1.Răspunderea instituită de textul art.137 din Legea nr.64/1995 şi în prezent, de textul art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală, izvorâtă din contractul de mandat încredinţat administratorilor prin actul constitutiv, ci o răspundere legală, delictuală, instituită prin aceste dispoziţii legale.
2. Dispoziţiile legale menţionate privitoare la atragerea răspunderii membrilor de conducere nu instituie o prezumţie de culpă împotriva acestora, aşa încât, beneficiind de prezumpţia de nevinovăţie până la proba contrară, faptele acestora urmează a fi dovedite de către reclamanţi, indiferent de calitatea acestora.
3. Fiecare din faptele reţinute în textele de lege menţionate presupune, sub aspectul formelor de vinovăţie un regim juridic distinct, unele dintre acestea putând fi săvârşite doar cu intenţie, care urmează să fie dobândită în fiecare caz în parte.
4. Judecătorul sindic nu este obligat, după pronunţarea hotărârii de atragere a răspunderii membrilor organului de conducere, şi la stabilirea sumelor datorate creditorilor, să dispună , din oficiu, la desemnarea unui judecătoresc care să procedeze la executarea acestor sume.
Secţia comercială – Decizia comercială nr.327/10 aprilie 2009
Prin sentinţa nr.1947/C/2008 pronunţată de judecătorul sindic în dosar nr.32/85/2003 al Tribunalului Sibiu s-a admis în parte cererea creditorilor DGFP Sibiu, Direcţia Fiscală Locală a Municipiului Sibiu şi SC „E.” SA Sibiu pentru atragerea răspunderii membrilor organului de conducere ai debitoarei SC „E.P.” SRL pentru plata pasivului nerecuperat în procedura falimentului şi s-a dispus obligarea pârâţilor M.Ş. şi K.C. în solidar la plata sumei de 24.894,51 lei, cererea fiind respinsă faţă de un al treilea administrator – P.L.
Prin aceeaşi sentinţă a fost închisă procedura insolvenţei faţă de debitoare în temeiul art.131 alin.1 din Legea nr.64/1995.Pentru a pronunţa această soluţie judecătorul sindic a reţinut, în ce priveşte închiderea procedurii falimentului, faptul că judecătorul sindic a aprobat raportul final şi toate fondurile din averea debitoarei au fost distribuite.
Cât priveşte atragerea răspunderii faţă de cei doi pârâţi s-a reţinut în sarcina acestora săvârşirea faptei prevăzute de textul art.137 lit.c şi d din Legea nr.64/1995.
Cu privire la prima faptă, prevăzută sub art.137 lit.c din lege s-a reţinut că nu s-a preocupat pentru recuperarea de la SC „A.” SRL a sumei de 21.665,15 lei şi de la SC „S.” SRL a sumei de 1007, 93 lei, aceste creanţe devenind prescrise din culpa pârâţilor.
Raportat la fapta prevăzută de art.137 lit.d din lege s-a reţinut că din culpa acestora au fost eronat înregistrate în operaţiunile în legătură cu cesionarea părţilor sociale ale asociatului M.Ş. către asociata K.C., prejudiciul fiind în sumă de 2.221,43 lei.
Cât priveşte pe pârâtul P.L. s-a reţinut că acesta nu deţinea calitatea de administrator în perioada în care s-au săvârşit faptele imputate celor doi pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii M.Ş. şi K.C. precum şi creditorii DGFP Sibiu şi AVAS Bucureşti.
În recursul lor M.Ş. şi K.C. solicită modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii creditorilor de atragere a răspunderii pentru faptele imputate.
M.Ş. susţine, în legătură cu creanţa de la SC „A.” SRL în sumă de 21.665,14 lei, că acesta putea fi recuperată până la 13.12.2002 ( fiind scadentă la 13.12.1999) inclusiv, deci după data de 1.10.2001 când i-a încetat calitatea de administrator.
Cât priveşte operaţiunile contabile eronat înregistrate în în legătură cu cesionarea părţilor sociale către K.C., se susţine că această operaţiune nu-i poate fi imputabilă întrucât nu mai deţinea nici calitatea de asociat cu atât mai mult pe aceea de administrator.
