C. civ. – art. 1004-1025, art. 1108, art. 1673
– art. 64-67, art. 73
Toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii trebuie să depună cererea de admitere a creanţei în termenul stabilit prin sentinţa de declanşare a procedurii, fiind admise provizoriu la masa credală şi creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii. Termenul afectează exerciţiul drepturilor subiective civile şi executarea obligaţiilor corelative, adică numai executarea actului juridic, spre deosebire de condiţie, de care depinde chiar existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Prin excluderea creanţei fidejusorului ar fi ignorate prevederile art. 1015 şi 1016 din Codul civil, potrivit cărora îndeplinirea condiţiei suspensive, ca modalitate a actului juridic, face ca angajamentul părţilor să producă efecte în mod retroactiv, de la data perfectării actului juridic, până la momentul realizării condiţiei creditorul putând lua orice măsuri de conservare a dreptului său, formularea unei declaraţii de creanţă în cadrul procedurii insolvenţei nereprezentând altceva decât un act de conservare.
Din totalul sumei declarate trebuie deduse cheltuielile de recuperare a bunurilor finanţate în sistem de leasing, întrucât acestea sunt creanţe născute după data deschiderii procedurii de , care vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea lor la masa credală.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 2104 din 28 septembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1266/108/2010 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestaţiile la tabelul preliminar formulate de creditorii Banca C S.A. Bucureşti, S.C. S S.R.L. Braşov, Banca P S.A. Bucureşti, S.C. G S.R.L. Utvin, S.C. R Leasing S.A. Bucureşti, S.C. D S.A. Bucureşti, Fondul Naţional G Bucureşti, R.A. şi S.C. W S.R.L. Arad, dispunând administratorului judiciar A I.P.U.R.L. Arad să întocmească tabelul definitiv al creanţelor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditorii Fondul Naţional G Bucureşti, S.C. R Leasing S.A. Bucureşti şi Banca C S.A. Bucureşti.
Primul recurent a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii contestaţiei, cu consecinţa înscrierii provizorii în tabelul preliminar, sub condiţie, a creanţei sale, astfel cum a solicitat prin cererea de admitere, recurenta S.C. R Leasing S.A. Bucureşti modificarea acesteia, în sensul înscrierii sale pe tabelul provizoriu de creanţe cu suma de 164.649,61 lei, iar recurenta Banca C S.A. Bucureşti modificarea sentinţei tribunalului, în sensul înscrierii sale pe tabel cu suma de 13.257.925,34 lei, aşa cum a arătat în cererea de înscriere şi, în principal, obligarea practicianului A I.P.U.R.L. Arad la acoperirea prejudiciului cauzat prin redactarea rău-voitoare a tabelului şi tergiversarea procedurii, iar în subsidiar, înlocuirea acestuia pentru motive temeinice, precum şi anularea, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, a hotărârilor adunărilor creditorilor şi comitetului creditorilor luate până la data soluţionării contestaţiei.
Prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara a admis toate cele trei recursuri, modificând în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis contestaţia formulată de creditorul Fondul Naţional G Bucureşti împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar A I.P.U.R.L. Arad privind pe debitoarea intimată S.C. A S.R.L. Arad şi a dispus practicianului să înscrie acest creditor în tabel, provizoriu, cu suma de 2.818.460 lei, a admis în parte contestaţia formulată de creditoarea S.C. R Leasing Romania S.A. Bucureşti împotriva tabelului preliminar al creanţelor şi a dispus administratorului judiciar să înscrie acest creditor în tabel cu suma de 55.441,84 lei, admiţând în parte şi contestaţia creditoarei Banca C S.A. Bucureşti împotriva tabelului preliminar al creanţelor, dispunând practicianului să înscrie acest creditor în tabel şi cu suma de 12.775.066,08 lei – creanţă nescadentă, respingând în rest contestaţia băncii.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit art. 64 şi 65 din Legea nr. 85/2006, modificată, în forma în vigoare la data depunerii declaraţiilor de creanţă, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de declanşare a procedurii, cererile de creanţe urmând să fie înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu, creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege. Sunt considerate sub condiţie şi acele creanţe care pot fi valorificate împotriva debitorului numai după executarea unui codebitor principal. Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii, la cerere trebuind să fie anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Acelaşi act normativ, în art. 66 şi 67, prevede că toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii. Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, în vederea îndeplinirii acestei atribuţii el putând solicita explicaţii de la debitor şi va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare.
