Contradictorialitatea presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanţa, cât şi pe cel care se apără, întrucât, nimeni nu l-a împiedicat pe recurent a participa la judecată şi a-şi susţine probatoriul – propriul său punct de vedere – fiecărei părţi recunoscându-i-se dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1349 din 13 octombrie 2011
Prin acțiunea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată sub nr. 1875/88/19 iunie 2011, contestatorul B.S. a chemat în judecată pe intimata debitoare SC R.C. SRL L., comuna Ceamurlia de Jos, județ Tulcea, prin lichidator C.I.I. F.M.S., formulând contestație împotriva Tabelului definitiv de creanțe, solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună admiterea contestației, cu consecința obligării administratorului judiciar al debitoarei, la verificarea creanței sale și constatarea existenței certe, lichide și exigibile a acesteia, dispunând înscrierea creanței în Tabelul definitiv și consolidat al creanțelor, cu plata creanței sale în regim prioritar și privilegiat, în temeiul prevederilor art. 123 – ordine de prioritate 2, din lege.
Motivând contestația, învederează contestatorul că creanța sa izvorăște din raporturile de muncă, astfel că, valoarea creanței restante la nivelul lunii septembrie 2006, provenită din drepturi salariale cuvenite și neachitate, este de 1.950 lei, creanță care, trebuie actualizată cu rata inflației, începând cu data de 16.09.2006 și până la data efectuării plății.
Se mai arată că, în jurul datei de 25-26.06.2006, a fost contactat telefonic, de către Sandu Toader, patronul SC R.C. SRL L. și în aceeași zi, crede că s-a întâlnit cu acesta, care i-a propus să înceapă o colaborare de lungă durată, urmând a fi angajat la firmă, în funcția de Director General, cu un salariu lunar net de 16 – 20 milioane lei vechi, respectiv 1.600 2000 lei RON net.
întrucât a fost de acord cu propunerea făcută de administratorul debitoarei, pe data de 2.07.2006 s-a prezentat la sediul societății, unde patronul acesteia i-a prezentat în mare parte situația, iar pe data de 3.07.2006, a început activitatea cu o perioadă de o probă de o săptămână.
A precizat că activitatea la societatea debitoare, s-a desfășurat timp de aproximativ 2 luni și jumătate, de la data de 3.07.2006 și până la data de 16.09.2011 când, din motive independente de voința sa și din vina exclusivă a angajatorului, a încheiat colaborarea cu societatea debitoare.
Adeverește că, între părți, a existat consimțământul verbal și se prezumă că, raporturile sale de muncă cu această societate, au funcționat în condițiile prevederilor art. 16, alin. (2) din Codul Muncii, consecința fiind că, în fapt, a existat un contract de muncă între cele două părți.
A arătat contestatorul că, din ceea ce își amintește, știe că la Serviciul contabilitate, s-au întocmit totuși state de plată privind plata drepturilor salariale, înscrisuri care ar trebui să se regăsească în evidențele contabile ale societății, iar în calitatea sa de director general, in cele 2 luni și jumătate de activitate, a desfășurat un program normat, fiind în perioada de campanie în agricultură, în medie 14 ore/zi, care, a echivalat cu o perioadă de muncă de 3 luni de zile.
A apreciat că, pentru întreaga perioadă, așa cum a avut înțelegerea cu patronul societății, pentru un salariu net de 1600 lei/lună (limita minimă a promisiunii sale), contravaloarea muncii prestate este de 4.800 lei net.
Contestatorul a certificat faptul că, i-au fost achitați în total 2.850 lei, în mai multe tranșe, ultima sumă de 850 lei, fiindu-i plătită pe data de 18.09.2006, în ziua în care, a încheiat colaborarea și își întărește afirmațiile, anexând la contestație, în copie, situația calculației drepturilor sale salariale, pe care a întocmit-o el și prezentată patronului la data de 16.09.2006, în vederea punerii de acord asupra pretențiilor sale.
în drept, contestatorul și-a întemeiat contestația pe dispozițiile art. 75 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Legea insolvenței, modificată prin Legea nr. 177/28.09.2010.
