În lipsa unei justificări rezonabile din partea recurentului cu privire la modul de utilizare al acestor disponibilităţi băneşti şi la situaţia faptică a stocurilor, în mod corect judecătorul sindic a apreciat, pe baza unui raţionament deductiv, având drept fundament o prezumţie simplă, faptul că aceste bunuri, respectiv disponibilităţi băneşti, au fost folosite de către pârâtul administrator în interesul său sau al altor persoane. Deşi a susţinut că răspunderea ar fi revenit unei persoane desemnată drept contabil, recurentul nu a făcut dovada angajării acestuia, cu contract de prestare servicii sau de muncă, astfel încât acesta nu se poate prevala de dispoziţiile alin. (4) din art. 10 din Legea nr. 82/1991.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1302 din 21 mai 2012
Prin acțiunea formulată și înregistrată la data de 2.06.2011, reclamantul – Cabinetele Asociate de Practicieni în Insolvență „M. & I., lichidator judiciar al debitoarei SC A. M. SRL, a chemat în judecată pe pârâtul I. E., administrator al debitoarei falite, pentru a fi obligat, în temeiul art. 138 alin. (1) lit. a), c), d) și e) din să suporte masa pasivă a debitorului în sumă de 916.262,66 lei, stabilită prin tabelul de creanțe.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență că, prin încheierea de ședință din data de 30.09.2010, pronunțată în dosarul nr. 1441/1259/2010 al Tribunalului Argeș, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în formă simplificată, la cererea debitorului SC A. M. SRL.
Conform raportului întocmit în temeiul art. 59 din Legea nr. 85/2006, pârâtul, în calitate de administrator al debitorului, se face vinovat de intrarea în insolvență a debitoarei, întrucât a folosit bunurile societății în folosul propriu sau în cel al altei persoane și nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Raportul evidențiază faptul că societatea debitoare nu a mai depus situații financiare la Administrația financiară începând cu anul 2008.
Din ultima raportare înregistrată la D.G.F.P. Argeș, a rezultat că la finele anului 2007, în patrimoniul societății existau active circulante în valoare de 929.027 lei, constând în creanțe neîncasate, stocuri de marfă și disponibilități bănești, bunurile nu au putut fi identificate de lichidatorul judiciar, iar în lipsa documentelor contabile, lichidatorul judiciar nu a putut identifica partenerii asupra cărora se înregistrează creanțele neîncasate, în sumă de 335.259 lei, în vederea recuperării lor.
Pârâtul, I. E. nu a depus întâmpinare, iar la data de 10.11.2011 a răspuns la interogatoriu.
Pârâtul a depus la dosar dovada formulării unei plângeri penale formulate împotriva numitului N. S., pentru săvârșirea faptelor de abuz de încredere.
Tribunalul Comercial Argeș, prin sentința nr. 1891/F/8 decembrie 2011 a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârât să aducă la masa credală a debitoarei SC A. M. SRL suma de 916.262,66 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
împotriva debitoarei SC A. M. SRL, a fost deschisă procedurii insolvenței în formă simplificată prin încheierea de ședință din data de 30.09.2010, pronunțată în dosarul nr. 1441/1259/2010 al Tribunalului Argeș rămasă irevocabilă.
Conform tabelului definitiv de creanțe împotriva debitorului, masa pasivă a acestuia se compune din creanțe în sumă de 916.262,66 lei, iar potrivit raportului cuprinzând cauzele și împrejurările ce au dus la apariția insolvenței, întocmit în condițiile art. 59 din lege, pârâtul, în calitate de administrator al debitorului, se face vinovat de intrarea în insolvență a debitorului, întrucât nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, iar pe de altă parte și-a însușit în interes personal bunurile societății.
în drept, instanța a reținut că, natura juridică a răspunderii administratorului este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Activitatea de administrare, apreciată dăunătoare, este pentru creditori, un fapt juridic stricto sensu, pretins prejudiciabil, în raport de care răspunderea patrimonială presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, reglementat de art. 998-999 C.civ.
Astfel, antrenarea răspunderii administratorilor presupune îndeplinirea următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă și încetarea plăților, culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează sub forma intenției sau a culpei.
Tribunalul a reținut că, fapta prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 se poate săvârși prin ținerea unei contabilități fictive, constând în înregistrarea în a unor date false, de natură să denatureze situația financiară a debitorului, prin neținerea contabilității în conformitate cu legea contabilității și cu alte legi speciale sau prin dosirea unor documente contabile, în scopul denaturării situației financiare.