În ceea ce priveşte recurentul Fondul Naţional G Bucureşti, în mod greşit judecătorul-sindic i-a respins contestaţia formulată împotriva tabelului preliminar întocmit de administratorul judiciar provizoriu, în care a fost trecut doar cu 152.101,98 lei, fiindu-i respinsă suma de 2.666.358,07 lei, cu motivarea că, pe de o parte, raportat la cuprinsul scrisorilor de garanţie, referitoare la reducerea valorii de garanţie, şi la momentul înscrierii declaraţiei de creanţă, legătura indisolubilă cu creanţa Băncii C S.A. Bucureşti nu este dovedită, garantarea privind doar unele credite şi fiind făcută în procent de 80%, iar pe de altă parte, deoarece în susţinerea declaraţiei de creanţă nu au fost prezentate toate documentele necesare justificării sumei indicate.
Curtea constată că Fondul Naţional G Bucureşti, în calitate de fidejusor, a garantat trei credite contractate de societatea debitoare de la Banca C S.A. Bucureşti, valoarea maximă a garanţiei fiind de 2.818.460 lei, această valoare rezultând fără echivoc din aplicarea procentului de garantarea asupra sumelor acordate de banca finanţatoare, iar pentru creditul dat în monedă unică europeană, anterior suma fiind transformată în lei, la cursul oficial stabilit de banca centrală de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, curs indicat, de altfel, de parte chiar în cuprinsul declaraţiei de creanţă (1 euro = 4,0923 lei), reţinerile tribunalului privitoare la lipsa tuturor documentele necesare justificării sumei indicate fiind nejustificate câtă vreme la cererea depusă creditorul a ataşat cele trei scrisori de garantare, iar la contestaţie şi alte înscrisuri relevante, inclusiv tabele de creanţă întocmite în alte dosare de insolvenţă în situaţii similare.
În baza acestei garanţii, după declararea creditului ca restant, banca finanţatoare are dreptul de a solicita recurentului plata garanţiei, cererea de plată urmând să aibă ca obiect suma rezultată din aplicarea procentului de garantare asupra creditului restant. Chiar dacă până în acest moment Banca C. Română S.A. Bucureşti nu a înţeles să formuleze o cerere de plată, deşi art. 12 din scrisorile de garantare îi permite acest lucru, nimic nu o împiedică pe aceasta să solicite oricând, în cadrul termenului de prescripţie extinctivă, respectiva plată.
Scrisorile de garantare au natura juridică a unui contract de fidejusiune, astfel că în cazul în care împrumutatul nu restituie băncii sumele ce i-au fost date, principala obligaţie ce-i revine recurentului este aceea de a rambursa, în limita plafonului de garantare, respectiv 2.818.460 lei, creditul acordat societăţii debitoare. Aşadar, obligaţia de plată asumată de Fond anterior deschiderii procedurii insolvenţei este de necontestat, fiind supusă la două condiţii suspensive, şi anume: trecerea în restanţă a întregii finanţări garantate şi onorarea cererii de plată, aceloraşi condiţii fiind supus şi dreptul de creanţă al contestatorului, drept care se va naşte prin onorarea scrisorilor de garantare.
De aceea, creanţa declarată de Fondul Naţional G Bucureşti trebuie să fie înscrisă în tabelul preliminar, acest drept putând fi valorificat numai în acest moment procesual deoarece, pe de o parte, art. 64 din Legea nr. 85/2006, modificată, obligă toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii să depună cererea de admitere a creanţei în termenul stabilit prin sentinţa de declanşare a procedurii, fiind admise provizoriu la masa credală şi creanţele nescadente sau sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) la data deschiderii, iar pe de altă parte, pentru că creanţa declarată derivă dintr-un raport juridic încheiat anterior declanşării procedurii concursuale, doar condiţia suspensivă urmând să se împlinească după această dată.
