Condiţiile referitoare la certitudinea şi lichiditatea creanţei sunt cele definite de art. 379 alin. (3)-(4) C.proc.civ., în condiţiile în care nu dă o altă definiţie şi prevede în art. 149 că dispoziţiile sale se completează cu cele ale C.proc.civ. în măsura compatibilităţii lor.
Astfel, „(3) Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. (4) Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.”
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2390 din 26 octombrie 2011
Prin cererea înregistrată la data de 07.03.2011 la Tribunalul Vâlcea, creditoarea SC C.D. SRL București a solicitat deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC Pr. SA Râmnicu Vâlcea cu motivarea că deține împotriva acesteia o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de 422.560 lei reprezentând contravaloarea chiriei și a utilităților datorate în temeiul contractului de închiriere nr. 6731/23.05.2007, pe perioada ianuarie 2009-iunie 2010, creanță dovedită cu facturile emise lunar pe această perioadă și depuse în copie la dosar.
împotriva acestei cereri debitoarea a formulat contestație, arătând că nu se află în încetare de plăți, iar creanța creditoarei nu este certă, lichidă și exigibilă. Debitoarea a arătat că numai în perioada 1 ianuarie-17 martie 2011 rulajele totale însumând plăți către furnizori, salarii și depozite sunt în sumă de 87.540.831 lei, iar în luna decembrie 2010 rulajul total a fost de 28.600.225 lei. De asemenea, facturile invocate de creditoare nu au fost însușite la plată și nici nu au fost comunicate debitoarei. între părți a operat o convenție tacită de compensare a obligațiilor reciproce, întrucât creditoarea datorează sume mult mai mari debitoarei. Astfel, prin sentința nr. 7931/16.07.2010 pronunțată de Tribunalul București, creditoarea SC C. D. SRL a fost obligată să plătească debitoarei SC Pr. SA suma de 1.715.655 lei plus penalități de întârziere. în baza contractului de subantrepriză nr. 3149/16.04.2007 creditoarea datorează debitoarei suma de 402.007 lei reprezentând restituire garanție de bună execuție. în baza contractului de subantrepriză nr. 3822/26.06.2008 creditoarea datorează debitoarei suma de 4.143.942 lei reprezentând contravaloare lucrări pe care creditoarea a refuzat să le plătească, astfel că debitoarea a înregistrat o acțiune în pretenții pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 1230/90/2011. De asemenea, în temeiul aceluiași contract creditoarea, datorează debitoarei suma de 4.151.626 lei reprezentând contravaloare lucrări suplimentare pentru care debitoarea a înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea o acțiune în pretenții sub nr. 340/90/2011.
Creditoarea a solicitat respingerea contestației debitoarei, arătând următoarele:
– Suma datorată de debitoare rezultă chiar din contract, astfel încât nu poate fi negată de debitoare. în mod nereal debitoarea susține că nu ar fi primit facturile, întrucât și le-a înregistrat în propria contabilitate.
– Compensația invocată de debitoare nu a intervenit, deoarece creanțele acesteia nu sunt certe, fiind contestate de către creditoare. Astfel, împotriva sentinței nr. 7931/16.07.2010 pronunțată de Tribunalul București creditoarea a formulat cerere în anulare; garanția de bună execuție nu poate fi restituită, deoarece debitoarea nu și-a îndeplinit la termen obligațiile contractuale; lucrările suplimentare invocate de debitoare nu s-au realizat niciodată, creanța în sumă de 4.143.942 lei fiind contestată de creditoare și făcând obiectul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea.
– Starea de insolvență trebuie analizată în raport de situația financiară generală, debitoarea având contractate mai multe credite pentru care a constituit garanții asupra patrimoniului propriu, precum și mai multe obligații restante, inclusiv bugetare.
Prin sentința nr. 1235/25.05.2011, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea – Secția comercială și de administrativ și fiscal a admis contestația formulată de debitoarea SC Pr. SA Rm.Vâlcea și a respins cererea formulată de creditoarea SC C.D. SRL, pe care a obligat-o să plătească 120 lei cheltuieli de judecată către debitoare.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reținut următoarele:
SC C.D. SRL deține o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de 422.560 lei împotriva debitoarei, această creanță fiind dovedită cu contractul de închiriere. De altfel, debitoarea nu neagă expres existența acestei creanțe, însă susține că a fost stinsă prin compensare, întrucât deține împotriva creditoarei creanțe mult mai mari.
