Procedura insolvenţei. Contestaţie la tabelul de creanţe. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile anterioare. Consecinţe. Cerere de acoperire de către practician a prejudiciului cauzat creditorilor Contracte


Legea nr. 85/2006, art. 11, art. 22, art. 73, art. 121, art. 123

Având în vedere că instanţa de control judiciar, în urma admiterii unui alt recurs al aceleiaşi creditoare, a obligat lichidatorul judiciar să refacă tabelul de creanţe cu înscrierea creanţei băncii ca şi creanţă garantată în limita valorii părţilor garantate, cu calcularea dobânzilor până la data de 18 octombrie 2001, practicianul nu mai putea să analizeze modul în care au fost garantate sumele declarate de această creditoare, ci el trebuia să calculeze, pentru creanţele indicate în dispozitivul deciziei Curţii, doar dobânzile până la data menţionată, neavând dreptul să aprecieze el însuşi cu privire la valoarea părţilor garantate.

Chiar dacă lichidarea se efectuează de către lichidatorul judiciar, „sub controlul judecătorului-sindic”, este evident că legiuitorul se referă la controlul de legalitate asupra procedurii, care aparţine judecătorului de , pentru că cel de oportunitate asupra activităţii practicianului aparţine exclusiv creditorilor.

Cerinţa de punere sub sigilii a bunurilor trebuie în anumite cazuri interpretată diferenţiat: chiar dacă bunurile nu trebuie sau nu pot fi valorificate imediat, pot exista cazuri (cum ar fi necesitatea practică de continuare a activităţii) în care sigilarea nu este posibilă (ori nu este recomandabilă).

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 795 din 22 iunie 2010, dr. C.B.N.

Prin sentinţa comercială nr. 612/J.S. din 22 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1276/115/2000 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis contestaţia formulată de creditoarea R S.A. Bucureşti la tabelul definitiv al creanţelor debitoarei S.C. N S.A. Oraviţa, întocmit de lichidatorul judiciar C I.P.U.R.L. Reşiţa şi, în consecinţă, a dispus practicianului să refacă acest tabel prin înscrierea băncii contestatoare cu suma de 957.157,48 lei, creanţă garantată, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006, respectiv cu suma de 102.012,45 lei, creanţă chirografară, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 alin. (7) din acelaşi act normativ. De asemenea, instanţa a admis în parte acţiunea în acoperirea prejudiciului formulată de aceeaşi creditoare şi a obligat lichidatorul judiciar C I.P.U.R.L. Reşiţa, în solidar cu practicianul în insolvenţă B.G., să restituie fondului de lichidare al debitoarei suma de 7.250 lei, care a fost ridicată din bancă de către lichidator fără documente contabile care să justifice cheltuirea acesteia, obligându-l, totodată, să distribuie cu prioritate respectiva sumă băncii creditoare, respingând restul pretenţiilor reclamantei.

Împotriva sentinţei de mai sus au declarat recurs creditoarea R S.A. Bucureşti şi lichidatorul judiciar C I.P.U.R.L. Reşiţa, creditoarea solicitând modificarea în parte a hotărâri atacate, în sensul admiterii integrale a cererii sale de acoperire a prejudiciului, iar lichidatorul casarea acesteia şi respingerea acţiunii, în principal, pe excepţia autorităţii de lucru judecat şi ca tardiv introdusă, iar în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia civilă nr. 795 din 22 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1276.2/115/2000 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul lichidatorului judiciar şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea formulată de creditoarea R S.A. Bucureşti împotriva lichidatorului judiciar C I.P.U.R.L. Reşiţa şi a practicianului în insolvenţă B.G. având ca obiect acoperirea prejudiciului cauzat băncii reclamante, menţinând-o în rest, respingând, totodată, recursul declarat de creditoare împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către recurentul intimat a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

