O condiţie suspensivă nu a fost convenită de părţi în contract, singura condiţie pentru naşterea dreptului la daune-interese fiind aceea a rezilierii contractului, îndeplinită de altfel în cauză.
Prin urmare, nefiind vorba de o creanţă sub condiţie, în mod greşit administratorul judiciar a făcut această menţiune, admiţând astfel creanţa afirmată de recurenta creditoare în mod provizoriu, cu toate consecinţele ce rezultă din această situaţie.
Secţia comercială, maritimă şi fluvială, precum şi pentru cauze de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1275 din 21 septembrie 2011
Prin cererea formulată la data de 29.06.2010 și înregistrată sub nr. 11992/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, creditoarea SC U.L.C. IFN SA a formulat, în temeiul art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, contestație împotriva măsurii administratorului judiciar CII I.C. al debitoarei SC F.S. SRL – în insolvență – de a înscrie în tabelul preliminar al obligațiilor debitoarei creanța contestatoarei în sumă de 329.437,49 lei sub condiție suspensivă.
A arătat contestatoarea că prin contractele de leasing nr. 63656/FLORIDA-1-001 și nr. 63657/Florida-1-002 s-a transmis către debitoarea SC F.S SRL dreptul de folosință asupra a două autoutilitare marca M. Urmare neachitării ratelor de leasing la scadență, creditoarea a procedat la rezilierea unilaterală a contractelor, conform notificării de reziliere nr. 1778/26.11.2009, transmisă debitoarei prin intermediul BEJ N.D., ulterior, la data de 5.03.2010, fiind dispusă împotriva debitoarei deschiderea procedurii insolvenței.
A susținut creditoarea că suma de 329.437,49 lei este compusă din 40.979,88 lei reprezentând facturi emise și neachitate și echivalentul în lei al sumei de 70.477,56 euro reprezentând valoarea ratelor de leasing rămase de achitat până la finalizarea contractelor de leasing, solicitate de creditoare cu titlu de daune-interese, potrivit dispozițiilor contractuale.
A mai susținut contestatoarea că înscrierea creanței sale sub condiție suspensivă este nelegală, deoarece atât suma de 40.979,88 lei reprezentând facturi emise și neachitate, cât și suma de 70.477,56 euro reprezentând valoarea ratelor de leasing rămase de achitat până la finalizarea contractelor de leasing sunt scadente, neputând fi considerate sub condiție suspensivă.
Intimatul – administrator judiciar CII I.C. a solicitat respingerea contestației formulate, arătând în esență că a procedat la înscrierea în tabelul preliminar al obligațiilor debitoarei doar a creanței în sumă de 40.979,88 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise și neachitate de către debitoare. în ceea ce privește creanța reprezentând contravaloarea tuturor ratelor de leasing calculate până la finalul contractelor, a apreciat că respectiva clauză penală inserată în contractul dintre părți este ilicită, fiind contrară bunelor moravuri și ordinii publice, în condițiile în care utilizatorul este obligat să plătească pentru o utilizare a bunului care, în fapt, nu a mai avut loc. Mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu este în mod direct negociată cu consumatorul este abuzivă, creând în plus și o situație privilegiată finanțatorului care obține o sumă mult superioară costului de achiziție, prin cumularea valorii totale a contractului cu valoarea bunului finanțat de la data predării acestuia.
Prin sentința civilă nr. 5095/27.09.2010 judecătorul sindic a respins ca nefondată contestația, reținând că, în situația rezilierii unui contract cu succesivă, partea care și-a executat obligația are posibilitatea de a solicita fie executarea contractului, ceea ce ar echivala cu obligarea debitoarei la plata integrală a tuturor ratelor de leasing, până la finalul contractului de leasing, debitoarea rămânând în posesia obiectului contractului de leasing, fie de a solicita repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea obiectului contractului creditoarei și obligarea debitoarei la plata de daune interese. Or, în cuprinsul contractului dintre părți, s-a prevăzut posibilitatea pentru creditoare ca, în situația în care optează pentru rezilierea contractului, debitoarea să fie obligată atât la restituirea obiectului contractului de leasing, cât și, cumulat, la plata de daune-interese reprezentând contravaloarea tuturor ratelor de leasing rămase de achitat până la finalul contractului de leasing. Instanța apreciază că, prin dubla reparație obținută de creditoarea SC U.L.C. IFN SA, atât prin recuperarea bunului cât și prin plata de către debitoare a tuturor ratelor până la finalizarea contractului de leasing, se aduce atingere principiului bunei-credințe în desfășurarea raporturilor juridice.
Prejudiciul cert suferit de către creditoare poate fi stabilit doar la momentul deducerii, din valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing, a valorii de relocare a bunului, doar cu această sumă finală fiind îndreptățită creditoarea a fi înscrisă în tabelul obligațiilor debitoarei, pentru a se evita îmbogățirea nejustificată a patrimoniului acesteia.
