– Codul civil: art. 480, art. 998, art. 1003
– Legea nr. 85/2006, modificată: art. 64-67
Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege.
Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii. Administratond judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii el putând solicita explicaţii de la debitor şi va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicităndu-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.
Simplul fapt că suma pretinsă de creditor este obiect al unui litigiu, care în prezent este suspendat în temeiul art. 36 din Legea insolvenţei, nu determină implicit inadmisibilitatea înscrierii ei la masa credală. Aceasta, întrucât odată ce faţă de debitor a fost declanşată procedura de colectivă creditorul reclamant nu mai are posibilitatea juridică de a obţine un titlu care să-i confere creanţei sale un caracter cert, lichid şi exigibil. Tocmai de aceea legiuitorul român a şi arătat că cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu, fiind în sarcina administratorului judiciar, iar mai apoi a instanţei de judecată, să stabilească, în fiecare caz în parte, dacă persoana care a formulat cerere de admitere a creanţei deţine sau nu o creanţă certă faţă de debitorul insolvent.
(Decizia civilă nr. 1244 din 26 octombrie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin încheierea comercială din 7 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 179/30/2009, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de creditorul Institutul C. din Timişoara al Academiei Române împotriva tabelului preliminar de creanţe întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei SC X. SRL Timişoara.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs instituţia creditoare, solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate în temeiul art. 304 pct. 5 C. pr. civ., iar în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii contestaţiei sale în baza art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi a art. 3041 din acelaşi cod.
Prin decizia civilă nr. 1244 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de creditorul Institutul C. din Timişoara al Academiei Române împotriva încheierii comerciale din 7 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 179/30/2009 şi, în consecinţă, a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată de creditor împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar SCP I. SPRL Timişoara privind pe debitoarea SC X. SRL Timişoara şi a dispus practicianului să înscrie acest creditor în tabel cu suma de 46.759 lei ca şi creanţă chirografară (art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, modificată), respingând restul pretenţiilor solicitate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că în speţă nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 8 C. pr. civ., doar invocate de instituţia creditoare, fără a le dezvolta în vreun fel, întrucât nu ne aflăm în situaţia în care judecătorul-sindic ar fi încălcat, prin hotărârea dată, formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de alin. (2) al art. 105 din acelaşi cod, ori în cea în care acesta nu şi-ar fi motivat hotărârea prin care a respins contestaţia Institutului C din Timişoara al Academiei Române la tabelul preliminar al creanţelor debitoarei SC X. SRL Timişoara, încheierea atacată necuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii, şi nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Cu toate acestea, s-a apreciat că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotărârea pronunţată de prima instanţă, deşi nu este lipsită de temei legal, a fost dată cu aplicarea greşită a legii. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanţele ei – greşita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.
Criticile creditorului privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile sunt justificate. Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiţii: a) legea pretins violată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; b) să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. în schimb, pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege, ipoteză care se regăseşte în speţă.
Potrivit art. 64 şi 65 din Legea nr. 85/2006, modificată, în forma în vigoare la data soluţionării contestaţiei recurentului, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii, cererile de creanţe urmând să fie înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege. Sunt considerate sub condiţie şi acele creanţe care pot fi valorificate împotriva debitorului numai după executarea unui codebitor principal. Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii, la cerere trebuind să fie anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii.
Tot legea (art. 66 şi art. 67) prevede că toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii. Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii el putând solicita explicaţii de la debitor şi va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.
Institutul C. din Timişoara al Academiei Române a formulat în termen cerere de admitere a creanţei pentru suma de 109.386,24 lei, susţinând că debitoarea SC X. SRL Timişoara i-ar datora această sumă pentru daune reprezentând repararea prejudiciului produs ca urmare a ocupării fără drept a spaţiului situat în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, începând cu data de 14 ianuarie 2004 şi până la 10 august 2008, precum şi cheltuielile necesare pentru aducerea imobilului în starea anterioară, neutralizarea deşeurilor chimice şi cheltuielile de judecată, cuprinzând onorariul de avocat, taxele judiciare şi onorariul expertului, această cerere nefiindu-i primită de practician.
în mod greşit prima instanţă a respins contestaţia instituţiei creditoare cu motivarea că creanţei reclamate i-ar lipsi cele trei condiţii imperative de admisibilitate: nu este certă, lichidă şi exigibilă, contestatorul nedeţinând documente care să ateste creanţa sa, în condiţiile în care pretinde repararea unui prejudiciu a cărui întindere nu este stabilită, ci presupune administrarea unor probe de către ambele părţi, în cadrul unei proceduri judiciare care, în speţă, nu este finalizată.
