– art. 31, raportat la art. 1, art. 3 pct. 1, 6 şi 12
C. proc. civ. – art. 129, art. 304 pct. 9, art. 316, raportat la art. 294
În mod greşit judecătorul-sindic a reţinut că şi condiţia valorii-prag ar fi îndeplinită, chiar dacă la data înregistrării cererii de chemare în judecată aceasta era sub limita impusă de Legea nr. 85/2006, modificată, fiind vorba de suma ce reprezintă strict valoarea facturilor, fără calcularea penalităţilor de întârziere, cu motivarea că potrivit contractului de leasing utilizatorul are obligaţia de a plăti ratele de leasing şi primele de restante cu penalităţi de întârziere. Ca atare, în momentul calculării lor şi adăugării la suma de 20.548,24 lei, pentru care societatea intimată a înţeles să formuleze cererea introductivă, va fi îndeplinită limita de prag stabilită de art. 3 pct. 12 din lege.
Prin această apreciere prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, încălcând principiul disponibilităţii, care desemnează, în sens material, dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, şi anume că ea determină limitele judecăţii şi obiectul acesteia, iar în sens procesual, dreptul părţii de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege.
(Decizia civilă nr. 80 din 19 ianuarie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin sentinţa comercială nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4619/30/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis cererea formulată de creditoarea S.C. V S.A. Arad şi, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, a deschis procedura insolvenţei – procedura generală – împotriva debitoarei S.C. T S.R.L. Timişoara, în calitate de administrator judiciar desemnând S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara. De asemenea, în conformitate cu art. 61, raportat la art. 33 alin. (7), instanţa a dispus notificarea deschiderii procedurii insolvenţei de către administratorul judiciar debitoarei, creditorilor, Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, urmând ca notificarea să fie publicată şi în Buletinul procedurilor de , autorizând practicianul să se adreseze registrului comerţului pentru înregistrarea cuvenitelor menţiuni cu privire la debitoare, stabilind, totodată, şi termenele prevăzute de art. 62 alin. (1).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii cererii creditoarei.
Prin decizia civilă nr. 80 din 19 ianuarie 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul debitoarei S.C. T S.R.L. Timişoara şi a modificat în tot sentinţa comercială nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4619/30/2009, în sensul că a respins cererea creditoarei S.C. V S.A. Arad având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că prin recursul formulat societatea debitoare a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală întrucât cererea creditoarei în mod greşit a fost admisă de tribunal, în speţă nefiind îndeplinite toate condiţiile necesare declanşării procedurii insolvenţei, în sensul că creanţa reclamată de intimata S.C. V S.A. Arad nu atinge valoarea-prag impusă de lege.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost ea modificată prin Legea nr. 277 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi pentru modificarea lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 14 iulie 2009, în vigoare la data înregistrării cererii introductive, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Articolul 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, cunatumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 30.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.
Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Insolvenţa debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori.
Insolvenţa este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţa semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptat obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează.
În conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 din Codul de procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie, cel din urmă text statuând că dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă, toate aceste condiţii fiind, fără niciun dubiu, îndeplinite în speţă.
Totuşi, în mod greşit judecătorul-sindic a reţinut că şi condiţia valorii-prag ar fi îndeplinită în cauză, chiar dacă la data înregistrării cererii de chemare în judecată aceasta era sub limita impusă de Legea nr. 85/2006, modificată, fiind vorba de suma ce reprezintă strict valoarea facturilor, fără calcularea penalităţilor de întârziere, deşi potrivit art. 12.1 din contractele de leasing, utilizatorul se obliga să restituie vehiculele în trei zile lucrătoare, de la data constatării situaţiei de fapt, pe cheltuiala sa, având obligaţia de a plăti ratele de leasing şi primele de asigurare restante cu penalităţi de întârziere. Ca atare, în momentul calculării lor şi adăugării la suma de 20.548,24 lei, pentru care societatea intimată a înţeles să formuleze cererea introductivă, determinată la data de 30 iunie 2009, va fi îndeplinită limita de prag stabilită de lege, ceea ce înseamnă că creditoarea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea insolvenţei.