Din probele administrate instanța a reținut că rezultă săvârșirea faptei în forma neținerea contabilității în conformitate cu legea contabilității și cu alte legi speciale, pârâtul invocând cupla unei terțe persoane, care în fapt s-a ocupat de contabilitatea firmei, fără a fi angajată cu contract de muncă.
în lipsa unui raport juridic cu terța persoană, instanța a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 82/1991, urmând a se da eficiență juridică prevederilor art. 1442 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în baza cărora, administratorii răspund față de societate pentru prejudiciile cauzate, dacă dauna nu s-ar fi produs și ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor, îndatoriri care, presupun inclusiv ținerea contabilității în condițiile legale.
în ceea ce privește prejudiciul, prin raport s-a reținut o masă pasivă, fără posibilitatea acoperirii din activele agentului economic, astfel că se apreciază că și acest element trebuie reținut.
în ceea ce privește legătura de cauzalitate aceasta s-a apreciat că este dovedită, câtă vreme, prin dispoziții legale imperative (Legea nr. 82/1991), se stabilește obligația reprezentanților agentului economic de a ține evidența contabilă, de a întocmi anumite documente contabile a căror importanță rezultă nu numai din posibilitatea fiscalizării activității desfășurate și de a permite cunoașterea situației economico-financiare.
în cauză, nedepunerea evidenței contabile și necomunicarea informațiilor de această natură constituie din partea pârâtului o nesocotire a normelor imperative ale legii, fiind dovedită săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
în privința faptelor prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) din lege, s-a apreciat că și acestea au fost dovedite, întrucât, pe de o parte – nerecuperarea datoriilor înregistrate în situațiile financiare depuse la Administrația financiară la data 31.12.2007, de la partenerii de afaceri, organele de conducere rămânând în pasivitate, bunurile persoanei juridice au fost folosite în interesul persoanelor în favoarea cărora a fost lăsat să curgă termenul de prescripție – iar pe de altă parte, imposibilitatea pârâtului administrator de a justifica cu documente, utilizarea bunurilor și a sumelor menționate în raport în interesul societății, în lipsa identificării acestora în cadrul procedurii, creează prezumția folosirii lor în folosul propriu.
Tribunalul a reținut că, prin neîntocmirea documentelor de către reprezentantul debitoarei, lichidatorul judiciar a fost pus în imposibilitatea de a analiza și a lua măsuri de recuperare a creanțelor menționate în contabilitate.
Reținând că pârâtul a invocat existența unor raporturi comerciale de înstrăinare a bunurilor, cu terțe societăți, respectiv existența unor compensări, fără întocmirea unor înscrisuri, Tribunalul a reținut că proba raporturilor contractuale încheiate în condițiile art. 36 din Codul comercial se poate face, potrivit art. 46 din Codul comercial, cu facturi acceptate la plată, iar pârâtul nu a făcut dovada contractelor și nici a existenței condițiilor pentru operarea unor compensări legale sau judecătorești, potrivit art. 169 raportat la art. 1444 -1445 C.civ.
Cum această obligație nu a fost îndeplinită, iar pârâtul administrator al societății debitoare aflată în insolvență nu a făcut dovada existenței uneia dintre cauzele de nerăspundere – forța majoră, cazul fortuit, fapta celui prejudiciat, fapta terțului pentru care nu este ținut a răspunde, instanța a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii acestuia.
împrejurarea că s-a formulat împotriva unei terțe persoane plângere penală pentru înșelăciune nu constituie un motiv de nerăspundere, întrucât răspunderea delictuală, în cauză, se raportează exclusiv la pârât, terțul, chiar în situația condamnării pentru o faptă penală, neputând fi obligat la aducerea la masa credală a sumelor în scopul acoperirii creanțelor către creditorii înscriși în tabelul definitiv.
Tribunalul a reținut că fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din lege nu s-a dovedit în cauză în condițiile art. 1169 C.civ., întrucât încadrarea unei fapte în această ipoteză juridică presupune stabilirea unei situații în care debitorul, cu toate că avea dificultăți financiare, a continuat activitatea – administratorul având un interes personal – ceea ce a determinat încetarea plăților și starea de insolvență. Nu trebuie confundată această faptă cu dispoziția de continuare a activității în situația în care insolvența este prezumată, deoarece, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, numai debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 zile de la apariția insolvenței. Or, în cauză, nu s-a dovedit că activitatea a continuat în interesul personal al pârâtului și nici că debitorul s-a aflat în stare de insolvență anterior anului 2007.