Aşa cum în mod judicios a arătat şi recurentul, prin excluderea creanţei sale ar fi ignorate prevederile art. 1015 şi 1016 din Codul civil, potrivit cărora îndeplinirea condiţiei suspensive, ca modalitate a actului juridic, face ca angajamentul părţilor să producă efecte în mod retroactiv, de la data perfectării actului juridic, până la momentul realizării condiţiei creditorul putând lua orice măsuri de conservare a dreptului său, iar formularea unei declaraţii de creanţă în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, act normativ care, în art. 76 statuează că, în afară de cazul în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură, decăderea putând fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acţiune sau excepţie, nereprezentând altceva decât un act de conservare, demersul judiciar al recurentei fiind unul justificat. Pe de altă parte, art. 1673 pct. 2 din Codul civil, permite fidejusorul să solicite valoarea sumei garantate de la debitor, chiar înainte de a face plata către creditorul garantat, printre altele, dacă datornicul este falit sau se află în insolvabilitate. Or, debitoarea S.C. A S.R.L. Arad se află sub incidenţa Legii insolvenţei, formularea unei declaraţii de creanţă constituind unica modalitate de conservare de către fidejusor a drepturilor de creanţă în cadrul acestei proceduri judiciare, recurentul trebuind să fie înscris, provizoriu, pe tabelul preliminar cu întreaga valoare a creanţei, numai distribuirea sumelor rezultate în procedura de lichidare judiciară urmând să fie făcută în limita sumei efectiv plătite în baza scrisorilor de garantare, în privinţa rangului creanţei fiind aplicabil pct. 3 al art. 1108 din acelaşi cod, care îi conferă prerogativa să se subroge în drepturile creditorului plătit, beneficiind de toate garanţiile ce însoţeau respectiva creanţă.
Referitor la recursul creditoarei S.C. R Leasing S.A. Bucureşti, având în vedere că prin precizările depuse în data de 7 februarie 2011 partea a arătat că, urmare a recuperării şi valorificării ultimelor două autovehicule, creanţa pe care o pretinde în prezent este de numai 73.745,04 lei, cu care solicită să fie trecută pe tabel, văzând şi calculul defalcat pe fiecare bun recuperat, sumele care o compun, respectiv diferenţa dintre capitalul rămas de rambursat, dobânda aferentă şi cheltuielile de recuperare, pe de o parte, şi suma obţinută din valorificarea autovehiculelor, pe de altă parte, Curtea apreciază că această societate trebuie să fie înscrisă la masa credală doar cu suma de 55.441,84 lei.
Constatând că toate calculele aritmetice făcute de recurentă sunt corecte, din totalul sumei precizate trebuie deduse cheltuielile de recuperare, cum în mod corect a arătat şi administratorul judiciar prin notele scrise, întrucât acestea sunt creanţe născute după data deschiderii procedurii de insolvenţă, care, potrivit alin. (6) al art. 64 din Legea nr. 85/2006, modificată, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea lor la masa credală, prevederea aplicându-se atât pentru creanţele născute în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare, cât şi pentru cele născute în procedura de faliment, reţinerea tribunalului în sensul că suma de 192.441,99 lei nu i se cuvine creditoarei întrucât contractele de leasing sunt în derulare, din conţinutul notificării anexate raportului de activitate din 21 septembrie 2009 rezultând că practicianul a optat pentru menţinerea contractelor încheiate de debitor cu acest creditor, astfel că înregistrarea ulterioară a declaraţiei de creanţă cuprinzând şi soldul datorat rezilierii este nejustificată, nemaiputând fi avută în vedere câtă vreme toate cele opt contracte de leasing au încetat, bunurile fiind restituite de către practician recurentei.