Prin întâmpinare, intimata debitoare, prin lichidator C.I.I. F.M.S. a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată, arătând că, în cerere, contestatorul a menționat că activitatea sa la societate s-a desfășurat timp de aproximativ 2 luni și jumătate de la data de 3.07.2006 până la data de 16.09.2006, având funcția de director general, fără a încheia un contract de muncă cu societatea debitoare, invocând prevederile art. 16 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv: „în situația în care contractul individul de muncă nu a fost încheiat în forma scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor prin orice alt mijloc de probă”.
în acest context, precizează intimata că, contestației nu i-au fost anexate documente din care să rezulte că, B.S. ar fi prestat activități la debitoare, în cele două luni și jumătate arătate, iar din verificarea efectuată în evidența debitoarei a rezultat că acesta nu a fost trecut pe statele de plată în perioada 1.01.2006 – 31.12.2006, nu a avut contract de muncă și nu a fost salariat cu forme legale în cadrul societății,
în probațiune, a depus adresa nr. 125 din 09.06.2011 întocmit de serviciul resurse umane și serviciul al debitoarei, care confirmă faptul că, contestatorul nu a deținut calitatea de salariat al debitoarei.
Prin Sentința civilă nr. 2207/10.06.2011, pronunțată de Tribunalul Tulcea – judecătorul sindic, s-a dispus respingerea contestației, ca nefondată, reținându-se în esență că, potrivit art. 3 pct. 7 din Legea nr. 85/2006 „Prin creditor se înțelege persoana fizică sau juridică ce deține un drept de creanță asupra averii debitorului și care a solicitat, în mod expres, instanței să îi fie înregistrată creanța în tabelul definitiv de creanțe sau în tabelul definitiv consolidat de creanțe și care poate face dovada creanței sale față de patrimoniul debitorului, în condițiile prezentei legi, au calitate de creditor fără a depune personal declarații de creanță, salariații debitorului”, iar potrivit pct. 10 al aceluiași articol, „Creanțele salariale sunt creanțele ce izvorăsc din raportul de muncă între debitor și angajații acestuia, creață care se înregistrează din oficiu în Tabelul de creanțe de către administratorul judiciar/lichidator”.
Deși în cuprinsul contestației s-a arătat că au existat raporturi de muncă, între contestator și societatea debitoare, aflată în procedura insolvenței, reține instanța de fond că din adresa nr. 125/9.06.2011 emisă de S.C. „R.C.” S.R.L., a rezultat că numitul B.S. nu a avut calitatea de salariat al societății, în perioada 1.01.2006 – 31.12.2006, acesta nefigurând înregistrat în statele de plată ale contabilității.
în condițiile în care, contestatorul nu a făcut în nici un mod, dovada raporturilor de muncă cu societatea debitoare și nu a propus nici un fel de probatorii în cauză, s-a ajuns la concluzia potrivit cu care, creanța solicitată de acesta, nu are un caracter cert și nu îndeplinește nici cerințele de lichiditate și exigibilitate, impuse de legea insolvenței.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs contestatorul B.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 7, pct. 9 și 3041 C.proc.civ., și următoarea motivație, în esență:
în fapt, arată recurentul că, prin contestația formulată împotriva Tabelului definitiv de creanțe al debitoarei SC R.C. SRL L. și introdusă în termen la Tribunalul Tulcea, recurentul a investit instanța cu obligarea administratorului judiciar al debitoarei, la verificarea si constatarea existentei certe, lichide și exigibile a creanței sale mai sus menționate și, pe cale de consecință, înscrierea acesteia în tabelul definitiv și consolidat al creanțelor și plata creanței în regim prioritar și privilegiat, creanțele salariale, având ordinea de prioritate 2.
Recurentul precizează că a arătat și proveniența creanței sale, aceasta rezultând din drepturile salariale neachitate în perioada 03.07.2006-16.09.2006, perioadă în care, a fost salariatul debitoarei.
