Creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
– Articolul 33, articolul 107 Legea nr.85/2006;
– Articolul 260 alin. 2 Legea nr. 31/1990;
– Articolul 231 Legea nr.31/1990;
Creanţa creditoarei întruneşte cerinţele legii pentru deschiderea procedurii insolvenţei, aceasta reprezentând contravaloare chirie şi utilităţi conform facturilor fiscale restante.
Decizia asociatului unic al debitoarei de dizolvare şi lichidare a societăţii nu împiedică deschiderea procedurii insolvenţei potrivit articolului 260 alin. 2 din Legea nr.31/1990 republicată, indiferent dacă creditorul care formulează cererea şi-a înscris sau nu creanţa în procesul de lichidare voluntară, o asemenea condiţie nefiind prevăzută de lege.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A V- A COMERCIALA DECIZIA COMERCIALĂ NR. 872 din 18.05.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială sub nr. 34023/3/2009 la data de 18.08.2009, creditorul SC C M V SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC P O T SRL, care se află în stare de şi faţă de care deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de 195.591,19 lei.
La data de 11.09.2009, debitorul a depus Ia dosar contestaţie prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată şi obligarea creditorului la plata unei cauţiuni.
Prin sentinţa comercială nr. 5444/09.11.2009, s-a respins contestaţia ca neîntemeiată. S-a admis cererea creditorului şi, potrivit art. 107 alin. 1 raportat la art. 33 al. 6 din privind procedura insolvenţei, s-a dispus intrarea în faliment prin procedura simplificată a debitorului SC P O T SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că părţile au încheiat la data de 05.12.2006 contractul de închiriere având ca obiect spaţiul de birouri de 129 mp situat în Bucureşti, str. Nicolae Titulescu, nr. 4-8, America House, et. 1, Aripa de est şi un loc de parcare subteran. Prin contract, creditorul şi-a asumat obligaţia de a asigura debitorului folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat, iar debitorul şi-a asumat obligaţia de a plăti chiria în valoare de 18 Euro/mp/lună pentru spaţiul de birouri şi 120 Euro/lună pentru parcare.
Totodată, părţile au încheiat la data de 05.12.2006 şi contractul de prestări servicii având ca obiect administrarea amplasamentului şi a clădirii, prin care creditorul şi-a asumat obligaţia de a furniza servicii debitorului, acesta din urmă având obligaţia de a plăti contravaloarea acestor servicii.
Deşi creditorul şi-a îndeplinit obligaţia asumată, debitorul nu şi-a respectat în totalitate propria obligaţie, astfel încât a rămas neachitată suma de 158.161,93 lei reprezentând contravaloare chirie şi utilităţi conform facturilor fiscale restante.
Aşadar, creditoarea a dovedit existenţa relaţiilor contractuale cu debitoarea şi obligaţia acesteia din urmă de a-i achita suma constatată prin facturile neonorate la plată.
Pe de altă parte, aşa cum s-a dedus din interpretarea art. 1082 C. civil, în materie contractuală sarcina dovedirii executării obligaţiei revine debitorului, creditorul trebuind doar să probeze existenţa obligaţiei. În cauză însă, debitorul nu a dovedit executarea obligaţiei sale.
În cauză, creanţa creditoarei rezultă din contractele însuşite de către debitor şi facturile fiscale.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă care este câtimea întregii datorii a debitoarei către creditoare, constatată prin facturile depuse în copie la dosar. Astfel, potrivit art. 5.1 şi 5.2 din contractul de închiriere, chiria lunară este de 18 Euro/mp, chiria pentru fiecare loc de parcare este de 120 euro/lună, iar conform art. 6.2 din contractul de prestări servicii, taxa pentru prestări servicii va fi egală cu echivalentul în lei a sumei de 3 Euro fără TVA/mp.
Creanţa este şi exigibilă întrucât, conform art. 7.1 din contractul de închiriere şi art. 6.7.1 din contractul de prestări servicii, chiria şi taxa pentru servicii vor fi plătite trimestrial, în avans, însă nu mai târziu de 15 zile lucrătoare de la data primirii de către locatar a facturii emise, termen pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să îşi îndeplinească obligaţia de plată.
