Legea nr. 85/2006, modif. art. 138 lit. c) şi e)
Acţiunea în răspundere civilă reglementată de are un dublu temei de fapt: starea de a societăţii comerciale, asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de articolul de lege amintit. Răspunderea fundamentată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului.
Prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părţi din activul persoanei juridice se înţeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înţelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se măreşte în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice. Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activităţi comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvenţă se înţelege acel ansamblu de activităţi care, deşi sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societăţii, sunt continuate în mod conştient şi voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obţine câştiguri personale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 921 din 14 septembrie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 201/J.S. din 18 martie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4516/115/2001 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins atât contestaţia formulată de creditoarea C.L. Reşiţa împotriva planului de distribuire între creditori, cât şi obiecţiunile depuse de creditoarele A.V.A.S. Bucureşti şi C.L. Reşiţa la raportul final de lichidare. De asemenea, tribunalul a respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de creditoarea C.L. Reşiţa, în numele comitetului creditorilor, împotriva pârâtului C.I., aprobând, totodată, raportul final întocmit de lichidatorul judiciar S.C.P. M S.P.R.L. Reşiţa, prin care s-a propus închiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. P S.R.L. Reşiţa, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta.
Împotriva sentinţei de mai sus au declarat recurs creditorii C.L. Reşiţa şi A.V.A.S. Bucureşti, primul creditor solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a nu dispune închiderea procedurii insolvenţei debitoarei intimate S.C. P S.R.L. Reşiţa, şi să se admită cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului C.I., recurenta având de recuperat suma de 20.860 lei, iar a doua creditoare modificarea acesteia, în sensul admiterii obiecţiunilor sale şi, pe cale de consecinţă, continuarea procedurii de lichidare până la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. P S.R.L. Reşiţa le are de achitat creditorilor.
Prin decizia civilă nr. 921 din 14 septembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate recursurile ambilor creditori.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. P S.R.L. Reşiţa nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum fără temei susţin instituţiile creditoare.
Astfel, faţă de cele arătate de lichidatorul judiciar S.C.P. M S.P.R.L. Reşiţa prin raportul final susţinut la termenul din 29 octombrie 2009, care a fost comunicat tuturor creditorilor înscrişi la masa credală, în care acesta a propus închiderea procedurii de colectivă declanşată pe seama debitoarei S.C. P S.R.L. Reşiţa deoarece întregul patrimoniu al falitei a fost valorificat şi că nu mai sunt alte surse pentru obţinerea de lichidităţi în scopul îndestulării creditorilor până la acoperirea creanţelor declarate, văzând şi cele arătate de creditorii recurenţi prin obiecţiunile formulate, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 132 alin. (2) din legea-cadru, aprobând raportul final şi dispunând închiderea procedurii colective.
Această normă statuează fără echivoc că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic urmând să pronunţe o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora.
Având în vedere că prin obiecţiunile depuse la dosar numai creditorul C.L. Reşiţa a criticat planul de distribuţie întocmit de lichidator, obiecţiuni corect respinse de tribunal întrucât singurul creditor căruia în procedura de faliment i-au fost distribuite sume a fost creditorul garantat banca B S.A. – Sucursala Caraş-Severin. Acesta a fost înscris în tabloul de creanţe cu 869.349,52 lei, fiindu-i distribuită doar suma de 260.000 lei. Prin urmare, distribuţia s-a efectuat în temeiul art. 121 din Legea nr. 85/2006, modificată, având în vedere că banca deţine o creanţă garantată, nici aceasta nefiind achitată integral. Prin urmare, distribuirea unor sume către creditorii care fac parte din altă categorie de creanţe, respectiv creditorul bugetar, este interzisă în mod expres de art. 125 din lege, care prevede că titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 123.
În esenţă, singurele critici aduse de creditori sentinţei comerciale nr. 201/J.S. din 18 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei S.C. P S.R.L. Reşiţa, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Prin excepţie, în conformitate cu alin. (3) al acestui text, comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. (1) şi aceasta ameninţă să se prescrie.