Prin Sentința Civilă nr. 2207/10.06.2011, pronunțată la primul termen de judecata al cauzei, Tribunalul Tulcea a respins contestația ca nefondată, având în vedere următoarele două considerente:
– „din adresa nr. 125/9.06.2011 emisa de SC R.C. SRL rezultă că numitul B.S. nu a avut calitatea de salariat al societății in perioada 1.01.2006-31.12.2006, acesta nefigurând in statele de plata ale contabilității.”
-”In condițiile în care contestatorul nu a făcut în nici un mod dovada raporturilor de muncă cu societatea debitoare, si nu a propus nici un fel de probatorii in cauza, se concluzionează ca creanța solicitata de acesta nu are un caracter cert si nu îndeplinește nici cerințele de lichiditate si exigibilitate impuse de legea insolventei.”
Față de aceste considerente învederează recurentul că, motivele de recurs sunt următoarele:
A. Ca motive de casare a sentinței recurate:
1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304, pct. 4).
Solicită recurentul a se observa că instanța de fond săvârșește o eroare gravă atunci când, consideră ca probă importantă în judecarea cauzei, adresa datată 9.06.2011, pe care debitoarea o depune la dosar, în opinia sa, eroarea fiind continuată și prin faptul că îi refuză posibilitățile de a-și proba susținerile și afirmațiile, la care legea îi dă dreptul.
Se arată că, art. 129, alin. (2) C.proc.civ. prevede ca „Judecătorul va pune in vedere pârtilor drepturile și obligațiile ce le revin in calitatea lor in proces …”, iar în cuprinsul aceluiași articol din lege, la alin. (5), este stipulat că: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului in cauza, pe baza stabiliri faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea in întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele”, esențial fiind că în soluționarea cauzei, probele nu au fost îndestulătoare.
Recurentul arată că avea în intenție să propună și să solicite încuviințarea probei cu martori, dintre salariații existenți la societate în acea perioada, poate chiar, luarea unui interogatoriu fostului administrator și patron al societății, S.T.
Tot în sprijinul afirmațiilor sale, invocă și prevederile art. 132, alin. (1) C.proc.civ., în care se arată că „La prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum si pentru a propune noi dovezi” și astfel, întrucât sentința recurată a fost pronunțată la primul termen de judecată, era absolut îndreptățit, să i se acorde un termen și să i se pună în vedere, propunerea de probe în susținerea acțiunii sale.
Se mai susține că soluționarea la prim termen este greșită, mai ales că debitoarea a depus întâmpinare în doua exemplare, instanța trebuind a acorda, măcar din acest motiv, un termen pentru comunicare și nu, să se țină seamă de o adresă emisă de debitoare, care, în opinia sa, nu are nici o însemnătate în derularea acestui proces, aceasta fiind emisă de o persoană care, ori nu cunoaște realitatea, din acea perioadă și s-a hazardat în apreciere, ori dovedește o rea voință care, intră sub incidența laturii penale.
Deși, din dispozițiile art. 138, alin. (1) C.proc.civ., rezultă că anumite dovezi nu mai pot fi invocate în timpul procesului, arată recurentul că pct. 4 al acestui articol îi dă dreptul să le poată solicita, având in vedere, atât neștiința, cât și lipsa de pregătire, însă, era cu atât mai îndreptățit să le solicite, cu cât, se afla la primul termen de judecată, iar instanța însăși avea obligația sa stăruie si sa-i pună în vedere să completeze probele și să aplice toate mijloacele legale pentru a stabili faptele așa cum s-au petrecut cu adevărat.
Așadar, aceasta este aprecierea sa: depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este dată de refuzul, de a-i acorda dreptul la administrare de probe, considerând ca motivație determinantă de respingere a contestației, o adresă emisă de către debitoare abia în data de 9.06.2011, deci la cinci ani distanță de când s-au petrecut faptele pe care le-a precizat, absolut nerelevantă in cauza.
A.2. Instanța a încălcat formele de procedura prevăzute la art. 105, alin. (2) sub sancțiunea nulității absolute (art. 304, pct. 5, C.proc.civ.).