În considerente s-a arătat că în speţă nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 din Codul de procedură civilă, doar invocate de practician, fără a le dezvolta în vreun fel, întrucât nu ne aflăm în situaţia în care judecătorul-sindic nu şi-ar fi motivat hotărârea prin care a admis contestaţia creditoarei R S.A. Bucureşti la tabelul definitiv al creanţelor debitoarei S.C. N S.A. Oraviţa şi a dispus lichidatorului judiciar să refacă acest tabel prin înscrierea băncii contestatoare cu suma de 957.157,48 lei, creanţă garantată, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006, respectiv cu suma de 102.012,45 lei, creanţă chirografară, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 123 alin. (7) din acelaşi act normativ, precum şi în parte acţiunea în acoperirea prejudiciului formulată de aceeaşi creditoare, cu consecinţa obligării lichidatorului C I.P.U.R.L. Reşiţa, în solidar cu practicianul în insolvenţă B.G., să restituie fondului de lichidare al debitoarei suma de 7.250 lei, sentinţa recurată necuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Cu toate acestea, Curtea apreciază că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, criticile lichidatorului recurent privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile fiind justificate.

Astfel, chiar dacă raportat la concluziile specialistului, atât din cuprinsul raportului de expertiză contabilă depus pentru termenul din 30 septembrie 2008, cât şi din suplimentul la raport, prezentat la termenul din 11 decembrie 2008, au fost îndreptăţite aprecierile judecătorului-sindic, în sensul că singura sumă care nu a fost justificată de practician ca fiind cheltuită în interesul bunei administrări a dosarului de insolvenţă era cea de 7.250 lei, defalcată de expert potrivit celor arătate în răspunsul la obiectivul nr. 2 din supliment, având în vedere punctul de vedere exprimat de lichidatorul judiciar prin concluziile scrise nr. 355/29.06.2009, depuse la termenul din 2 iulie 2009, la care acesta a ataşat un număr mare de înscrisuri doveditoare (71 de anexe) în justificarea cheltuirii sumei ce i-a fost imputată, tribunalul ar fi trebuit să solicite din nou opinia expertului, aspectele invocate de părţi neputând fi elucidate fără a se apela la specialişti (de altfel, acesta a şi fost motivul pentru care instanţa a încuviinţat cererea reclamantei de efectuare a unei expertize contabile judiciare).

Faţă de lipsa de rol activ a judecătorului-sindic, Curtea, în aplicarea principiului înscris în art. 129 din Codul de procedură civilă, a solicitat un punct de vedere al aceluiaşi expert, care prin lucrarea depusă la 3 iunie 2010 a comunicat faptul că pentru fiecare dintre sumele pe care le-a defalcat la obiectivul nr. 2 al suplimentului la raport au fost prezentate de către practician documente justificative. Astfel, pentru suma de 350 lei, ridicată în numerar din bancă la data de 20 iunie 2003, a fost prezentată factura nr. 4511410/16.06.2003, cu care debitoarea a plătit chiria, telefonul şi curentul electric către S.C. V S.A. (325,50 lei), 45 lei priveşte referatul administratorului judiciar de atunci pentru recuperarea unui bun din patrimoniul debitoarei din data de 25 iunie 2003, pentru suma de 1.500 lei, ridicată în 5 octombrie 2004, şi suma de 1.000 lei, ridicată la 20 decembrie 2004, la data de 9 decembrie 2004 lichidatorul judiciar a emis factura nr. 08839258, în sumă totală de 4.456 lei, prezentând extrasele de cont nr. 92, 100 şi 102. Expertul a mai arătat că a constatat că la data emiterii facturii s-a ridicat din bancă suma de 1.756 lei, anterior acestei date, suma de 1.500 lei, iar ulterior emiterii facturii, suma de 1.000 lei, în total 4.256 lei, care reprezintă onorariul practicianului pe anul 2004, aşa cum a specificat şi în răspunsul la obiectivul nr. 5 din supliment. Pentru suma de 2.900 lei, ridicată din bancă în data de 13 iulie 2005, i-au fost prezentate notele contabile şi balanţa de verificare a debitoarei, din eroare nefiind emisă factură, dar suma este cuprinsă în retribuţia lichidatorului, după cum s-a precizat în răspunsul la obiectivul nr. 5 din supliment. Pentru suma de 800 lei, ridicată din bancă în data de 26 iulie 2005, lichidatorul a prezentat registrul de casă al debitoarei, întocmit la 31 iulie 2005. Într-adevăr, la întocmirea acestui document s-a strecurat o greşeală, la încasări ridicate din bancă suma este anulată şi înregistrată cu un rând mai jos, la taxe judiciare, fiind evident că societatea falită nu putea încasa asemenea taxe. Nu în ultimul rând, pentru suma de 250 lei, ridicată la data de 10 noiembrie 2005, pentru cea de 200 lei, ridicată la 30 noiembrie 2005 şi pentru cea de 250 lei, ridicată la 27 februarie 2006, expertului i-au fost prezentate delegaţii la Curtea de Apel Timişoara, anunţuri publicitare, taxe de şi taxe judiciare, toate aceste cheltuieli fiind făcute pentru aplicarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea S.C. N S.A. Oraviţa, potrivit Legii nr. 64/1995, republicată şi, ulterior, a Legii nr. 85/2006. În concluzie, specialistul a arătat că, în urma verificării documentelor depuse de lichidatorul judiciar, a constatat că pentru suma de 7.250 lei, pentru care la data când a întocmit raportul de expertiză nu i-au fost prezentate documente justificative, motiv pentru care a şi formulat concluzii în acest sens, ulterior i-au fost înfăţişate asemenea documente, ceea ce determină ca să-şi reconsidere punctul de vedere, în sensul că şi această sumă a fost cheltuită în interesul societăţii debitoare, existenţa anumitor erori la înregistrările contabile neputând influenţa fondul problemei şi neputând constitui un prejudiciu adus falitei şi, implicit, creditorilor.