în principiu neplata unei creanțe după mai mult de 90 de zile de la scadență prezumă starea de insolvență, însă această prezumție este relativă, astfel după cum precizează expres dispozițiile art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006; așa fiind, debitorul poate răsturna prezumția făcând dovada că neplata se datorează altor împrejurări și nu stării de insolvență.
Cum debitoarea a invocat compensația creanțelor, arătând că deține împotriva creditoarei creanțe mult mai mari decât cea pretinsă de aceasta, tribunalul a constatat că cel puțin în privința creanței în sumă de 1.715.655 lei, pentru care creditoarea a fost obligată la plată prin hotărâre judecătorească, debitoarea este de bună credință atunci cânt invocă existența acesteia, susținerile sale fiind confirmate de instanță, chiar dacă hotărârea se află în căile de atac. Judecătorul sindic a arătat că în această fază a procedurii insolvenței nu este ținut să constate cu autoritate de lucru judecat existența certă a creanțelor reciproce și să statueze asupra compensației, ci doar să constate dacă refuzul de plată a creanței este întemeiat pe o excepție invocată cu bună credință de debitoare. Or, debitoarea are temeiuri suficient de rezonabile să refuze o plată invocând compensația atunci când creanța sa este confirmată de o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță. Mai mult, debitoarea afirmă că deține împotriva creditoarei și alte creanțe, așa cum s-a arătat mai sus, pentru care a promovat acțiuni judiciare aflate pe rolul instanțelor de judecată, astfel încât și din acest punct de vedere debitoarea era îndreptățită să invoce compensația și să refuze plata creanței invocată de creditoare.
Pe de saltă parte, din extrasele de cont depuse la dosar, judecătorul sindic a constatat că debitoarea a făcut dovada că în cele 90 de zile anterioare înregistrării cererii creditoarei a avut încasări și a efectuat cu regularitate plăți care depășesc cu mult în cuantum creanța pretinsă de creditoare, suma totală a rulajelor în cont pe această perioadă fiind de 116.141.057 lei. Cu titlu exemplificativ, instanța a reținut plata sumelor de 884.983 lei la data de 23.12.2010, 562.966 lei la data de 29.10.2010, 450.000 lei la data de 30.12.2010, constituirea unor depozite în sumă de 653.600 lei la 3112.2006, 529.203 lei la 9.12.2010, 744.985 lei la data de 22.12.2010, 1.937.606 lei la data de 27.12.2010, 1.844.633 lei la data de 28.12.2010, 4.653.869 lei la data de 6.01.2011, 5.889.366 lei la data de 9.01.2011, 532.368 lei la data de 6.03.2011, din restul extraselor de cont evidențiindu-se efectuarea zilnică de plăți și încasări.
în consecință, s-a apreciat că debitoarea a răsturnat prezumția de încetare de plăți, făcând dovada pe de o parte că în acea perioadă a efectuat cu regularitate plăți și încasări, iar pe de altă parte că refuzul de plată se datorează existenței unor creanțe reciproce și existenței unor litigii de fond pe rolul instanțelor cu privire la aceste datorii reciproce.
împotriva sentinței a formulat recurs creditoarea, invocând dispozițiile art. 304 și art. 3041 C.proc.civ. și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, creditoarea a arătat că creanța pe baza căreia și-a întemeiat cererea de deschidere a procedurii insolvenței este una certă, lichidă și exigibilă, scadentă de mai mult de 90 de zile și în cuantum mai mare decât valoarea prag stabilită prin Legea insolvenței.
Intimata-debitoare „nu a răsturnat prezumția de insolvabilitate”, iar simplul fapt că a avut un anume rulaj într-o perioadă de timp aleasă arbitrar de aceasta nu este în măsură să demonstreze că poate acoperi, cu lichiditățile existente, datoriile certe, lichide și exigibile pe care le are.
Intimata-debitoare a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, și arătând că pretențiile recurentei-creditoare izvorâte din contractul de închiriere nr. 6731/2007 au făcut obiectul unei renunțări din partea acesteia printr-un contract de tranzacție încheiat la data de 24.09.2010, cu referire la contractul de subantrepriză nr. 3822/26.06.2008, și care a fost reziliat în data de 12.10.2010 prin adresa nr. 3555. Potrivit respectivei tranzacții, părțile au convenit stingerea definitivă și irevocabilă a pretențiilor reciproce decurgând din contractul de închiriere nr.6731/2007 și din contractul de mentenanță nr. 3201/2007, care sunt și rămân încheiate prin ajungere la termen și respectiv reziliate.