După cum rezulta din preambulul sentinței recurate, „intimata debitoare, prin lichidator Judiciar, depune la dosarul cauzei întâmpinare in doua exemplare…”, așadar, însăși debitoarea a avut în vedere faptul că, procesul se afla la primul termen de judecată și a considerat de datoria sa, să respecte procedura și să depună întâmpinare, pentru a fi comunicată si părții, de altfel, aceasta este prevăzută si prin, cuprinsul art. 118, alin. (1) din C.proc.civ. „întâmpinarea este obligatorie, afara de cazurile in care legea prevede in mod expres altfel”.
In aceste condiții, in opinia recurentului, cu atât mai mult, instanța avea obligația să-i comunice înscrisurile depuse, cu cât alături de întâmpinare, debitoarea a depus la dosar și adresa nr. 125/9.06.2011, un motiv în plus pentru acesta de a-și susține contestația.
Acestea, coroborate cu mai sus menționatele prevederi ale art. 129 si art. 132 C.proc.civ, arată recurentul, conduc la concluzia că instanța de fond, prin aprecierile sale asupra cauzei, și modalitatea de abordare a judecării acesteia, se circumscriu perfect in prevederile art. 105, alin. (2) C.proc.civ. : „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale … se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.”
B. Motivele de modificare a sentinței re curate.
B.l. Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304, pct. 7, C.proc.civ.).
Solicită să se constatate următoarea contradicție în care, se află instanța de fond, instanța de fond arată totuși si apreciază ca intre recurent si debitoare au existat raporturi de munca, „deși în cuprinsul contestației s-a arătat că au existat raporturi de muncă între contestator și societatea debitoare, din adresa nr. 125/9.06.2011, rezultă că, numitul B.S. nu a avut calitatea de salariat al societății în perioada 1.01.2006 – 31.12.2006, acesta nefigurând înregistrat în statele de plată ale contabilității”.
Deci, pe de-o parte, instanța însăși constată că au existat relații de muncă între cele doua parți, iar pe de altă parte apreciază că aceste raporturi nu au existat de fapt, bazându-se pe un înscris, in opinia recurentului, nerelevant în cauză.
In aceste condiții, consideră recurentul că, instanța de fond a încălcat principiile contradictorialității și reciprocității, definitorii și esențiale în actul de justiție, blocându-i astfel posibilitățile reale, de a-și susține dovezile și probele, pe care urma să le propună și de care, dorea să se folosească în contestația sa.
Arată recurentul că, deși în contestația sa, invocând prevederile art. 16, alin. (2) din Codul Muncii, a probat existența în fapt a raporturilor de muncă existente între el și societatea debitoare, iar instanța de fond a luat act de această situație, aceeași instanță persistă în contradictoriu cu aprecierile sale, atunci când, susține că „in condițiile in care contestatorul nu a făcut in nici un mod dovada raporturilor de si nu a propus nici un fel de probatorii in cauza, se concluzionează ca creanța solicitata de acesta, nu are un caracter cert si nu îndeplinește nici cerințele de lichiditate si exigibilitate impuse de legea insolventei.”
In ceea ce privește constatarea că, nu a propus probatoriu, a arătat că nu i s-a dat această posibilitate legală.
B.2. Hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal si a fost data cu încălcarea legii (art. 304, pct. 9, C.proc.civ.).
Arată recurentul că, așa după cum a dovedit si demonstrat in cuprinsul motivelor sale de recurs, instanța de fond a încălcat toate prevederile legale invocate de acesta, lipsindu-l de drepturile acordate de lege, de a-și susține afirmațiile prin probe și dovezi propuse.
Mai mult, solicită a se observa că, instanța de fond nu își motivează în nici un fel hotărârea pronunțată, ci pur și simplu o respinge ca nefondată, fără a-și face cunoscut temeiul legal, aceasta poziție a instanței de fond, se circumscrie clar, in cuprinsul prevederilor art. 304, pct. 9, C.proc.civ., mai sus precizat.
Invocă recurentul în susținerea motivelor recursului și dispozițiile art. 3041, din C.proc.civ., arătând că, la contestație, a prezentat o situație a drepturilor sale salariale restante de la această societate și afirmă că, a încasat o anumită sumă de bani, mai exact 2.850 lei, a prezentat un calcul al zilelor și orelor lucrate, a comunicat instanței de fond existenta unui salariu, 1.600 lei/lunar, sumă totală ce i se cuvenea, fiind de 4.800 lei.