În recursul său K.C. susţine că a făcut numeroase demersuri pentru recuperarea creanţelor de la cele două societăţi fiind realizată, la un moment dat, inclusiv o compensare a datoriilor cu SC „S.” SRL .
Chiar dacă nu s-ar reţine în favoarea sa aceste demersuri se apreciază că faptul de a nu fi depus diligenţele necesare pentru încasarea creanţelor nu poate constitui suficient motiv pentru atragerea răspunderii sale.
Sub un alt aspect, se susţine că în mod nelegal s-a dispus de către judecătorul sindic obligarea sa în solidar cu pârâtul M.Ş. în condiţiile în care cei trei administratori au condus societatea în perioade diferite, recurenta preluând mandatul la data de 2.11.2001.
Ambii recurenţi susţin şi faptul că devreme ce în legătură cu pârâtul P.L. s-a reţinut, pentru a-l absolvi de neresponsabilitate, împrejurarea că nu a îndeplinit funcţia de administrator într-o anumită perioadă, acelaşi argument se impune a fi avut în vedere pentru a-i absolvi de răspundere pe recurenţi.
În recursurile lor DGFP Sibiu şi AVAS Bucureşti solicită modificarea sentinţei în sensul obligării în solidar a tuturor celor trei administratori la plata întregului pasiv, respectiv la 2.270.868 lei, chiar dacă prin expertizele efectuate în cauză se are în vedere doar sumele nerecuperate de la creditorii susmenţionaţi.
Se susţine în acest sens că cei trei administratori au ridicat din trezoreria societăţii sume mari de bani pe care nu le-a restituit ceea ce a condus la falimentarea societăţii.
Pe de altă parte, în recursul său DGFP Sibiu susţine că potrivit art.1082 raportat la art.137 din Legea nr.64/1995 republicată, culpa pârâţilor este prezumată dat fiind că aceştia au acţionat în baza unui mandat comercial.
În recursul său AVAS Bucureşti susţine necesitatea atragerii răspunderii celor 3 administratori inclusiv în considerarea faptului că în realizarea mandatului lor aceştia răspund, potrivit art.1540 alin.1 nu numai pentru ci şi pentru culpă gravă.
Pe de altă parte, se susţine că judecătorul sindic era obligat, după stabilirea sumelor datorate de pârâţi pe temeiul răspunderii, să desemneze un executor judecătoresc care, pe baza tabelului creditorilor pus la dispoziţie de către lichidator, să procedeze la distribuirea sumelor către creditori.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate se constată următoarele :
În primul rând, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor DGFP şi AVAS Bucureşti potrivit cu care răspunderea instituită prin textul art.137 din Legea nr.64/1995 şi, în prezent de textul art.138 din Legea nr.85/2006 ar fi o răspundere contractuală, izvorând din mandatul încredinţat administratorilor prin actul constitutiv.
Prin dispoziţiile legale menţionate legiuitorul a reglementat un caz de răspundere delictuală de sine stătător, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun în materie, care se declanşează în condiţii proprii şi, implicit, are şi o reglementare proprie, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organelor de conducere, ci din săvârşirea faptelor enumerate în art.137 alin.1 din Legea nr.64/1995 republicată ( respectiv art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006), fiind chiar imposibil din punct de vedere juridic mandatare membrilor organului de conducere în sensul de a nu săvârşi faptele ilicite menţionate. Ca atare, răspunderea membrilor organului de conducere derivă exclusiv din textele de lege indicate, şi nu din dispoziţiile legale care, în contextul legii nr.31/1990 reglementează mandatul comercial.
Aşa fiind, pentru aceste argumente, criticile celor doi recurenţi privitoare la necesitatea antrenării răspunderii pârâţilor pe temeiul obligaţiilor sale rezultând din contractul de mandat astfel cum acesta este reglementat în contextul Legii nr.31/1990 urmează a fi respinse ca neîntemeiate.
În al doilea rând, ca o consecinţă a faptului că în cazul prevăzut de art.137 alin.1 din Legea nr.64/1995 republicată ( art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006) nu ne aflăm în faţa unui caz de răspundere contractuală, nu poate fi reţinută nici susţinerea privitoare la existenţa în aceste cazuri a unei răspunderi civile prezumate, aşa încât culpa( în sens larg) persoanelor vinovate va trebui dovedită în fiecare caz în parte, respectiv pentru fiecare dintre faptele limitativ determinate în conţinutul textelor de lege menţionate, sarcina probei revenind reclamantului, în condiţiile art.1169 Cod civil.
