raportare la acelaşi principiu rezultat din art. 294 C. pr. civ., potrivit căruia nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat. Din această perspectivă, asemenea critici de pretinsă nelegalitate susţinute prin petiţia de recurs au caracterul unor cereri noi, atestând o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în calea de atac, în măsura în care este indicat un alt motiv de angajare a răspunderii decât cel din acţiunea de la primă instanţă.
Prin urmare, modificarea temeiului juridic al acţiunii în răspundere în calea de atac, în sensul invocării cazului prevăzut de lit. f) a art. 138 din Legea insolvenţei, care nu a fost susţinut în faţa tribunalului, judecătorul-sindic nefiind învestit în dosarul nr. 2351/30/2008 cu acest caz de angajare a răspunderii patrimoniale, după cum s-a arătat mai sus, este inadmisibilă, o astfel de modificare a acţiunii neputând forma obiect de judecată pentru prima dată în recurs.
Deşi sentinţa tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 C. pr. civ., în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