Mai mult, a comunicat și funcția pe care a fost angajat, faptul că, a lucrat în probe timp de o săptămână, etc. și astfel, consideră că toate aceste amănunte nu pot rămâne neobservate și nu pot fi catalogate, de nimeni ca fabulații, aceste fapte s-au petrecut în realitate, la societatea respectivă existau în acea perioada peste 100 de persoane, angajate pe diferite funcții.
Ori, necercetarea tuturor acestor aspecte și prezentate în cuprinsul contestației, conduc la o alta eroare pe care a săvârșit-o instanța de fond, situație care, se pliază perfect pe prevederile art. 3041 C.proc.civ, precum și pe acelea, ale mai sus invocatului art. 129, alin. (5) din C.proc.civ..
Așa cum a precizat, la societate s-au întocmit înscrisuri, din care rezultă remunerarea și situația prezentei sale la societate, chiar el a întocmit rapoarte, si a făcut propuneri de organizare a activității, astfel că, îl surprinde în mod neplăcut faptul că, aceste documente nu mai există, precum și că, administratorul judiciar susține că ar fi verificat și nu a găsit nici o urmă a existenței sale la această societate.
Dacă nu a găsit nici o dovada scrisă a trecerii sale prin această societate, este convins că, dacă ar fi întrebat salariații mai vechi, care se găseau în acea perioadă la societatea debitoare, cu siguranță ar fi constatat existența sa acolo.
lata de ce, în opinia sa, era necesar că toate aceste amănunte și considerente, să fie cercetate și examinate cu atenție de către instanța de fond, care avea obligația sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului în cauză și constatarea realității, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale.
Așa, prin simplitatea judecății și neimplicarea aproape deloc a instanței în actul de justiție, prin încălcarea principiilor contradictorialității și reciprocității, consideră că s-a pronunțat o hotărâre total netemeinică si nelegală.
Solicită recurentul ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:
Admiterea recursului astfel cum l-a formulat, casarea sau modificarea sentinței civile recurate și anularea ei ca netemeinică si nelegală, în caz de casare, trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de fond a Tribunalului Tulcea, în vederea rejudecării cauzei, în caz de modificare, a se constata existența reală, certă, lichidă si exigibilă a creanței sale și, pe cale de consecința, obligarea administratorului judiciar al debitoarei la înscrierea creanței sale în tabelul definitiv si consolidat al creanțelor, plata creanței sale, actualizată cu rata inflației de la data de 16.09.2006 până la data efectuării plății, în regim prioritar și privilegiat, în temeiul prevederilor art. 123 din Legea nr. 85/2006 creanțele izvorâte din raporturile de munca având ordinea de prioritate 2.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma susținerilor părților și a probatoriului administrat, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esență:
Recurentul contestator B.S. a investit instanța cu soluționarea contestației împotriva Tabelului definitiv de creanțe, întocmit de lichidatorul judiciar desemnat CII F.M.S., al debitoarei SC R.C. SRL L., comuna Ceamurlia de Jos, județ Tulcea, solicitând obligarea administratorului judiciar de a verifica creanța reclamată, sub aspectul certitudinii, lichidității și exigibilității sale, moment după care, acesta să fie obligat la a proceda la înscrierea creanței în Tabelul definitiv, în regim prioritar și privilegiat, invocându-se dispozițiile art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, cu mențiunea că, aceasta își are izvorul din raporturile de muncă.
Prin sentința recurată, instanța a dispus respingerea contestației dedusă judecății, cu motivația în esență că, recurentul nu a făcut dovada perfectării unui contract de muncă cu societatea debitoare, la dosar existând adresa nr. 125/09.06.2011, întocmită de Serviciul resurse umane și Serviciul al societății, care confirmă că, contestatorul nu a deținut calitatea de salariat al debitoarei.