În aceste condiţii, Curtea constată că nici admiterea în parte a cererii de acoperire a prejudiciului pretins cauzat de lichidatorul judiciar nu se mai justifică, expertiza tehnică de specialiatate confirmând apărările practicianului, în sensul că toate sumele imputate de reclamantă au fost justificate ca fiind cheltuite în interesul bunei administrări a procedurii de insolvenţă a societăţii debitoare, banca creditoare nesolicitând efectuarea unei contraexpertize, în condiţiile alin. 3 al art. 211 din Codul de procedură civilă.

Criticile recurentei R S.A. Bucureşti, în sensul că deşi a cerut încă de la termenul din 18 octombrie 2007 explicaţii lichidatorului cu privire la cheltuielile de personal, precum şi extrase de cont care să justifice utilizarea sumelor din averea falitei, reprezentantul său nu a primit toate extrasele solicitate sunt nejustificate, pentru că această obiecţiune ar fi trebuit să o ridice în faţa judecătorului-sindic la acea dată, şi nu după mai mult de doi ani. De asemenea, nu poate fi primită, cum corect a reţinut şi judecătorul-sindic, susţinerea sa potrivit căreia nu putea controla activitatea administratorului judiciar/lichidatorului, în calitate de membru al comitetului creditorilor (mai exact de Preşedinte) pentru simplul motiv că acest organism a fost constituit numai la data de 29 septembrie 2006, fiind confirmat prin încheierea nr. 837/J.S./09.11.2006. Aceasta, întrucât doar începând cu intrarea în vigoare a Legii insolvenţei (20 iulie 2006), judecătorul-sindic desemna prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanţe, în raport cu proporţiile cazului, un comitet format din 3 – 7 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare. Până atunci, art. 16 din Legea nr. 64/1995, republicată, statua fără echivoc că în cadrul şedinţelor adunării creditorilor aceştia vor putea desemna un comitet al creditorilor şi vor avea dreptul să analizeze situaţia debitorului, rapoartele întocmite de comitetul creditorilor, măsurile luate de administrator sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri, lucru care nu s-a întâmplat. Faptul că administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul nu a convocat adunarea creditorilor nu poate determina acceptarea criticilor băncii recurente, întrucât alin. 3 al art. 14 din fosta Lege a reorganizării judiciare şi a falimentului prevedea că adunarea creditorilor va fi convocată şi la cererea creditorilor deţinând creanţe în valoare de cel puţin 30% din valoarea totală a acestora. Nu în ultimul rând, chiar dacă practicianul nu a prezentat rapoarte de cheltuieli, nimic nu o împiedica pe creditoare să solicite, în condiţiile legii, explicaţii din partea acestuia, la dosar neexistând depuse astfel de cereri. Chiar dacă lichidarea se efectuează de către lichidatorul judiciar, „sub controlul judecătorului-sindic” – art. 116 alin. 1 teza I, este evident că legiuitorul se referă la controlul de legalitate asupra procedurii, care aparţine judecătorului de insolvenţă, pentru că cel de oportunitate asupra activităţii practicianului aparţine exclusiv creditorilor (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată).

