Legea nr. 85/2006, modif. – art. 27,art. 32, art. 149
Chiar dacă regulile generale de procedură prevăd posibilitatea ca orice persoană care justifică un interes legitim, serios şi actual să poată interveni într-o cerere graţioasă iniţiată de altcineva şi, prin aceasta, să o schimbe într-una contencioasă ori să atace cu recurs încheierea prin care a fost „dezlegată cererea”, nu înseamnă că automat aceste reguli sunt aplicabile şi în materie de .
În condiţiile în care cererea debitorului de a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, modificată, are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu-i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun, fiind inadmisibil ca aceeaşi hotărâre judecătorească să fie supusă la două tipuri de căi de atac, existând pericolul ca în aceeaşi cauză să se pronunţe hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 2252 din 6 decembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin încheierea nr. 270 din 21 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 8457/30/2010 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis cererea formulată de debitoarea S.C. H S.R.L. Sălbăgel pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă şi, în temeiul art. 32 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, a dispus declanşarea procedurii de colectivă împotriva acestei persoane juridice, ridicându-i dreptul de administrare, numind în calitate de lichidator judiciar pe S.C.P. C S.P.R.L. Timişoara, dispunând, totodată, notificarea hotărârii asociaţilor, acţionarilor, creditorilor şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, în vederea efectuării menţiunii, precum şi băncilor unde debitorul are deschise conturi.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs administratorul special M.I., solicitând, în temeiul art. 103 Cod procedură civilă, repunerea în termenul de declarare a recursului, având în vedere că niciunul dintre lichidatorii judiciari din prezenta cauza nu au desemnat administratorul special care să apere drepturile debitoarei falite. Sub acest aspect, recurenta a arătat că a fost desemnată în calitate de administrator special abia în data de 11 august 2011, lichidatorii nesocotind dispoziţiile art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006. Astfel, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 103 Cod procedură civilă câtă vreme debitoarea a fost lipsită de dreptul la apărare, drept ce se asigură prin administratorul special. Încheierea nr. 270 din 21 octombrie 2011 pe care a atacat-o este dată „cu drept de recurs”, cale de atac ce poate fi promovată de debitoare. Potrivit art. 3 pct. 26, practicianul numit în cauză avea obligaţia ca în maxim 10 zile de la deschiderea procedurii sau de la ridicarea dreptului de administrare a debitoarei să convoace adunarea generală a asociaţilor în vederea desemnării administratorului special, lucru care s-a întâmplat abia după 10 luni de la declanşarea procedurii concursuale, motiv mai mult decât suficient pentru a dovedi „împiedicarea” la care face referire art. 103 din Codul de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 2252 din 6 decembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de administratorul special M.I. împotriva încheierii de şedinţă nr. 270 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8457/30/2010 în contradictoriu cu debitoarea intimată S.C. H S.R.L. Sălbăgel, reprezentată prin lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă U.R. din Timişoara.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, în primul rând, trebuie făcută precizarea că ne aflăm în prezenţa unei deschideri voluntare a procedurii insolvenţei, întrucât procedura de executare colectivă faţă de S.C. H S.R.L. Sălbăgel a fost declanşată la solicitarea societăţii debitoare, formulată în temeiul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, modificată, care statuează fără echivoc că debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Potrivit alin. (1) al art. 32 din acelaşi act normativ, dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor prevăzute la art. 27, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar dacă prin declaraţia făcută conform art. 28 alin. (1) lit. h) debitorul îşi arată intenţia de a intra în procedura simplificată sau nu depune documentele prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. a) – f) şi h) la termenul prevăzut la art. 28 alin. (2) ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2), judecătorul va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii simplificate.
În al doilea rând, se impune a se avea în vedere textul art. 32 alin. (2), potrivit căruia prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului să efectueze notificările prevăzute la art. 61. În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 5 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând opoziţia, judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii, deschiderea ulterioară a procedurii, la cererea debitorului sau a creditorilor, neputând modifica data apariţiei stării de insolvenţă.
În alte cuvinte, de lege lata, în cadrul cererii iniţiate de însuşi debitorul în temeiul art. 27 din legea-cadru nu poate fi formulată nici cerere de intervenţie principală, şi nici recurs în condiţiile art. 336 din Codul de procedură civilă, deoarece art. 149 menţionează expres că dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Chiar dacă regulile generale de procedură prevăd posibilitatea ca orice persoană care justifică un interes legitim, serios şi actual să poată interveni într-o cerere graţioasă iniţiată de altcineva şi, prin aceasta, să o schimbe într-una contencioasă ori să atace cu recurs încheierea prin care a fost „dezlegată cererea”, nu înseamnă că automat aceste reguli sunt aplicabile şi în materie de insolvenţă, ci trebuie văzut dacă legiuitorul, prin reglementarea specială dată acesteia, a avut în vedere ca respectiva normă generală să se aplice şi în procedura de executare colectivă. Or, în condiţiile în care cererea debitorului de a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 are o fizionomie juridică proprie, distinctă de cea a altor cereri necontencioase, este evident că acestei reglementări legale aparte nu-i pot fi aplicate, în completare, alte reguli din dreptul comun. Că este aşa, o dovedeşte şi împrejurarea că ar fi inadmisibil ca aceeaşi hotărâre judecătorească (fiind de netăgăduit natura de act jurisdicţional a încheierii prin care judecătorul-sindic admite solicitarea debitorului) să fie supusă la două tipuri de căi de atac – una sub forma opoziţiei prevăzută de art. 32 alin. (2) din Legea insolvenţei, iar cea de-a doua sub forma recursului reglementat de art. 336 din Codul de procedură civilă, pericolul unei asemenea situaţii fiind evident – posibilitatea ca în aceeaşi cauză să se pronunţe două hotărâri judecătoreşti contradictorii (spre exemplu, prin sentinţa dată asupra opoziţiilor formulate de creditori să se dispună respingerea acestora şi menţinerea încheierii prin care a fost admisă cererea debitorului insolvent, hotărâre care, fie nu mai este atacată cu recurs potrivit art. 8 din Legea nr. 85/2006, modificată, fie, deşi atacată, Curtea de Apel a dispus respingerea sau anularea lui ori a constatat perimarea cererii, iar prin decizia pronunţată în soluţionarea recursului declarat în conformitate cu art. 336 din să se dispună o soluţie diametral opusă, respectiv admiterea căii de atac cu consecinţa modificării încheierii tribunalului în sensul respingerii cererii debitorului de deschidere a procedurii colective ca fiind prematură).
Nu în ultimul rând, cum bine se ştie, dispoziţiile legale care reglementează calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri judecătoreşti sunt imperative, neputându-se deroga de la aplicarea lor, fiind fără nicio relevanţă juridică împrejurarea că în cuprinsul încheierii tribunalului se face menţiunea că aceasta ar fi supusă recursului în termen de 7 zile de la comunicare. Aceasta, întrucât calea de atac este dată de lege şi nu de către judecător.
Faţă de cele arătate, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei privitoare la nerespectarea de către practicienii desemnaţi în cauză a dispoziţiilor art. 3 pct. 26 din lege, în sensul că nu au convocat adunarea generală a asociaţilor debitoarei în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea, desemnarea recurentei în această calitate având loc abia în data de 11 august 2011, aşa cum rezultă din procesul-verbal depus la dosar.