Apărările administratorului judiciar, în sensul că din moment ce ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe debitoarea a predat de bunăvoie toate autoturisme solicitate de S.C. R Leasing S.A. Bucureşti, iar în tabelul de creanţe se înscriu, conform legii, doar cele certe, lichide şi exigibile, născute anterior deschiderii procedurii, ceea ce nu se poate susţine despre creanţa recurentei, valoarea acesteia fiind una fluctuantă (dacă prin cererea de recurs a solicitat 164.649,61 lei, prin precizarea ulterioară şi-a diminuat pretenţiile la suma de 73.745,04), pentru a stabili cu exactitate cuantumul creanţei fiind necesară efectuarea unei expertize contabile, întrucât, pe lângă faptul că nu se cunoaşte preţul de vânzare al autoturismelor, din sumele încasate recurenta a stins în mod preferenţial pretenţii nedovedite (capital rămas de rambursat, dobânda, cheltuieli de recuperare, penalizări şi altele) nu pot fi primite. De asemenea, sunt neîntemeiate susţinerile acestuia referitoare la nelegitimitatea părţii de creanţă respinsă, pe motiv că partea nu a făcut dovada că nu a predat bunul în folosinţă altui utilizator (de altfel, o asemenea dovadă nici nu poate fi produsă, fiind vorba de un fapt negativ) şi că nu a depus la dosar nicio factură care să probeze daunele-interese pretinse, asemenea dovezi neimpunându-se a fi aduse întrucât cuantumul daunelor-interese a fost predeterminat de părţi, odată cu semnarea contractului de leasing, ştiut fiind faptul că, potrivit art. 1066 din Codul civil, clauza penală este acea clauză prin care o persoană, spre a da pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din partea-i, alin. 2 al art. 1069 din acelaşi cod permiţând creditorului să ceară deodată penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, întrucât penalitatea s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării. Ca atare, decizia nr. XI/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii, nu are aplicabilitate în speţă, neaflându-ne în prezenţa unui contract de împrumut având ca obiect sume de bani. Pe de altă parte, neemiterea de către recurentă a unor facturi pentru daunele solicitate nu poate avea consecinţe sub aspectul certitudinii creanţei datorate potrivit contractului, această chestiune fiind una pur contabilă şi nu una juridică, art. 1085 din Codul civil vizând o cu totul altă situaţie, iar clauza penală nici într-un caz nu poate fi calificată ca fiind o „condiţie pur potestativă din partea locatorului” pentru a atrage sancţiunea nulităţii reglementată în art. 1010 din cod.
În fine, şi recursul creditoarei Banca C S.A. Bucureşti se impune a fi admis, cu consecinţa modificării sentinţei atacate, în sensul admiterii în parte a contestaţiei împotriva tabelului preliminar şi obligării practicianului să înscrie acest creditor şi cu suma de 12.775.066,08 lei – creanţă nescadentă, restul cererilor fiind neîntemeiate.
În mod eronat judecătorul-sindic a considerat că administratorul judiciar corect a înscris banca recurentă la masa credală doar cu suma de 482.859,26 lei, diferenţa de 12.775.066,08 lei fiind trecută sub condiţia ajungerii ei la scadenţă. Aceasta, deoarece atât prima instanţă, cât şi practicianul desemnat provizoriu de tribunal au făcut confuzie între creanţele nescadente (adică afectate de un termen) şi cele sub condiţie suspensivă, cu consecinţa limitării drepturilor recurentei, în calitate de creditor, de a uza de toate prerogativele care rezultă din natura şi întinderea creanţei pe care o deţine. De altfel, în cuprinsul declaraţiei depusă în dosarul de sindic partea a arătat că în componenţa sumei cu care a solicitat să fie înscrisă la masa credală se află atât creanţe scadente, cât şi creanţe curente, menţionând, totodată, că în tabel trebuie înscrise ambele categorii de creanţe, participarea la vot urmând a se face de către titularii creanţelor nescadente proporţional cu cota deţinută din totalul creanţelor admise pentru înscriere, Legea insolvenţei, în forma ei de la data respectivă, restricţionând în dreptul de vot doar creanţele sub condiţie suspensivă (a se vedea în acest sens, alin. 3 al art. 73, în prezent abrogat). Totuşi, soluţia adoptată de practician, iar mai apoi confirmată de tribunal, a fost aceea aplicabilă creanţelor sub condiţie.