Mai trebuie menţionat faptul că, potrivit art. 7.5 din contractul de închiriere, părţile au convenit ca pentru neplata la termen a chiriei sau a taxei pentru servicii sau dacă se întârzie plata datorată locatorului, acesta este îndreptăţit la dobânzi moratorii în cuantum de 0,20% pe zi de întârziere care vor fi aplicate la suma datorată şi care vor fi calculate fără a fi necesară nicio altă notificare, cuantumul dobânzilor moratorii putând depăşi debitul principal. Totodată, conform art. 6.7.4 din contractul de servicii, penalităţile de întârziere sunt în cuantum de 0,20% pe zi de întârziere.
Prin urmare, debitorul datorează şi penalităţi în cuantum 0,20% pe zi de întârziere, valoarea acestora ridicându-se la valoarea de 37.429,26 lei.
Instanţa a respins susţinerile debitorului potrivit cărora cele două contracte au fost reziliate.
Astfel, debitorul a invocat faptul că, potrivit art. 3.6, a reziliat contractele întrucât D A L nu a prelungit licenţa.
Din interpretarea sistematică a prevederilor contractuale, această clauză contractuală nu îi conferea debitorului dreptul să rezilieze unilateral contractul.
Dispoziţiile art. 3.6 se referă la permisele şi licenţele prevăzute în art. 2.1. Or, din această ultimă dispoziţie contractuală rezultă că nu se au în vedere licenţele, autorizaţiile şi permisele care pot fi obţinute de debitor de la D A L, ci cele prevăzute de reglementările legale în vigoare şi care sunt necesare amenajării şi desfăşurării unei activităţi într-un spaţiu comercial.
De altfel, dispoziţia invocată de debitor prevede că locatarul se obligă să utilizeze spaţiul închiriat numai în măsura în care acest lucru este permis pe baza permiselor şi licenţelor deja emise. Or, vechea licenţă D A L nu prevede posibilitatea utilizării unui spaţiu comercial.
Prin urmare, debitorul nu putea denunţa unilateral contractul în baza art. 3.6 din contract.
În ceea ce priveşte art. 4.5 din contract, posibilitatea de reziliere este stabilită doar în favoarea locatorului. Ca atare, debitorul nu putea utiliza această dispoziţie contractuală.
Pe de altă parte, părţile nu au convenit ca schimbarea condiţiilor economice avute în vedere la încheierea contractului să poată conduce la denunţarea unilaterală a contractului. Această împrejurare nu constituie niciun caz de forţă majoră care să determine aplicarea art. 15.1 din contract.
Prin urmare, nu există un suport contractual pentru rezilierea unilaterală a contractului de către debitor.
Nici potrivit dreptului comun, debitorul nu putea rezilia unilateral contractul întrucât art. 1436 al. 2 C.civ. prevede această posibilitate doar pentru contractele de locaţiune încheiate pe un termen nedeterminat, lucru care nu se întâmplă în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte comunicarea facturilor fiscale, facturile fiscale nr. 2084/07.01.2009, nr. 2157/16.01.2009, nr. 2193/30.01.2009 reprezentând c/v chirie pentru perioada ianuarie-martie 2009, c/v servicii au fost semnate şi stampilate de către debitor. Ca atare, au fost acceptate la plată.
Celelalte facturi fiscale au fost comunicate debitorului la sediul cu care figurează debitorul la ONRC . Chiar dacă s-ar accepta că debitorul a aflat de aceste facturi fiscale la data comunicării cererii de chemare în judecată, aşa cum susţine, acest lucru s-a întâmplat la data de 07.09.2009, iar până la data pronunţării prezentei hotărâri au trecut mai mult de 30 de zile.
Totodată, la creanţa rezultată din raporturile contractuale desfăşurate de creditor şi debitor, se adaugă şi suma de 29.849,85 lei reprezentând cheltuieli de judecată (29.729,55 lei onorariu avocat, 120 lei taxă de timbru şi 0,30 lei timbru judiciar).