În faţa primei instanţe, întrucât lichidatorul judiciar S.C.P. M S.P.R.L. Reşiţa, desemnat să administreze procedura insolvenţei faţă de debitoarea S.C. P S.R.L. Reşiţa, în raportul întocmit a învederat că nu a identificat niciun temei pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu referire la fiecare dintre faptele prevăzute de acest text, creditorul C.L. Reşiţa, în numele comitetului creditorilor, a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului C.I., în conformitate cu art. 138 lit. c) şi e), în motivare arătând că prin neplata la termen a impozitelor şi taxelor prevăzute de Legea nr. 571/2003 şi folosirea sumelor de bani pentru susţinerea activităţii curente, acesta se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice, dispunând, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi, pârâtul dând dovadă de rea-credinţă, ducând debitoarea în incapacitate de plată.
Este adevărat că prevederile art. 138 pun la dispoziţia creditorilor mijloace şi instrumente specifice în scopul satisfacerii creanţelor în situaţia în care starea de insolvenţă a societăţii a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. (1) al acestui text de lege. Cu toate acestea, cum în mod judicios a reţinut şi tribunalul, acţiunea în răspundere civilă fundamentată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale, asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a unor fapte imputate pârâtului intimat neputând duce automat la antrenarea acestei răspunderi. Tot în mod corect, judecătorul-sindic a constatat şi că reclamantul nu s-a conformat exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi de alin. (1) al art. 129 din Codul de procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, doar nominalizarea a două dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolvenţei nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Răspunderea fundamentată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului.
În prezenta cauză recurentul C.L. Reşiţa a susţinut incidenţa art. 138 alin. (1) lit. c) şi e) din actuala Lege a insolvenţei, în sensul că prin neplata la termen a impozitelor şi taxelor prevăzute de Codul fiscal şi folosirea sumelor de bani pentru susţinerea activităţii curente a societăţii, fostul administrator se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice, dispunând în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridica la încetare de plaţi. De asemenea, creditorul susţine că pârâtul a ascuns o parte din activul persoanei juridice, mărind în mod fictiv pasivul acesteia, continuând, totodată, în mod abuziv o activitate deficitară, care nu putea conduce decât la încetarea plăţilor.
În primul rând, este de reţinut că sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit atragerea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea angajării acestei răspunderi patrimoniale doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, asemenea dovezi nefiind produse în cauză.
În al doilea rând, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părţi din activul persoanei juridice se înţeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariţia unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinaţiei sau a naturii bunului intrat în patrimoniul societăţii etc. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înţelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se măreşte în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, în această categorie intrând fapte, precum: falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligaţii inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Nevirarea lunară a contribuţiilor reţinute la sursă în fondurile speciale are, la rândul său, o sancţiune cuprinsă în art. 3021 Cod penal, o asemenea activitate neconstituind „deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice” care să atragă aplicarea dispoziţiilor menţionate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a plătit anumite taxe şi impozite către bugetul de stat sau nu a achitat contribuţiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 138 din noua lege, concluzie întemeiată, în măsura în care recurenţii nu pretind că aceste sume ar fi fost folosite de către pârât în folos propriu sau al altei persoane, în sensul literei a) a articolelor menţionate.
Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activităţi comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvenţă se înţelege acel ansamblu de activităţi care, deşi sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societăţii, sunt continuate în mod conştient şi voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obţine câştiguri personale.
În speţa dedusă judecăţii, creditorii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiţii şi, contrar susţinerilor lor, cerinţele art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu rezultă din probele administrate în cauză. De asemenea, din cuprinsul rapoartelor lichidatorului nu a reieşit că administratorul social ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes personal, el nefăcând nici acte de comerţ în interes personal, continuarea activităţii fiind făcută numai în speranţa redresării şi obţinerii unor venituri care să acopere datoriile acumulate.
Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial şi Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci şi de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros şi că obligaţiile şi răspunderea administratorilor unei sunt reglementate şi de dispoziţiile referitoare la mandat, însă în speţă nu se pune problema răspunderii fostului administrator social faţă de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse şi de instituţiile creditoare prin cererile de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condiţiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenţei.
Chiar dacă statul român, reprezentat prin A.V.A.S. Bucureşti şi C.L. Reşiţa, a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura insolvenţei, imposibilitatea recurenţilor de a recupera creanţele deţinute nu constituie o premisă suficientă care să determine instanţa să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanţelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condiţiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