În ceea ce priveşte suma de 113.374,59 lei, cheltuită cu personalul societăţii debitoare după data intrării în faliment, măsură dispusă prin încheierea nr. 456/18.10.2001, în mod corect prima instanţă a reţinut că ea a fost justificată prin aceea că prin raportul nr. 163/29.06.2000, întocmit de administratorul judiciar din acea perioadă – S.C. E S.R.L. Reşiţa – şi aprobat de judecătorul-sindic, s-a admis reducerea activităţii debitoarei şi menţinerea a două puncte de desfacere (magazine proprii) cu un număr de 3 salariaţi, precum şi reducerea numărului de personal începând cu 1 iulie 2000 la patru. Ulterior, prin adresa nr. 407/18.10.2000, administratorul judiciar a solicitat reducerea numărului de angajaţi la două persoane, cerere aprobată de judecătorul-sindic, care a notat olograf în subsolul adresei menţiunea „se va asigura şi personal pentru paza bunurilor”. Din conţinutul acestor înscrisuri nu rezultă perioada pentru care se păstrează personalul angajat, astfel că acest aspect a rămas la latitudinea practicianului, a cărui activitate putea fi controlată de către creditori, fie prin comitet, fie prin adunarea generală. Or, lipsa unei contestaţii în acest sens prezumă, într-adevăr, că banca reclamantă a achiesat tacit la modul de administrare al procedurii colective. Mai mult, cerinţa de punere sub sigilii a bunurilor trebuie în anumite cazuri interpretată diferenţiat: chiar dacă bunurile nu trebuie sau nu pot fi valorificate imediat, pot exista cazuri (cum ar fi necesitatea practică de continuare a activităţii) în care sigilarea nu este posibilă (ori nu este recomandabilă). Pe de altă parte, se impune a fi avut în vedere că până în luna iulie 2004 un alt practician a administrat procedura colectivă, pârâta fiind introdusă în cauză doar prin încheierea nr. 230/J.S. din 8 iulie 2004 a Tribunalului Caraş-Severin.

Susţinerile recurentei privitoare la însuşirea în mod nelegal de către lichidatorul judiciar a sumei de 62.834 lei sunt vădit nefondate, întrucât aceasta reprezintă onorariul practicianului pentru perioada respectivă, prin încheierea nr. 405/J.S. din 11 noiembrie 2004, judecătorul-sindic aprobându-i un onorariu de 1.000 U.S.D./lună, exclusiv T.V.A., echivalent în lei la data plăţii (în total 24.000 U.S.D.). De altfel, trebuie menţionat că retribuţia lichidatorului judiciar C I.P.U.R.L. Reşiţa a fost contestată de creditoare, iar Tribunalul Caraş-Severin, prin încheierea nr. 713 din 19 aprilie 2007, i-a respins contestaţia, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 1456/18.12.2007, menţinând soluţia, acest aspect intrând, deci, în puterea de lucru judecat. Simpla nerespectare a unor reglementări contabile în privinţa încasării onorariului de către practician nu poate determina nelegalitatea acestei cheltuieli, cum fără temei susţine recurenta, neputându-se vorbi de însuşirea în mod nejustificat a respectivei sume.

Legea insolvenţei, în alin. (4) al art. 4, când se referă la raportului de cheltuieli la fiecare trei luni, are în vedere situaţiile în care în averea debitorului nu există disponibilităţi, când se va utiliza fondul de lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puţin trei luni, aprobat de judecătorul-sindic. În cazurile în care nu se utilizează acest fond special, art. 21 statuează fără echivoc că, administratorul judiciar va prezenta judecătorului-sindic un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, baza de raportare fiind luna întreagă, raportul putând cuprinde mai multe luni. Ca atare, prezentarea în acelaşi raport, cel din 15 ianuarie 2007, a situaţiei încasărilor şi plaţilor pentru perioada 2000-2005 şi valoarea retribuţiilor încasate pentru întreg anul 2006 nu este contrară legii (chiar dacă ar fi fost mai indicat ca practicianul să prezinte raportări pentru perioade mai scurte).