Instanța a concluzionat că în mod întemeiat s-a dispus de către administratorul judiciar înscrierea în tabelul preliminar al obligațiilor debitoarei doar a sumei reprezentând ratele scadente și neachitate, sumă ce reprezintă o creanță certă.
A mai reținut instanța că, deși potrivit prevederilor art. 4 pct. 1 lit. a) din contractele de leasing, rezilierea de plin drept poate opera pentru culpa utilizatorului constând în întârzierea la plată cu mai mult de 30 zile a oricărei rate de leasing scadente, deși a fost transmisă utilizatorului o notificare corespunzătoare de către finanțator, contestatoarea nu a făcut dovada notificării debitoarei în vederea plății ratelor scadente și nici nu a făcut dovada transmiterii debitoarei a notificării rezilierii unilaterale a contractelor de leasing, pentru a se verifica exigibilitatea creanței invocate de către creditoare.
împotriva sentinței menționate a declarat recurs creditoarea SC U.L.C. IFN SA, care a criticat soluția judecătorului sindic ca fiind nelegală și netemeinică.
A susținut recurenta că din studiul tabelului preliminar redactat de administratorul judiciar desemnat în cauză, depus la Tribunalul Constanța pentru termenul din data de 11 iunie 2010, reiese că întreaga creanță solicitată de creditoare a fost acceptată sub condiție suspensivă.
în opinia recurentei, înscrierea sumei de 329.437,49 lei sub condiție suspensivă este nelegală întrucât suma de 40.979,88 de lei reprezentând facturi emise și neachitate este scadentă, deci nu poate fi vorba despre o creanță sub condiție suspensivă. în acest sens, invocă prevederile art. 3.2 din Condițiile generale ale contractelor de leasing prin care se stabilește modul de plată a ratelor de leasing, stabilind în acest sens obligația principală a utilizatorului de a plăti ratele de leasing financiar.
în ceea ce privește suma de 288.457,61 de lei, contravaloarea sumei de 70.477,56 de euro la data deschiderii procedurii, reprezentând totalul ratelor de leasing până la finalizarea contractelor de leasing financiar – solicitate cu titlu de daune-interese, arată recurenta că aceasta este de asemenea scadentă, nefiind o creanță sub condiție suspensivă.
Se arată că ratele de leasing până la finalizarea contractelor de leasing financiar sunt datorate ca efect al unei clauze penale inserate de părți în contracte. Doar din acest punct de vedere s-ar fi putut discuta despre o creanță sub condiție suspensivă, respectiv această creanță a fost sub condiție suspensivă până la îndeplinirea condiției (cazul de culpă a utilizatorului care a determinat rezilierea contractului) – ceea ce presupune că de la momentul rezilierii contractelor, ratele de leasing datorate până la finalizarea acestora au devenit scadente. Astfel, în cazul în care finanțatorul optează pentru rezilierea contractului de leasing financiar ca urmare a apariției unui caz de culpă, conform secțiunii 4.1, utilizatorul va plăti finanțatorului cu titlu de daune-interese contravaloarea tuturor ratelor de leasing ce urmau a fi plătite de la data ultimei scadențe și până la sfârșitul contractului, precum și toate cheltuielile (inclusiv, dar fără să se limiteze la costurile judiciare și nejudiciare) împreună cu orice sumă cerută de către finanțator pentru reintrarea în posesia bunurilor ce formează obiectul leasingului.
A mai susținut recurenta că instanța de fond a făcut o interpretare eronată a textelor de lege invocate, fără să observe subiecții cărora acestea le sunt adresate și implicit care determină aplicabilitatea sau inaplicabilitatea acestor acte normative. Astfel, potrivit definițiilor date de art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și în art. 2 din Directiva 93/13/CEE, recurenta are calitatea de comerciant, însă debitoarea nu îndeplinește calitatea de consumator, nefiind persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații.
Mai arată recurenta că hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de natura pricinii. Deși la descrierea caracterului creanței creditoarei, în tabelele de creanțe, administratorul judiciar o descrie ca fiind sub condiție suspensivă, în întâmpinarea formulată de administratorul judiciar toate apărările sunt în sensul de a înlătura daunele-interese solicitate de către creditoare ca fiind abuzive. Astfel, administratorul judiciar se află într-o contradicție logică: pe de o parte consideră și înscrie întreaga creanță ca fiind sub condiție suspensivă (fără a avea vreo motivație logică/ legală în acest sens), iar pe de altă parte, în cuprinsul întâmpinării apreciază că daunele-interese, deși înscrise și ele în tabelul preliminar sub condiție suspensivă, sunt nedatorate.
Sub acest aspect învederează instanței că obiectul contestației îl reprezintă radierea mențiunii „sub condiție suspensivă” privind creanța creditoarei, și nu atacarea deciziei de neînscriere în tabelul preliminar a daunelor-interese, apreciate ca fiind solicitate în baza unei „clauze abuzive”.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C.proc.civ.