Pentru că SC C.D. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin tranzacție, referitoare la contractul de subantrepriză, SC Pr. a notificat-o cu privire la intervenția pactului comisoriu de gradul IV și, deci, a rezilierii contractului în integralitatea lui. Având în vedere că toate prestațiile din tranzacție, executate până la data rezilierii, rămân definitiv executate, rezultă că toate pretențiile SC C.D. din contractul de închiriere nr. 6731/2007 și toate pretențiile SC Pr. din contractul de mentenanță nr. 3201/2007 au fost stinse definitiv și irevocabil la data încheierii tranzacției – 24.09.2010.
Intimata debitoare a mai arătat că, deosebit de cele relative la tranzacția sus menționată, creanța SC C.D. nu este certă, lichidă și exigibilă. Astfel, facturile emise de creditoare nu au fost transmise către debitoare, iar debitul solicitat prin acestea nu a fost confirmat niciodată de către debitoare.
Totodată, intimata debitoare a invocat realizarea compensării de drept a datoriilor reciproce ale părților, existente înaintea introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Astfel, creditoarea datorează debitoarei suma de 402.007,28 lei rezultată din contractul nr. 3149/2007, suma de 6.048.630,46 lei rezultată din contractul de subantrepriză nr. 3822/2008 și suma de 4.151.626,99 lei facturată în urma unor lucrări suplimentare realizate de debitoare în favoarea creditoarei.
în final, intimata-debitoare a arătat că starea sa de insolvență nu este reală, iar la dosar au fost făcute dovezi din care rezultă că, în perioada în care s-a pretins existența creanței, debitoarea a avut suficiente lichidități pentru acoperirea datoriilor exigibile.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri.
Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
Curtea a constatat, în primul rând, că motivele de recurs sunt lapidar formulate și că prin acestea nu se aduc critici concrete raționamentului de fapt și juridic expus de judecătorul sindic prin sentința recurată astăzi.
Astfel, recurenta creditoare a pretins că are o creanță certă, lichidă și exigibilă scadentă de peste 90 de zile și cu o valoare peste pragul minim legal și că debitoarea nu a răsturnat prezumția de insolvență prin faptul că într-o anumită perioadă de timp a avut lichiditățile necesare pentru acoperirea datoriilor sale certe, lichide și exigibile.
Recurenta nu a arătat de ce apreciază că nu sunt temeinice și legale afirmațiile judecătorului sindic referitoare la răsturnarea prezumției de insolvență și la faptul că existența unor creanțe reciproce și a unor litigii între părțile cauzei de față, pe rolul altor instanțe și cu privire la respectivele creanțe reciproce, duc la concluzia că o cerere de deschidere a procedurii de insolvență nu poate fi primită.
în al doilea rând, examinând considerentele și dispoziția sentinței prin ele însele, chiar în absența unor critici concret detaliate din partea recurentei, Curtea a constatat că soluția pronunțată de judecătorul sindic este temeinică și legală pentru următoarele argumente:
Este evident că între părți există creanțe reciproce, pe care, de asemenea, reciproc, și le contestă într-o anumită măsură.
Deschiderea procedurii insolvenței presupune existența unei creanțe, care să îndeplinească condițiile prevăzute de lege: să fie certă, lichidă și exigibilă și să depășească o anumită valoare minimă, respectiv presupune ca debitorul să nu-și plătit datoria din cauza insuficienței fondurilor bănești disponibile.
în speță, chiar dacă s-a putut spune de către judecătorul sindic că creanța recurentei este certă și lichidă, pentru că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, era fără dubiu asumarea acesteia de către debitoare prin contractul de închiriere nr. 6731/2007, nu s-a putut conchide că creanța este una lichidă în condițiile în care debitoarea invocă propriile creanțe față de creditoare și compensarea de drept a creanțelor reciproce.
Condițiile referitoare la certitudinea și lichiditatea creanței sunt cele definite de art. 379 alin. (3) și (4) C.proc.civ., în condițiile în care Legea nr. 85/2006 nu dă o altă definiție și prevede în art. 149 că dispozițiile sale se completează cu cele ale C.proc.civ. în măsura compatibilității lor.
Astfel, „(3) Creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. (4) Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.”
în speță, creanța pretinsă de creditoare emană dintr-un act însușit de debitoare, adică din contractul de închiriere, dar argumentele prezentate de debitoare referitoare la necomunicarea facturilor și neacceptarea plăților din motive ce țin de executarea contractului de către ambele părți, sunt de natură să pună la îndoială creanța, ceea ce înseamnă că acesta nu mai este certă.