în referire la motivul de recurs privind, art. 304 pct. 4 C.proc.civ., „Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești”, Curtea reține că, acesta este nefondat, urmând a fi respins, deoarece:
Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată în Constituție, sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.
Cu alte cuvinte, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, nu se poate identifica cu depășirea competenței, astfel că toate susținerile recurentului sunt nefondate, urmând a fi respinse, neputându-se reține că instanța de fond a săvârșit o eroare gravă, atunci când, a considerat „probă importantă în judecarea cauzei adresa datată 9.06.2011, pe care debitoarea o depune la dosar”.
Reține Curtea că, acest motiv de casare al hotărârii, nu poate fi primit, cu motivația dată de contestator, în sensul, „nerespectării dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (2) și alin. (5), și cu aplicarea art. 132 alin. (1) C.proc.civ, prin coroborare cu dispozițiile art. 138 alin. (1) C.proc.civ.”, deoarece, față de temeiul de drept indicat – art. 304 pct. 4 C.proc.civ., această argumentație, apare ca fiind o înșiruire de texte de lege, ce nu au legătură cu motivul de casare indicat.
Astfel, potrivit art. 129 alin. (2) C.proc.civ. „Judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces și va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluționarea amiabilă a cauzei”, iar potrivit alin. (5) „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare, pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să suplimenteze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”.
Față de dispozițiile legale sus-citate, reține Curtea că, în literatura de specialitate, noțiunea de „probă” este folosită în mai multe sensuri, și anume:
– în sens larg , prin probă se înțelege:
– fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt;
– fie mijlocul legal prin care, se poate stabili faptul care trebuie dovedit;
– fie rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă.
– în sens restrâns, prin probă se înțelege:
– pe de o parte, mijlocul de probă prin care se poate dovedi un raport juridic;
– pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant pentru soluționarea pricinii, din acest punct de vedere distingându-se, fapte principale, care trebuie dovedite și fapte probatorii.
Numai în mod obișnuit, noțiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă, aceasta în condițiile în care, mijloacele de probă sunt înscrisurile, martorii, prezumțiile, mărturisirea, expertiza și eventual, cercetarea la fața locului.
Regula privind sarcina probei, astfel cum rezultă din conținutul dispoziției art. 1169 C.civ., „Cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, aparține celui care, afirmă ceva înaintea unei judecăți, și nicidecum instanței, astfel cum încearcă a susține recurentul.
Concluzionând, Curtea reține că, întrucât recurentul contestator este cel care a sesizat instanța, lui îi revenea sarcina de a-și dovedi pretenția dedusă judecății, și numai din acest moment, pârâtul dacă dorește să obțină respingerea cererii reclamantului, trebuie la rândul său să administreze dovezi, din care să rezulte netemeinicia pretențiilor adversarului.
Prin urmare, și pârâtul are sarcina de a proba ceea ce se afirmă, dar, obligația lui este subsidiară față de cea a reclamantului, regula statornicită de legiuitor, fiind aceea conform căreia, primul care are sarcina probei este reclamantul.
Așa fiind, Curtea apreciază că, în mod legal și temeinic instanța de fond, a procedat la respingerea contestației dedusă judecății și care, a avut ca probă accesorie, numai „situația drepturilor bănești restante cuvenite creditorului B.Ș., pentru perioada 3.07.2006 – 19.09.2006” , întocmită de recurent și nicidecum de intimată care, așa după cum sus s-a reținut, a precizat expres că, „nu a avut raporturi de muncă cu acesta, el neavând calitatea de salariat al societății și nefiind înregistrat în statele de plată ale contabilității”.
în referire la motivul de recurs privind, art. 304 pct. 5 C.proc.civ., „Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”, Curtea reține că, acesta este nefondat, urmând a fi respins, deoarece:
Potrivit art. 105 alin. (2) C.proc.civ.: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, se vor declara nule, numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Dispozițiile legale enunțate, reține Curtea că, constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, de aceea se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. include toate neregulile care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1 – 4, precum și nerespectarea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
în acest sens, recurentul susține în esență că, instanța de fond „Avea obligația să respecte procedura de a înmâna un exemplar de pe întâmpinare și să îi comunice înscrisurile”, încălcând astfel dispozițiile art. 129, ale art. 132 C.proc.civ., fapt ce se circumscrie, prevederilor art. 105 alin. (2) C.proc.civ.