Nu în ultimul rând, şi în ceea ce priveşte suma de 16.588,8 lei, reprezentând bani încasaţi de către practician din vânzarea de active şi nedepuşi în bancă, corect a reţinut prima instanţă că expertul contabil a prezentat detaliat în suplimentul la raportul de expertiză modul de gestionare al acesteia, suma nefiind însuşită de lichidator, fiind înscrisă în registrul de casă al debitoarei, astfel că nu se justifică obligarea pârâţilor la restituirea ei, iar faptul că din totalul veniturilor obţinute din lichidare o parte mai mare a fost destinată acoperirii cheltuielilor de procedură decât creanţelor înscrise la masa credală nu determină automat reaua credinţă a practicianului.

Nici criticile lichidatorului judiciar cu privire la admiterea contestaţiei băncii creditoare nu sunt întemeiate, judecătorul-sindic în mod corect dispunând modificarea tabelului definitiv de creanţe potrivit celor statuate în mod irevocabil de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 1456 din 18 decembrie 2007. Astfel, instanţa de control judiciar, în urma admiterii recursului aceleiaşi creditoare, a modificat încheierea comercială nr. 713 din 19 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1276/115/ 2000, în sensul că a admis contestaţia formulată de R S.A. Bucureşti, dispunând practicianului să refacă tabelul de creanţe şi planul de distribuire între creditori cu înscrierea creanţei băncii ca şi creanţă garantată în limita valorii părţilor garantate, respectiv integral creditul de 3.649.100.760,50 lei (ROL) şi până la concurenţa sumei de 197.507.000 lei (ROL) cel de 587.042.288 lei (ROL), adică în limita a 33,6%, cu calcularea dobânzilor până la data de 18 octombrie 2001.

În aplicarea acestei decizii, pentru termenul din 6 martie 2008, creditoarea intimată a depus o declaraţie rectificativă, deşi acest lucru nu se mai impunea, dispozitivul hotărârii fiind clar. Cu toate acestea, lichidatorul judiciar nu a ţinut seama de cele stabilite cu putere de lucru judecat şi a înscris banca în tabelul definitiv cu suma de 1.059.869,61 lei (cu 699,68 lei mai mult decât aceasta a solicitat), defalcată după cum urmează: suma de 530.970,2 lei, creanţă garantată, cu ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. (1) pct. 2 din (compusă din suma de 511.219, 50 lei pentru contractul de credit nr. 168/1998 şi din suma de 19.750,7 lei pentru contractul de credit nr. 59/1998) şi suma de 528.899,41 lei, creanţă chirografară, conform dispoziţiilor art. 123 pct. 8 din acelaşi act normativ (compusă din suma de 394.317,96 lei pentru contractul de credit nr. 168/1998 şi din suma de 134.581,45 lei pentru contractul de credit nr. 59/1998).

În realitate, practicianul nu mai putea să analizeze modul în care au fost garantate sumele declarate de această creditoare, ci el trebuia să calculeze, pentru creanţele indicate în dispozitivul deciziei civile nr. 1456 din 18 decembrie 2007, doar dobânzile până la data de 18 octombrie 2001, acesta fiind sensul sintagmei „în limita valorii părţilor garantate” la care se referă dispozitivul deciziei de mai sus. Este evident că instanţa de recurs nu putea să aprecieze că se impune înscrierea băncii creditoare în tabelul definitiv cu suma de 957.157,48 lei, creanţă garantată, pentru a dispune în consecinţă, efectuarea acestui calcul revenindu-i lichidatorului judiciar, dar aceasta nu înseamnă că practicianul mai avea dreptul să aprecieze el însuşi cu privire la valoarea părţilor garantate, cum nelegal a procedat. Ca atare, suma menţionată, care reprezintă creanţă având ordinea de prioritate prevăzută de pct. 2 al alin. (1) al art. 121 din Legea insolvenţei, se de compune din: 334.200 lei soldul creditului acordat prin contractul nr. 168/1998; 571.337,46 lei dobânda calculată până la data de 18 octombrie 2001 pentru acest credit; 19.051,02 lei, reprezentând 33,6% din valoarea soldului creditului acordat prin contractul nr. 59/1998 (aşa cum a statuat deja instanţa de control judiciar prin decizia civilă nr. 1456 din 18 decembrie 2007); 32.569 lei dobânda calculată până la data de 18 octombrie 2001 asupra părţii de 33,6% din soldul creditului acordat prin contractul nr. 59/1998. Suma de 102.012,45 lei, reprezentând creanţă chirografară, se compune din: 37.648,98 lei, adică 64,4% din valoarea soldului creditului acordat prin contractul nr. 59/1998, la care se adaugă dobânda calculată până la data de 18 octombrie 2001 asupra părţii de 64,4% din acest credit.