Administratorul judiciar al debitoarei, legal citat, nu a formulat apărări în cauză.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este fondat.
Astfel, prin cererea formulată la data de 11.05.2010, creditoarea SC U.L.C. IFN SA București a solicitat înscrierea la masa creditorilor debitoarei SC F.S. SRL, în insolvență, cu o creanță în valoare de 331.883,05 lei compusă din: 40.979,88 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise și neachitate, aferente celor două contracte de leasing încheiate cu debitoarea, și suma de 290.903,17 lei – echivalentul în lei al sumei de 70.477,56 euro reprezentând valoarea ratelor de leasing rămase de achitat până la finalizarea contractelor de leasing, solicitate de creditoare cu titlu de daune-interese ca urmare a rezilierii contractelor de leasing din vina exclusivă a debitoarei pentru neplata ratelor de leasing la scadență.
Astfel cum rezultă din cuprinsul tabelului preliminar al creanțelor debitoarei întocmit de administratorul judiciar, înregistrat și afișat la Tribunalul Constanța la data de 7.06.2010, creditoarea recurentă a fost înscrisă cu o creanță chirografară în sumă de 329.437,49 lei la ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 pct. 7 din Legea nr. 85/2006, sub condiție suspensivă.
Aceleași mențiuni au fost reluate în tabelul definitiv al creanțelor înregistrat și afișat la data de 7.07.2010.
Față de mențiunile arătate, se reține că administratorul judiciar, fără a contesta cuantumul creanței și caracterul ei cert, a considerat-o în întregime ca fiind sub condiție suspensivă, înscriind-o ca atare, astfel încât contestația, ca de altfel și motivele de recurs, se referă strict la calificarea creanței ca fiind „sub condiție”, iar nu la caracterul ei cert.
Se reține că, potrivit art. 64 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, „Creanțele nescadente sau sub condiție la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală și vor fi îndreptățite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege”.
Condiția este definită în doctrină ca fiind un eveniment, viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența, respectiv nașterea sau stingerea unui drept sau a unei obligații.
în speță, nu se poate susține că dreptul de creanță afirmat de creditoare este unul sub condiție întrucât existența lui nu depinde de un eveniment viitor și incert.
Potrivit clauzelor contractelor de leasing încheiate între părți, contracte ce constituie titluri executorii potrivit legii, debitoarea, în calitate de utilizator, avea obligația de a plăti ratele de leasing conform graficului convenit, astfel că suma de 40.979,88 lei – contravaloarea facturilor emise și neachitate – reprezintă o sumă de creanțe născute la scadența fiecărei rate de leasing, neputând fi apreciată ca o creanță sub condiție.
De asemenea, suma de 290.903,17 lei – echivalentul în lei al sumei de 70.477,56 euro reprezentând valoarea ratelor de leasing rămase de achitat până la finalizarea contractelor de leasing, solicitată de creditoare cu titlu de daune-interese ca urmare a rezilierii contractelor de leasing, reprezintă o creanță născută la momentul rezilierii contractelor, reziliere care s-a produs prin exprimarea opțiunii de reziliere de către finanțator, inserată în notificarea transmisă utilizatorului în acest sens (art. 4.2 lit. b din contract).
Curtea apreciază că reluarea în posesie de către finanțator a bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing nu poate fi considerată o condiție pentru nașterea dreptului său la daunele-interese generate de rezilierea contractelor. Pe de o parte, preluarea bunurilor de către finanțator nu constituie un eveniment viitor și incert, atâta timp cât exercitarea posesiei reprezintă o prerogativă a dreptului de proprietate pe care finanțatorul îl are asupra bunurilor, în baza acesteia finanțatorul fiind oricând în drept să reia bunurile de la utilizator. Cu alte cuvinte, reluarea bunurilor de către finanțator nu reprezintă o opțiune a acestuia în funcție de care se poate stabili un eventual prejudiciu suportat ca urmare a rezilierii contractului de leasing, ci reprezintă un drept ce nu se poate pierde decât printr-un act de dispoziție.
Pe de altă parte, o astfel de condiție nu a fost convenită de părți în contract, singura condiție pentru nașterea dreptului la daune-interese fiind aceea a rezilierii contractului, condiție îndeplinită în cauză prin transmiterea notificării nr. 1778/26.11.2009 prin intermediul executorului judecătoresc N.D. de pe lângă Curtea de Apel București.
Prin urmare, nefiind vorba de o creanță sub condiție, în mod greșit administratorul judiciar a făcut această mențiune, admițând astfel creanța afirmată de recurenta creditoare în mod provizoriu, cu toate consecințele ce rezultă din această situație.
Pentru considerentele expuse, Curtea, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt fondate, urmează a admite recursul în baza art. 312 alin. (1) și art. 3041C.proc.civ. și a modifica în tot hotărârea în sensul admiterii contestației și dispunerii radierii din tabelul preliminar de creanțe a mențiunii „sub condiție suspensivă” în ceea ce privește creanța recurentei.