Cu privire la fapta prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006, Tribunalul a reținut că aceasta se poate săvârși prin deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice ori prin mărirea, în mod fictiv a pasivului acesteia.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că debitorul, prin reprezentant, a schimbat destinația unor bunuri ce aparțineau societății sau a dosit bunuri sau drepturi patrimoniale, a consemnat în evidențele fiscale a unor sume fără cauză legitimă, a unor împrumuturi nereale, sau altele asemenea. Aceasta deoarece s-a dovedit că debitorul nu a ținut contabilitatea, ca o condiție prioritară pentru analiza săvârșirii faptelor prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. e) din Legea insolvenței.
împotriva sentinței comerciale nr. 1891/F/8.12.2011, pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș a formulat recurs pârâtul Iancu Eugen, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin prisma următoarelor motive de recurs:
1. împrejurarea că debitorul avea de recuperat o creanță de la partenerii de afaceri, pe care nu a recuperat-o nu poate fi asimilată cu folosirea bunurilor persoanei juridice în folosul propriu sau în interesul altei persoane, întrucât între cele două fapte nu există similitudine. Legiuitorul, prin art. 138 lit. a) din lege, se referă la bunurile sau creditele persoanei juridice, or, în speță, lichidatorul susține starea de pasivitate a sa în recuperarea unor debite.
Mai mult, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada faptului că nerecuperarea acestor sume a cauzat starea de insolvență, susținând doar faptul că recuperarea acestui debit ar fi dat posibilitatea stingerii parțiale a debitului, astfel că antrenarea răspunderii administratorului nu este posibilă, întrucât dispozițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 impun dovedirea de către titularul cererii de angajare a răspunderii a întrunirii cerințelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii și obligația de a face dovada raportului de cauzalitate dintre fapta pretinsă și starea de insolvabilitate a debitoarei.
2. Pârâtul nu a ținut o fictivă, ci în conformitate cu legea și nu a făcut să dispară documente contabile. Neexistând dovezi în sensul acesta, reclamantul se rezumă doar la a prezuma că societatea nu a întocmit registre contabile, susținând că a notificat pe pârât în sensul de a prezenta aceste registre.
Recurentul precizează că nu a fost notificat în acest sens și nu există nicio dovadă de comunicare a unei astfel de notificări. Lichidatorul judiciar nu a reținut în raportul cauzal întocmit existența vreunor eventuale operații economice efectuate de debitoare în această perioadă și care să nu fi fost evidențiate în registrele contabile, astfel că simpla nedepunere a unor deconturi de TVA ori de impozite nu poate fi asimilată neținerii conforme a contabilității, între acestea neexistând o relație de cauzalitate cu ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
în susținerea celor arătate mai sus, pârâtul-recurent face referire la adresa depusă de lichidatorul judiciar la organul fiscal teritorial prin care și-a asumat sub semnătură că a depus acestei instituții toate declarațiile financiar contabile ale firmei, declarații întocmite în baza evidenței financiar-contabile clare și complete ținute de firma sa.
în concluzie, arată recurentul, lichidatorul judiciar a avut cunoștință de documentele financiar contabile și nu poate susține că nu i-au fost prezentate sau că nu ar avea cunoștință de existența acestora.
Prin decizia nr. 1302/R-COM/21.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul I. E.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:
1. Este nefondată critica recurentului referitoare la neîndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006.
Astfel, în mod nefondat se susține de către recurent că răspunderea sa pentru această faptă a fost antrenată doar în considerarea pasivității sale în nerecuperarea datoriilor înregistrate. Or, din raportul depus de lichidator, întocmit în baza art. 59 din Legea nr. 85/2006, rezultă că activele circulante, înregistrate la valoarea de 929.027 lei, în anul 2007, au constat în creanțe neîncasate de 335.259 lei, stocuri în sumă de 580.709 lei și disponibilități bănești în sumă de 13.059 lei, însă nici creanțele și nici stocurile și disponibilitățile bănești nu au fost identificate în patrimoniul societății.
în lipsa unei justificări rezonabile din partea recurentului cu privire la modul de utilizare al acestor disponibilități bănești și la situația faptică a stocurilor, în mod corect judecătorul sindic a apreciat, pe baza unui raționament deductiv, având drept fundament o prezumție simplă, faptul că aceste bunuri, respectiv disponibilități bănești, au fost folosite de către pârâtul administrator în interesul său sau al altor persoane.