Trimiterea făcută de tribunal la pct. 6 al art. 3 din legea-cadru este una eronată, întrucât acest text reglementează condiţiile cerute pentru ca un creditor să poată obţine deschiderea procedurii insolvenţei, şi nu cele necesare pentru înscrierea pe tabelul preliminar. Chiar dacă dovada certitudinii unei creanţe se poate face prin orice înscrisuri, inclusiv cele necontestate de către debitor, care atestă existenţa ei neîndoielnică, simplul fapt că suma pretinsă de instituţia creditoare este obiect al unui litigiu, care în prezent este suspendat în temeiul art. 36 din Legea insolvenţei, nu determină implicit inadmisibilitatea înscrierii ei la masa credală. Aceasta, întrucât odată ce faţă de debitoarea intimată a fost declanşată procedura de executare colectivă, creditorul reclamant nu mai are posibilitatea juridică de a obţine un titlu care să-i confere creanţei sale un caracter cert, lichid şi exigibil. Tocmai de aceea legiuitorul român a şi arătat, în cuprinsul art. 64, că cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu, fiind în sarcina administratorului judiciar, iar mai apoi a instanţei de judecată, să stabilească, în fiecare caz în parte, dacă persoana care a formulat cerere de admitere a creanţei deţine sau nu o creanţă certă faţă de debitorul insolvent.
în opinia Curţii, cererea creditoarei trebuia admisă, chiar dacă numai în parte, respectiv pentru suma de 46.759 lei, care reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă cu care recurentul are dreptul să fie înscris în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei intimatei, întrucât din ansamblul documentelor depuse la dosarul de sindic rezultă fără putinţă de tăgadă legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea acestei creanţe, împrejurarea că această sumă nu se regăseşte în evidenţele contabile ale falitei neputând atrage respingerea ei. De altfel, câtă vreme debitoarea nu a recunoscut existenţa respectivei creanţe în favoarea creditorului recurent, acesta din urmă fiind nevoit să demareze un proces în scopul obligării pârâtei la plată, nici nu era posibilă „descoperirea” vreunei menţiuni în acest sens în documentele contabile ale SC X. SRL Timişoara, iar existenţa unui act, în sensul de instrumentum probationis, în materia răspunderii civile delictuale nici nu poate fi concepută.
Astfel, în dosarul nr. 10575/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, creditorul Institutul C. din Timişoara al Academiei Române, în temeiul art. 480 şi 1003 C. civ., a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor SC X. SRL Timişoara şi SC A. SRL Timişoara la plata sumei totale de 98.552 lei, reprezentând despăgubiri pentru folosinţa imobilului situat în municipiul Timişoara judeţul Timiş, înscris în CF nr. 402426 Timişoara, care este proprietatea statului român şi aparţine domeniului public, dat în administrarea Academiei Române, această sumă fiind compusă din 59.037 lei contravaloarea lipsei de folosinţă, 29.400 lei cheltuielile necesare pentru aducerea spaţiului în starea anterioară şi 10.115 lei pentru neutralizarea deşeurilor chimice, potrivit raportului de expertiză judiciară întocmit de ec. B.I., la care se mai adaugă suma de 10.834,24 lei cheltuieli de judecată.
Contractul de asociere în participaţiune nr. 27 din 14 ianuarie 2004, în baza căruia recurentul a transmis societăţilor pârâte dreptul de a folosi spaţiul de mai sus, imobilul reprezentând aportul institutului la această asociere, a fost constatat a fi nul prin sentinţa civilă nr. 24/P.I. din 30 august 2007 a Curţii de Apel Timişoara, dată în dosarul nr. 6865.1/59/2006, rămasă irevocabilă la data de 27 mai 2008, prin decizia civilă nr. 1796/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 6320/1/2007. Ca atare, până la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care instanţele de judecată au constatat nulitatea asociaţiei în participaţiune nu se poate susţine cu temei că debitoarea intimată ar fi deţinut fără drept imobilul cu care creditorul a intrat în asociere.
De aceea, Curtea, acceptând că modalitatea de calcul urmată de expert este una corectă, lichidatorul judiciar al SC X. SRL Timişoara neridicând nicio obiecţie sub acest aspect, în urma refacerii calculelor pentru determinarea lipsei de folosinţă datorată de pârâte, în solidar (ştiut fiind faptul că, potrivit art. 1003 C. civ., când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire), a determinat cuantumul acestui prejudiciu la suma de 2.618 lei, aferentă perioadei 28 mai 2008 – 10 august 2008. De asemenea, instanţa apreciază că creditorul are dreptul să fie înscris pe tabelul preliminar atât cu suma de 29.400 lei, reprezentând contravaloarea aducerii bunului în stare de funcţionare, mai exact valoarea lucrărilor de reparaţii interioare, potrivit devizului întocmit de P.F.A.
B.G., membru A.N.E.V.A.R., cât şi cu suma de 10.115 lei, reprezentând costul salubrizării spaţiului în vederea neutralizării şi distrugerii în condiţii ecologice a deşeurilor chimice lăsate de pârâte, potrivit ofertei de preţ făcută de o firmă specializată – SC P. SA Timişoara. Nu în ultimul rând, având în vedere că din totalul pretenţiilor reclamantului instanţa a considerat că doar suma de 42.133 lei este una legitimă, ea reprezentând 42,7% din ceea ce partea a cerut, în procent corespunzător urmează a fi primite şi cheltuielile de judecată ocazionate de purtarea procesului de fond, respectiv în limita sumei de 4.626 lei, totalul creanţei admisibile fiind de 46.759 lei, cu ordinea de prioritate prevăzută de pct. 8 al art. 123 din Legea nr. 85/2006, modificată (creanţă chirografară), recurentul nebeneficiind de nicio garanţie reală sau drept de retenţie cu privire la aceasta.