De asemenea, argumentele referitoare la stingerea creanței prin compensare sunt de natură să pună la îndoială lichiditatea creanței.
Cele două condiții trebuie astfel realizate încât stabilirea lor să nu impună administrarea unor probe ample de fond.
Prin urmare, câtă vreme intimata debitoare invocă creanțe proprii împotriva creditoarei, creanțe care pot duce la stingerea datoriei sale, este evident că recurenta creditoare nu mai poate pretinde în procedura insolvenței că are o creanță certă și lichidă.
în fața judecătorului sindic s-a dovedit, iar acesta a reținut prin sentință, faptul că, cel puțin în privința creanței de 1.715.655 lei, nu există dubiu că debitoarea o poate pretinde cu temei creditoarei SC C. D.
Chiar dacă în fața instanței de recurs recurenta – creditoare a depus sentința comercială nr. 7580/01.06.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a comercială, prin care a fost admisă cererea în anulare formulată de SC C.D. SRL și a fost anulată sentința comercială nr. 7931/2010 a aceleiași instanțe prin care C.D. SRL fusese obligată să plătească în favoarea Pr. SA suma de 1.715.655,10 lei, Curtea a reținut că respectiva sentință a fost obținută mult ulterior sesizării judecătorului sindic cu solicitarea de deschidere a procedurii de insolvență și chiar ulterior soluționării acesteia, respectiv a reținut că argumentul Tribunalului București pentru admiterea cererii în anulare l-a constituit faptul că SC C.D. a contestat creanța SC Pr. inclusiv prin prisma faptului că a efectuat plăți parțiale și că pentru stabilirea existenței și întinderii creanței ar fi necesară administrarea unor probe care presupun o judecată de fond.
Prin urmare, desființarea sentinței nr. 7931/2010, care a fost pronunțată într-o procedură specială ce nu a permis antamarea fondului raporturilor juridice dintre părți, nu are relevanță în sensul atragerii fără discuții a concluziei că SC Pr. SA nu are față de SC C.D. SRL nicio creanță.
Așa cum se arată și în sentința recurată, în procedura insolvenței, judecătorul sindic nu poate să statueze asupra compensației în condițiile în care acest lucru presupune administrarea de probe specifice unui litigiu de drept comun referitoare la proporția în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale și la cuantumul daunelor datorate, ci să constate refuzul justificat al debitoarei de a plăti o pretinsă creanță, ceea ce în speță s-a și realizat.
în plus, Curtea a constatat că debitoarea opune creditoarei mai multe creanțe proprii și renunțarea de către creditoare la pretențiile sale rezultate din contractul de închiriere nr. 6731/2007 pe care și-a bazat cererea de insolvență, precum și faptul că facturile referitoare la creanța pretinsă în speța de față nu i-au fost comunicate.
Recurenta-creditoare nu a făcut apărări față de aceste argumente și nu le-a înlăturat, astfel că în mod corect judecătorul sindic le-a dat eficiență în sensul că a apreciat că creanța SC C.D. SRL nu este certă și lichidă.
Câtă vreme creanța nu este exprimată într-un mod care să nu impună judecătorului sindic să facă judecăți asemenea unei instanțe de drept comun, care este competentă să evalueze măsura în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale și justețea pretențiilor lor, o astfel de creanță nu poate fonda o cerere de deschidere a procedurii insolvenței.
Relativ la starea de insolvență a debitoarei și la faptul că judecătorul sindic a apreciat că aceasta a răsturnat prezumția instituită de lege pentru neplata creanței la scadență, Curtea a constatat că soluția este legală și temeinică.
Astfel, pe de o parte, ceea ce era relevant în privința insolvenței debitoarei era în primul rând ca neplata datoriei creditoarei să nu se fi făcut din cauza insuficienței fondurilor bănești disponibile. Or, sub acest aspect, s-a reținut că neplata a fost determinată de alte rațiuni, anume de motive ce țin de existența creanței și justețea ei.
Pe de altă parte, cercetând „insuficiența fondurilor bănești disponibile”, s-a constatat că dovezile referitoare la lichiditățile bănești sunt din perioada decembrie 2010- mai 2011. Curtea a constatat că acestea sunt suficiente pentru a răsturna prezumția de insolvență, dovedind că debitoarea nu a achitat creanța recurentei-creditoare nu din lipsa disponibilităților bănești necesare, ci din alte considerente ce țin de creanța în sine.
Pentru cele expuse, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Gabriela Chiorniță)
