Este real că potrivit art. 86 din Legea nr. 85/2006, „(1) Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate.”
Textul recunoaşte, aşadar, practicianului în lichidare dreptul de a denunţa contractele cu succesivă, care nu au fost în totalitate sau în cea mai mare parte executate.
Aceste cerinţe nu sunt însă îndeplinite în cauză, întrucât contractele a căror denunţare a fost decisă de administratorul judiciar nu fac parte din categoria avută în vedere de textul de lege precitat.
Contractul de cesiune este un contract consensual prin care creditorul transmite dreptul său, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Instituţia este reglementată de Codul civil român în materia contractului de vânzare-cumpărare, însă ea se poate realiza şi prin alte acte juridice.
În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate ale cesiunii ele decurg din caracterul contractual al operaţiunii juridice prin care se transportă creanţa de la cedent la cesionar, cărora le sunt adăugate condiţii de valabilitate particulare, proprii naturii fiecărei convenţii.
Astfel, reţinând caracterul contractual al convenţiei de cesiune, se impune aprecierea că aceasta se încheie la momentul acordului de voinţă ce se realizează între cedent şi cesionar, fără participarea debitorului cedat.
Potrivit art. 1393 din Codul civil „Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea. Acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic”.
Textul stabileşte că în privinţa creanţelor, cesionarul nu poate opune dreptul său unui terţ decât după ce convenţia a fost notificată debitorului, fie de cesionar, fie de cedent (art. 1395), sau a fost acceptată de debitor printr-un act autentic.
Formalitatea impusă are ca scop protecţia terţilor şi ea, nefiind substanţială, nu produce niciun efect cu privire la valabilitatea contractului de cesiune, respectarea ei având importanţă numai în planul opozabilităţii.
De altfel, este de subliniat că, prevăzând posibilitatea de denunţare, legiuitorul a avut în vedere situaţia unor contracte încheiate cu respectarea cerinţelor legale, dar care, pentru raţiunea maximizării, expres prevăzută, este de preferat ca ele să fie denunţate.
Denunţarea unui contract în nu se justifică prin încălcarea unor norme legale la încheierea sa, ci pentru raţiuni economice, iar instanţa de fond nu avea de analizat decât aceste aspecte.
Dincolo de acest lucru, aşa cum s-a arătat mai sus, respectarea sau nu a cerinţelor de opozabilitate este lipsită de relevanţă în planul valabilităţii contractelor.
Atunci când reţine neexecutarea contractelor de cesiune instanţa de fond confundă aceste convenţii cu izvorul obligaţiilor ce făceau obiectul lor.
Contractele de cesiune, de creanţă, pentru cazul în speţă, are ca obiect transmisiunea unei creanţe, transmisiune care se face, de principiu (necontrazis în cauză), la momentul acordului de voinţă al încheierii convenţiei. La acest moment cedentul transmite dreptul său de creanţă cesionarului, iar contractul astfel încheiat este un contract cu executare uno ictu.
Faptul că obiectul transmisiunii este o creanţă neexecutată în totalitate sau care provine dintr-un contract neexecutat, care deci este în derulare, nu transferă acest caracter şi convenţiei de cesiune, convenţie prin care creanţa, în forma şi atributele pe care ea le are, trece din patrimoniul cedentului în cel al cesionarului.
Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 794 din 30 martie 2011
Prin precizarea depusă la 1 octombrie 2010, SC M.E. SRL a contestat măsura administratorului judiciar de denunțare a contractelor de cesiune încheiate între SC M.E. SRL și debitoarea SC F.D. SRL, solicitând și compensarea debitelor reciproce.
Prin această cerere s-a susținut că în mod greșit s-a luat măsura denunțării contractelor de cesiune, contracte care în art. 3 pct. 2 prevedeau și posibilitatea de compensare a creanțelor reciproce, compensare atât convențională, dar care îndeplinea și condițiile prevăzute de lege pentru stingerea acestor obligații.
Prin sentința nr. 1598/F/2010, Tribunalul Comercial Argeș a respins contestația precum și cererea de compensare, reținând că toate contractele de cesiune încheiate nu au respectat formalitățile prev.de art. 1393 Cod civil, în sensul că nu a avut loc notificarea debitorului sau acceptarea autentică de către acesta, iar pentru unele convenții nu s-a făcut înregistrarea la A.E.G.R.M.
A apreciat judecătorul sindic că sunt îndeplinite condițiile legale pentru denunțarea contractelor, întrucât la momentul deschiderii procedurii acestea se aflau în derulare, întrucât nu erau executate în totalitate.