Astfel, cu toate că şi recurenta a făcut anumite confuzii atunci când a arătat că dacă în cazul creanţelor nescadente vorbim de existenţa unui raport obligaţional în fiinţă, în cazul creanţelor sub condiţie vorbim de instituţia modalităţilor obligaţiilor, făcând în acest context o separare improprie între termen şi condiţie, deşi ambele, alături de sarcină, reprezintă cele trei modalităţi ale actului juridic civil, care se concretizată în împrejurări ulterioare momentului încheierii actului, extrinseci raportului juridic născut între părţi şi cu incidenţă asupra efectelor sale, totuşi aceasta are dreptate atunci când susţine că, condiţia este definită ca un eveniment viitor, susceptibil sau nesusceptibil a se produce, de a cărui realizare părţile au făcut să depindă naşterea sau stingerea unui raport obligaţional. În alte cuvinte, chiar dacă atât termenul, cât şi condiţia reprezintă evenimente viitoare, în cazul termenului acest eveniment este sigur ca realizare, în timp ce, în cazul condiţiei, realizarea este nesigură, respectiva distincţie păstrându-şi valabilitatea şi în situaţia termenului incert, pentru că nesiguranţa priveşte numai momentul realizării termenului şi nu însăşi realizarea evenimentului. În schimb, termenul afectează exerciţiul drepturilor subiective civile şi executarea obligaţiilor corelative, adică numai executarea actului juridic, spre deosebire de condiţie, de care depinde chiar existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, efectele termenului producându-se numai pentru viitor, ex nunc, pe când efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, ex tunc.
Faţă de aceste precizări, este lesne de înţeles că în tabelul preliminar banca contestatoare trebuie înregistrată nu doar cu o creanţă de 482.859,26 lei, care este scadentă, ci şi cu suma de 12.775.066,08 lei, care reprezintă o creanţă nescadentă şi nu „sub condiţia ajungerii ei la scadenţă”, cum greşit a fost trecută, fiind neîntemeiate apărările practicianului din cuprinsul întâmpinării, potrivit cărora din înscrisurile şi textele legale invocate se poate constata că lipsa exigibilităţii sumei de 12.775.066,08 lei este dată de însuşi contractul părţilor, ceea ce justifică reţinerea acestei creanţe în tabelul preliminar sub condiţia ajungerii ei la scadenţă, el interpretând eronat textul art. 64 alin. 4 din legea-cadru, care arată că creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege. Aceasta, chiar dacă decizia de interpretare emisă de U.N.P.I.R., de care se prevalează banca recurentă, reprezintă, într-adevăr, un simplu „punct de vedere”, putând fi considerată cel mult „de îndrumare”, actul nefiind emanaţia unui organ sau for legislativ.
În schimb, celelalte petite ale contestaţiei creditoarei corect au fost respinse de prima instanţă, administratorul judiciar neputând fi obligat la acoperirea unui pretins prejudiciu, al cărui cuantum, de altfel, nici măcar nu a fost indicat de către recurentă, cu atât mai mult dovedit, iar în ceea ce priveşte înlocuirea practicianului, în condiţiile art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată, creditoarea nu are calitatea să o solicite, textul statuând în mod clar că înlocuirea poate fi făcută de către judecătorul-sindic, în orice stadiu al procedurii, fie din oficiu, fie la cererea comitetului creditorilor, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice, încheierea de înlocuire urmând să fie pronunţată în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea practicianului şi a comitetului creditorilor, condiţii care, în speţă, nu sunt îndeplinite, ele lipsind şi în privinţa cererii de anulare a hotărârilor adunărilor creditorilor şi a comitetului creditorilor luate până la data soluţionării contestaţiei, alin. 7 al art. 14 prevăzând că hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, doar la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor, iar alin. (6) al art. 17 arată că împotriva acţiunilor, măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor orice creditor poate formula contestaţie la adunarea creditorilor, în termen de 5 zile de la luarea acestora. Pe de altă parte, aşa cum a arătat şi administratorul judiciar, în conformitate cu art. 19 alin. (21), creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi remuneraţia.