În al treilea rând, cu privire la forma de nevinovăţie ( de culpă în sens larg) avută în vedere de legiuitor nu poate fi primită susţinerea recurentelor în sensul că răspunderea intervine pentru orice fel de culpă, forma acesteia trebuind dedusă în mod concret din fiecare caz anume reglementat în textul legii, sub forma intenţiei sau a culpei la momentul săvârşirii faptei.
Cu toate acestea, unele dintre faptele ilicite prevăzute în textul în discuţie nu se pot săvârşi decât cu intenţie, judecătorul sindic având obligaţia de a stabili cu claritate aceste aspecte.
Sub acest aspect, se constată că în legătură cu ambele fapte reţinute a fi săvârşite de către cei doi administratori, respectiv că în temeiul art.137 lit.c din Legea nr.64/1995 republicată cei doi administratori au mărit în mod fictiv pasivul societăţii iar potrivit art.137 lit.d din acelaşi act normativ au ţinut o contabilitate neconformă cu legea, judecătorul sindic a reţinut că aceste fapte ar fi săvârşite din culpă, ceea ce nu corespunde intenţiei legiuitorului.
Într-adevăr, fapta de a fi mărit pasivul societăţii derogă de la dreptul comun în ceea ce forma de vinovăţie cu care poate fi săvârşită, astfel că este necesar ca aceasta să fie săvârşită cu intenţie, întrucât ascunderea, deturnarea sau mărirea fictivă presupune cu necesitate un scop ilicit, prevăzut şi urmărit de către făptuitor prin săvârşirea unor fapte dolosive, de creare a unei situaţii aparente cu privire la situaţia pasivului societăţii şi ascunderea celei reale.
În acest context, nedepunerea diligenţelor pentru recuperarea unor creanţe nu poate constitui suficient temei pentru a se reţine o atare faptă în contextul art.137 lit.c din lege. Numai dacă, în mod intenţionat pârâţii au urmărit împiedicarea recuperării acestor sume, o atare faptă poate fi reţinută în sarcina lor, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, niciunul din cei trei pârâţi nu au fost administratori pe întreaga perioadă de 3 ani, în care, teoretic, s-ar fi putut promova o acţiune în recuperarea creanţelor de la cele două indicate în cauză, aşa încât fiecare dintre aceştia pot fi exoneraţi de răspundere pe acest temei.
Cu privire la fapta de a nu fi observat, în calitate de administratori, greşita înregistrare în contabilitate a cesiunii părţilor sociale ale pârâtului M.Ş. către K.C., din nou se reţine în mod greşit că această înscriere poate fi atribuită neglijenţei administratorilor în gestionarea acestei activităţi când, în realitate această faptă nu poate săvârşi decât cu intenţie, făptuitorul urmărind înregistrarea unor date eronate în contabilitate de natură să inducă în eroare asupra adevăratei situaţii financiare a societăţii, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat la momentul efectuării operaţiunilor contabile imputate, odată cu predarea părţilor sociale, recurentul M.Ş. nu mai îndeplinea funcţia de asociat ori de administrator al societăţii debitoare.
În al treilea rând, nu pot fi primite nici criticile AVAS Bucureşti legate de faptul că judecătorul sindic era obligat odată cu stabilirea sumelor pentru care s-a antrenat răspunderea pârâţilor să procedeze la desemnarea unui executor judecătoresc care să procedeze la executarea acestor sume, o atare obligaţie nefiind prevăzută în sarcina sa.
În concluzie, cum în cauză nu s-a dovedit în legătură cu cei trei administratori săvârşirea faptelor prevăzute de art.137 lit.c şi d din Legea nr.64/1995 republicată dar nici a altor fapte invocate de recurente, urmează a fi admise recursurile formulate de pârâţii M.Ş. şi K.C. şi a se modifica sentinţa atacată în sensul de a se respinge cererea de atragere a răspunderii acestora pentru plata pasivului şi, implicit, a se respinge recursurile formulate în cauză de către DGFP Sibiu şi AVAS Bucureşti.