în ceea ce privește cererea de compensare s-a susținut că aceasta este prematură, urmând a fi avute în vedere de administratorii judiciari, după ce se va stabili care este creanța creditoarei-contestatoare.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea pentru motive încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ., susținând în esență următoarele:
– dispozițiile legale citate de instanța de fond nu justifică soluția pronunțată, întrucât lipsa notificării nu constituie un motiv de denunțare, rațiunea sa fiind aceea a opozabilității;
– de altfel, nu poate fi reținută nici aprecierea de fond a absenței notificării sau notificarea cu întârziere, aceasta respectând rigorile legale;
– contractele a căror denunțare s-a decis nu erau în derulare, așa încât nu sunt îndeplinite cerințele art. 86 din Legea nr. 85/2006, cu sublinierea că părți în această convenție sunt cedentul și cesionarul, părți care și-au executat obligațiile din contract;
– în cauză erau îndeplinite cerințele pentru a se reține compensarea legală pentru o categorie de obligații, dar și incidența dispozițiilor art. 52 din lege și art. 3 pct. 2 din contracte, pentru a se lua act de compensarea convențională.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că ele sunt fondate pentru următoarele considerente:
Este real că potrivit art. 86 din Legea nr. 85/2006, „(1) Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate.”
Textul recunoaște, așadar, practicianului în lichidare dreptul de a denunța contractele cu executare succesivă, care nu au fost în totalitate sau în cea mai mare parte executate.
Aceste cerințe nu sunt însă îndeplinite în cauză, întrucât contractele a căror denunțare a fost decisă de administratorul judiciar nu fac parte din categoria avută în vedere de textul de lege precitat.
Contractul de cesiune este un contract consensual prin care creditorul transmite dreptul său, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Instituția este reglementată de Codul civil român în materia contractului de vânzare-cumpărare, însă ea se poate realiza și prin alte acte juridice.
în ceea ce privește condițiile de valabilitate ale cesiunii ele decurg din caracterul contractual al operațiunii juridice prin care se transportă creanța de la cedent la cesionar, cărora le sunt adăugate condiții de valabilitate particulare, proprii naturii fiecărei convenții.
Astfel, reținând caracterul contractual al convenției de cesiune, se impune aprecierea că aceasta se încheie la momentul acordului de voință ce se realizează între cedent și cesionar, fără participarea debitorului cedat.
Potrivit art. 1393 din Codul civil „Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea. Același efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic”.
Textul stabilește că în privința creanțelor, cesionarul nu poate opune dreptul său unui terț decât după ce convenția a fost notificată debitorului, fie de cesionar, fie de cedent (art. 1395), sau a fost acceptată de debitor printr-un act autentic.
Formalitatea impusă are ca scop protecția terților și ea, nefiind substanțială, nu produce niciun efect cu privire la valabilitatea contractului de cesiune, respectarea ei având importanță numai în planul opozabilității.
De altfel, este de subliniat că, prevăzând posibilitatea de denunțare, legiuitorul a avut în vedere situația unor contracte încheiate cu respectarea cerințelor legale, dar care, pentru rațiunea maximizării, expres prevăzută, este de preferat ca ele să fie denunțate.
Denunțarea unui contract în Legea nr. 85/2006 nu se justifică prin încălcarea unor norme legale la încheierea sa, ci pentru rațiuni economice, iar instanța de fond nu avea de analizat decât aceste aspecte.
Dincolo de acest lucru, așa cum s-a arătat mai sus, respectarea sau nu a cerințelor de opozabilitate este lipsită de relevanță în planul valabilității contractelor.
Atunci când reține neexecutarea contractelor de cesiune instanța de fond confundă aceste convenții cu izvorul obligațiilor ce făceau obiectul lor.
Contractele de cesiune, de creanță, pentru cazul în speță, are ca obiect transmisiunea unei creanțe, transmisiune care se face, de principiu (necontrazis în cauză), la momentul acordului de voință al încheierii convenției. La acest moment cedentul transmite dreptul său de creanță cesionarului, iar contractul astfel încheiat este un contract cu executare uno ictu .
Faptul că obiectul transmisiunii este o creanță neexecutată în totalitate sau care provine dintr-un contract neexecutat, care deci este în derulare, nu transferă acest caracter și convenției de cesiune, convenție prin care creanța, în forma și atributele pe care ea le are, trece din patrimoniul cedentului în cel al cesionarului.
Pentru aceste rațiuni s-a apreciat că în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 86 din Legea nr. 85/2006 și nu putea fi operată o denunțare a contractelor de cesiune, iar pe cale de consecință contestația recurentei se impunea a fi admisă sub acest aspect.
Este însă nejustificată susținerea ca instanța să constate că a operat una din modalitățile de stingere a obligațiilor, fie prin compensarea legală, fie prin cea convențională, acest atribut revenind, așa cum corect reține judecătorul sindic, administratorului judiciar, cu ocazia întocmirii tabelului prevăzut de art. 72 din lege. Verificând creanțele a căror înscriere s-a solicitat, practicianul în lichidare va observa în ce măsură sunt operante dispozițiile art. 52 din același act normativ, iar concluziile sale pot face obiect de cenzură în condițiile special prevăzute.
Pentru toate aceste considerente s-a apreciat că, în baza art. 312 alin. (2) C.proc.civ., se impune a fi admis recursul și modificată în parte sentința în sensul admiterii contestației și desființării măsurii denunțării contractelor de cesiune nr. 2769/01.07.2010, nr. 922/26.02.2010 și nr. 2764/29.10.2009.
(Judecător Gabriela Chiorniță)