Excepţiile autorităţii de lucru judecat şi cea a tardivităţii în mod corect au fost respinse de tribunal, pe de o parte, nefiind îndeplinită cerinţa triplei identităţi, în prezentul litigiu fiind contestată, printre altele, noua înscriere făcută de lichidator în tabelul definitiv de creanţe, cea din 24 septembrie 2009, prin care banca intimată a fost trecută cu suma de 1.059.869,61 lei, defalcată după cum urmează: suma de 530.970,2 lei, creanţă garantată, având ordinea de prioritate prevăzută de art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea insolvenţei, şi suma de 528.899,41 lei, creanţă chirografară, conform dispoziţiilor art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, iar pe de altă parte, întrucât contestaţia creditoarei a fost depusă în termenul legal de 10 zile, prevăzut de Legea nr. 85/2006, modificată, respectiv la data de 28 septembrie 2009.

Nici excepţia de nulitate a hotărârii primei instanţe nu poate fi primită, întrucât la dezbaterile asupra fondului, ce au avut loc la termenul din 22 octombrie 2009, lichidatorul judiciar C I.P.U.R.L. Reşiţa a pus concluzii prin ec. B.G., care este practicianul în insolvenţă ce activează în cadrul acestei persoane juridice (ştiut fiind faptul că, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 86/2006, practicienii în insolvenţă îşi pot exercita profesia ca persoane fizice independente sau ca asociaţi, colaboratori ori angajaţi ai unor societăţi profesionale cu personalitate juridică; persoanele juridice se organizează şi funcţionează sub forma societăţii profesionale cu personalitate juridică sau sub forma întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată), iar câtă vreme respectiva persoană fizică şi-a susţinut punctul de vedere în faţa judecătorului-sindic nu se poate afirma că nu se ştie dacă dl. B.G. a vorbit în nume propriu sau în numele pârâtei C I.P.U.R.L. Reşiţa, nefiind încălcat nici principiul contradictorialităţii ori al oralităţii şi nici cel al dreptului la apărare. De asemenea, practicianul în insolvenţă a avut calitatea de pârât în acest dosar, prin adresa nr. 2470/01.07.2009 reclamanta precizându-şi acţiunea, în sensul că doreşte să se judece cu atât cu Societatea Profesională C I.P.U.R.L., cât şi cu dl. B.G., iar necomunicarea hotărârii către una dintre părţi nu are drept consecinţă nulitatea acesteia, ci faptul că termenul de contestare a hotărârii care-i este nefavorabilă nu a început să curgă faţă de acea parte.

În fine, judecătorul-sindic nu a fost incompatibil, raportat la prevederile art. 12 din Legea nr. 85/2006, întrucât hotărârea pe care a pronunţat-o anterior (este vorba de încheierea comercială nr. 713 din 19 aprilie 2007) a fost modificată în parte de către instanţa de control judciar. Or, textul menţionat statuează că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului-sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi dosar, cu excepţia situaţiei rejudecării, după casarea hotărârii în recurs.

Reţinând culpa procesuală a intimatei, la cererea recurentului C I.P.U.R.L. Reşiţa, văzând şi dispoziţiile art. 274, raportat la art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat reclamanta R S.A. Bucureşti la plata sumei de 1.000 lei către lichidatorul judiciar reprezentând onorariu de avocat parţial în calea de atac, potrivit chitanţei nr. 142/04.05.2010 eliberată de Cabinet Individual de Avocat B.I. din Baroul Caraş-Severin, având în vedere că din cele două aspecte sub care practicianul a criticat sentinţa tribunalului – greşita admitere a contestaţiei băncii şi nelegala sa obligare la plata sumei de 7.250 lei cu titlu de prejudiciu adus averii debitoarei – instanţa de control judiciar a primit doar ultima critică, cealaltă fiind considerată nejustificată, concomitent cu acceptarea apărărilor corespunzătoare formulate de creditoare.