Această susținere nu poate fi primită de curte, deoarece nu ne aflăm în prezența unei neregularități procedurale, atât timp cât, astfel după cum rezultă din actele și lucrările dosarului, la termenul de judecată din 10.06.2011, recurentul nu a fost prezent și nici nu a depus cerere la dosar, în sensul solicitării de a-i fi încuviințată cererea de administrare de probatorii, fiind cunoscut că procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 trebuie să se desfășoare cu celeritate, pentru respectarea dispozițiilor cuprinse în art. 5 alin. (1) și (2), potrivit cărora: alin. (1) „organele care aplică procedura sunt: instanțele judecătorești, judecătorul sindic, administratorul judiciar și lichidatorul”; alin. (2) „organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni”.
Cu alte cuvinte, Curtea nu poate reține că instanța de fond în mod nelegal și prin săvârșirea unei neregularități procedurale, ar fi soluționat cauza la primul termen de judecată și astfel, actele săvârșite trebuie declarate nule, atât timp cât, posibilitatea invocării în recurs a faptului că, s-au încălcat formele de procedură, diferă după cum norma încălcată are caracter imperativ sau dispozitiv.
în speță, nu au fost produse dovezi în sensul art. 1169 C.civ., de către recurent, din care să rezulte că, atitudinea instanței s-ar fi finalizat prin încălcarea unor norme sau a unor forme de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.proc.civ, astfel încât, să se poată reține aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Dintr-o altă perspectivă, depunerea unei copii de pe întâmpinarea formulată, la dosar, nu presupune obligativitatea comunicării acesteia, atât timp cât, potrivit art. 118 alin. (3) C.proc.civ., „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, președintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfățișare, să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de ședință; instanța îi va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării”.
în sensul dispoziției legale sus-citate, Curtea reține că, prin întâmpinare, intimata pârâtă nu a invocat excepții ori alte mijloace de apărare, în afara susținerii că, „între părți nu au existat raporturi de muncă, contestatorul neavând calitatea de salariat al societății, el nefiind înregistrat în statele de plată ale contabilității”, fapt ce nu impunea, acordarea unui termen de judecată, fără a fi fost solicitat de recurent în mod expres, și fără a se fi administrat vreo probă incipientă, în sensul înlăturării sus-menționatei susțineri.
în referire la motivul de recurs privind, art. 304 pct. 7 C.proc.civ., „Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, Curtea reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins, deoarece:
Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – aceasta presupunând că, hotărârea pronunțată de instanța de fond ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă:
– există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că, dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că, nu se poate ști ce anume a decis instanța;
– există contradicție între considerente, în sensul că, din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că, este întemeiată;
– lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina, în care a fost pronunțată soluția respectivă;
– instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critici, etc.
în speță, reține Curtea că, nu poate fi constatat existența nici unuia din cazurile sus-enumerate, pentru că, între considerentele hotărârii și dispozitivul său nu există contradicție, instanța de fond explicând clar, care sunt considerentele pentru care, s-a dispus respingerea contestației, motivând soluția pe argumente de text de lege și de situație de fapt, ce au legătură cu pricina, în care a fost pronunțată, soluția respectivă.
în acest sens, în mod legal și temeinic instanța a făcut referire, în motivarea sa, la conținutul dispozițiilor art. 3 pct. 7 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, arătând că, „Prin creditor se înțelege persoana fizică sau juridică ce deține un drept de creanță asupra averii debitorului și care a solicitat, în mod expres, instanței să îi fie înregistrată creanța în tabelul definitiv de creanță sau în tabelul definitiv consolidat de creanțe și care, poate face dovada creanței sale față de patrimoniul debitorului, în condițiile prezentei legi. Au calitate de creditori, fără a depune personal declarații de creanță, salariații debitorului”.