Mai întâi, trebuie reţinut faptul că în speţă nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6-8 din Codul de procedură civilă, întrucât nu ne aflăm în situaţia în care tribunalul s-ar fi pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori nu s-ar fi pronunţat asupra unui lucru cerut (plus petita ori ultra petita), ca expresie a principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, nici în situaţia în care judecătorul-sindic nu şi-ar fi motivat hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei, sentinţa recurată necuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotărârea pronunţată de prima instanţă, deşi nu este lipsită de temei legal, a fost dată cu aplicarea greşită a legii. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanţele ei – greşita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.
Criticile recurentei privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiţii: a) legea pretins violată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; b) să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege, ipoteză care se regăseşte în speţă.
Astfel, chiar dacă creditoarea în cuprinsul cererii introductive nu a făcut nicio referire la cuantumul penalităţilor de întârziere pe care debitoarea i le-ar datora în temeiul art. 12.1 din contractele de leasing, ci din contră, a menţionat în mod expres că la data de 30 iunie 2009 societatea chemată în judecată figurează în evidenţele sale contabile cu o restanţă totală de 20.548,24 lei, această sumă reprezentând paguba înregistrată ca urmare a nerespectării obligaţiilor comerciale contractuale legal asumate, judecătorul-sindic a considerat că creanţa reclamată, împreună cu penalităţile de întârziere prevăzute în contractele de leasing, depăşeşte valoarea-prag stabilită de art. 3 pct. 12 din Legea insolvenţei, modificată, respectiv suma de 30.000 lei. Prin această apreciere este fără putinţă de tăgadă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, încălcând principiul disponibilităţii, care desemnează, în sens material, dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, şi anume că ea determină limitele judecăţii şi obiectul acesteia (art. 129 alin. ultim din Codul de procedură civilă), iar în sens procesual, dreptul părţii de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, principiu care trebuie corelat cu exigenţele celorlalte principii ale procesului civil, între care legalitatea, egalitatea părţilor, rolul activ al instanţei, exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă.
Apărările intimatei în sensul că în mod corect tribunalul a reţinut că şi penalităţile de întârziere calculate în temeiul art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, până în momentul introducerii cererii, precum şi avansul plătit executorului judecătoresc şi toate celelalte cheltuieli ocazionate de actele de în cuantum de 4.411,33 lei, sume avansate de creditoare, dar care nu au mai fost facturate recurentei întrucât acestea urmau să fie recuperate în urma executării, după cum prevede art. 3711 din Codul de procedură civilă, trebuie adăugate la debitul principal nu pot fi primite raportat la dispoziţiile art. 294, la care face trimitere art. 316 din acelaşi cod, în calea de atac neputând fi încălcată regula tantum devolutum quantum judicatum, potrivit căreia în apel sau în recurs nu pot fi formulate cereri noi sau modificate elementele pe care prima instanţă le-a avut în vedere la darea soluţiei. De altfel, tot partea recunoaşte faptul că pentru respectivele sume nu au fost până în prezent emise facturi către debitoare, întrucât prin facturarea penalităţilor s-ar genera doar obligaţii fiscale faţă de bugetul de stat, fără a mai fi posibilă recuperarea sumelor de bani, ceea ce afectează caracterul cert al acestor creanţe.
Deşi intimata a invocat tardivitatea recursului, ea nu a motivat în niciun fel de ce consideră că cererea de recurs nu ar fi fost introdusă în termenul prevăzut de lege (10 zile de la comunicarea hotărârii, comunicare care a avut loc la 12 noiembrie 2009), deşi aceasta a fost înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 23 noiembrie 2009, astfel că excepţia nu este întemeiată.
Faţă de cele arătate, văzând şi prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul debitoarei şi a dispus modificarea în tot a hotărârii atacate, respingând cererea de chemare în judecată.