Răspunsurile la interogatoriu formulate de către recurent nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie.
Astfel, recurentul a susținut că activele circulante în valoare de 929.027 lei „constau în stocuri de marfă. O parte s-au comercializat, în concret s-au predat la schimb prin compensare, cu alte firme”. Recurentul a arătat însă nu poate preciza denumirea firmelor respective.
în mod similar, recurentul a pretins că nu a încasat creanțele ce însumau 335.259 lei și nu a formulat acțiuni pentru recuperarea acestora, însă a operat compensări prin predare de mărfuri, fără a indica însă documente contabile din care să reiasă existența unor astfel de compensări. Aceeași explicație a fost oferită și cu privire la sumele din casă și conturile din bănci, respectiv 13.059 lei, cu privire la care recurentul a arătat că a achitat debitele existente, însă nu reține către cine s-au achitat.
în sfârșit, în ceea ce privește stocurile care la data ultimei raportări contabile însumau 580.709 lei, recurentul a arătat că le-a schimbat cu alte societăți.
Or, prin aceste susțineri ambigue, fără niciun fel de acoperire în documente contabile, Curtea nu poate reține o altă concluzie decât aceea la care a ajuns judecătorul sindic, printr-o analiză detaliată a materialului probator administrat în cauză.
în ceea ce privește susținerea de la interogatoriu că nu avea situația contabilă clară și nu știa exact sumele de încasat, aceasta nu este de natură să exonereze de răspundere pe administratorul societății, dat fiind că printr-o astfel de susținere recurentul își invocă propria culpă, întrucât obligația de a ține această evidență contabilă îi revenea, în condițiile art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991 și a art. 73 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990.
în ceea ce privește legătura de cauzalitate între faptă și cauzarea stării de insolvență, aceasta rezultă din cuantumul foarte ridicat al activelor circulante pentru a căror lipsă din patrimoniu recurentul nu a oferit o explicație plauzibilă, înregistrate la valoarea de 929.027 lei, în anul 2007, constând în creanțe neîncasate de 335.259 lei, stocuri în sumă de 580.709 lei și disponibilități bănești în sumă de 13.059 lei, precum și din momentul la care insolvența societății a apărut (2008), care este concomitent cu momentul întocmirii ultimelor evidențe contabile în care apar evidențiate aceste bunuri.
2. Nefondată este și critica referitoare la greșita reținere de către judecătorul sindic a faptei prevăzută la art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Astfel, așa cum rezultă din raportul depus de lichidator, recurentul fost administrator al debitoarei nu a depus documentele și registrele contabile ale societății, iar prin răspunsul la interogatoriu, recurentul a arătat că vina pentru nedepunerea bilanțurilor și balanței la organele fiscale la termenele legale aparține contabilului firmei, S.A., persoană cu care însă nu există contract de muncă.
în același răspuns la interogatoriu, recurentul a arătat că nu are o evidență clară a activității desfășurată în cadrul societății, dar a „crezut în cuvântul contabilului”.
A mai arătat recurentul în răspunsul la interogatoriu că actele contabile nu au putut fi puse la dispoziția lichidatorului, întrucât sunt în prezent la Poliția Costești, unde există o plângere penală în derulare.
Prin urmare, prin răspunsurile la interogatoriu recurentul nu a negat neținerea contabilității în conformitate cu legea, ci doar a contestat răspunderea sa pentru lipsa evidenței contabile.
Or, potrivit art. 10 alin. (1), respectiv alin. (4) din Legea nr. 82/1991: „Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective. (…)
(4) Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-șef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcție, împreună cu personalul din subordine. în cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, răspunderea pentru conducerea contabilității revine acestora, potrivit legii și prevederilor contractuale”.
Deși a susținut că răspunderea ar fi revenit unei persoane desemnată drept contabil, recurentul nu a făcut dovada angajării acestuia, cu contract de prestare servicii sau de muncă, astfel încât acesta nu se poate prevala de dispozițiile alin. (4) din art. 10 din Legea nr. 82/1991.
Potrivit art. 73 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, administratorul este răspunzător pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
Prin urmare, lipsa evidențelor contabile, pe care recurentul nu a negat-o la interogatoriu, îi este pe deplin imputabilă, în virtutea calității sale de administrator.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