Cu alte cuvinte, reține Curtea că, prin coroborare cu textul de lege sus-expus, și din care rezultă că recurentul trebuia a face dovada creanței sale față de patrimoniul debitoarei, deci, a face dovada că:
– se află în posesia unui contract de muncă
– a fost salariat cu forme legale în cadrul societății;
– a fost trecut în statele de plată în perioada 1.01.2006 – 31.12.2006;
– a figurat înregistrat în evidența contabilă a debitoarei,
în mod legal și temeinic instanța de fond, a procedat la respingerea contestației dedusă judecății, arătând că „în condițiile în care, contestatorul nu a făcut în nici un mod dovada raporturilor de muncă, cu societatea debitoare, și nu a propus nici un fel de probatorii în cauză, se concluzionează că, creanța solicitată de acesta nu are un caracter cert și nu îndeplinește nici cerințele de lichiditate și exigibilitate impuse de legea insolvenței, considerent față de care respinge cererea, ca nefondată”.
în referire la motivul de recurs privind, art. 304 pct. 9 C.proc.civ., „Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii”, Curtea reține că, acesta este nefondat, urmând a fi respins, deoarece:
Textul vizează două ipoteze:
hotărârea este lipsită de temei legal;
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
în ambele cazuri, reține Curtea că, este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material, astfel:
a) hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când, din modul în care este redactată hotărârea, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea.
Altfel spus, instanța de recurs – Curtea ar trebui să poată constata că hotărârea nu este motivată în drept, ori că, în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, nu există un text care să justifice soluția dată.
Față de precizările arătate, Curtea apreciază că, în speță, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută la pct. a), pentru că, legea a fost corect aplicată, hotărârea este motivată în drept, iar legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii recurate, justifică soluția pronunțată de instanța de fond.
b) Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ca ipoteză secundară, presupune că, instanța de recurs – Curtea, ar trebui să constate că, instanța de fond, fie a încălcat textele de lege aplicabile speței, fie le-a aplicat greșit, fapt ce nu poate fi reținut în cauză.
De pildă, instanța încalcă sau aplică greșit legea, reține Curtea, atunci când:
– aplică o normă generală, nesocotind existența unei norme speciale;
– aplică o normă care nu este incidentă în speță;
– aplică legea română, deși raportul juridic cu element de extraneitate, este guvernat de legea străină;
– dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt, caz în care hotărârea este greșită, nu numai dacă textul de lege este clar și interpretarea lui greșită este evidentă, dar și în cazul în care este obscur, deci susceptibil de interpretare, dar interpretarea dată nu este corectă.
în oricare din variante, pentru a stabili dacă motivul de modificare este sau nu de ordine publică, reține Curtea că trebuie să se determine caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material (procesual) încălcate, aspect ce nu se justifică în cauză, atât timp cât, normele aplicabile speței sunt cele corecte, iar interpretarea instanței de fond a fost, la rândul său corectă.
în acest sens, reține Curtea că prezentarea unei situații a „drepturilor salariale ale recurentului „ întocmită de către el, fără nici o altă probă care să se coroboreze cu aceasta, sau, recunoașterea încasării unei anumite sume de bani, nu sunt argumente de natură a determina o modificare a reținerilor făcute de instanța de fond și care, să determine reformarea hotărârii recurate.
Dintr-o altă perspectivă, Curtea apreciază că, în speță, nu se poate discuta despre, nerespectarea de către instanța de fond, a „principiului contradictorialității”, în condițiile în care, contradictorialitatea presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanța, cât și pe cel care se apără, întrucât, nimeni nu l-a împiedicat pe recurent a participa la judecată și a-și susține probatoriul – propriul său punct de vedere – fiecărei părți recunoscându-i-se dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale.
Că acest principiu a fost respectat de către instanța de fond, rezultă și din împrejurarea că, exigența fundamentală a contradictorialității impune cerința ca, nici o măsură să nu fie dispusă de instanță, înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților, ori, neexistând motive pentru a dispune amânarea judecății cauzei, Curtea apreciază că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a procedat la soluționarea acesteia, cu celeritate, având în vedere probatoriul administrat de părți, prin coroborare cu dispozițiile legale, aplicabile speței.
Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea respinge recursul, ca nefondat.