Având în vedere aceste considerente, instanţa a apreciat ca fiind certă, lichidă şi exigibilă creanţa solicitată de creditor.
Referitor la cuantumul creanţei, din actele dosarului rezultă faptul că este în cuantum de 195.591,19 Iei reprezentând c/v chirie, c/v servicii şi penalităţi de întârziere, la care se adaugă suma de 29.849,85 lei reprezentând cheltuieli de judecată, fiind depăşit pragul limită de 30.000 lei stabilit de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Deşi debitorul a invocat faptul că are disponibilităţi băneşti, din actele depuse la dosar nu rezultă acest lucru.
În contestaţie, debitorul a susţinut că din registrele de casă rezultă că are lichidităţi de 242.045,69 euro, 30.397,41 USD şi 65.544,38 lei.
Or, dovada solvabilităţii nu se face cu registre de casă întocmite exclusiv de debitor, ci prin extrase de cont sau alte înscrisuri care să ateste existenţa efectivă a disponibilului.
Mai mult, registrele de casă sunt pentru data de 10.06.2009 şi 18.02.2009, neincluzând perioada concomitentă şi ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată (18.08.2009), iar sumele consemnate sunt doar în monedă naţională, nefiind înregistrate şi eventuale disponibilităţi în monedă străină cum susţine debitorul.
Împrejurarea că debitorul a avut unele încasări nu poate determina instanţa să considere că s-a răsturnat prezumţia de insolvabilitate atâta vreme cât nu există disponibilităţi băneşti efective pentru acoperirea întregii creanţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea SC P O T SRL, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială sub nr. 34023/3/2009, criticând-o sub următoarele aspecte:
Emiterea facturilor s-a făcut în mod abuziv de către creditoare, întrucât debitoarea notificase intenţia de reziliere amiabilă a contractului ca urmare a faptului că nu mai fuseseră prelungite licenţele în baza cărora îşi desfăşura activitatea, de către partenerul D A L, astfel încât obligaţia contractuală, conform art. 8.14 lit. b din contract nu mai reprezintă o obligaţie continuă şi valabilă şi nu mai putea fi pusă în împotriva locatarului.
Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 15.1 din acelaşi contract, situaţia intervenită reprezenta un caz de forţă majoră, situaţie în care “oricare dintre părţi va avea dreptul de a trimite celeilalte părţi o notificare de reziliere a prezentului contract fără a fi datorate despăgubiri celeilalte părţi”.
În plus, facturile emise de către creditoare, în mod abuziv, nu au fost niciodată comunicante către debitoare, neputându-se face dovada acestei comunicări. Recipisele poştale ataşate la dosar atestă că expedierile au fost făcute de către o altă persoană juridică decât creditoarea (SC F SRL), fără a se face dovada conţinutului transmiterii, iar numărul de telefon pe care au fost transmise prin fax facturile invocate de către creditoare aparţine altei societăţi decât debitoarea, respectiv firmei SC G P SRL. Aşadar, aceste înscrisuri nu emană de la debitor şi nici nu au fost recunoscute de către debitor.
Instanţa de fond a ignorat total aceste aspecte, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală, întrucât în aceste condiţii se punea în discuţie însăşi executarea contractului de închiriere, care încetase, deoarece se notificase creditoarei poziţia debitoarei de “reziliere amiabilă” a contractului ca urmare a cazului de forţă majoră intervenit. Instanţa de fond a ignorat cercetarea executării contractului de închiriere, plecând de la premisa greşită că acest contract se derulează în continuare. Or, în condiţiile în care se pune în discuţie însăşi executarea contractului, creditorul trebuia să facă dovada caracterelor cert, lichid şi exigibil ale creanţei invocate, condiţii cerute pentru admisibilitatea cererii, care nu au fost demonstrate în cauză.
Mai mult, pe facturile emise în mod abuziv de către creditoare se face menţiunea “Chirie şi servicii conform contractului de închiriere din 22.09.2005”. Or, între părţi singurul contract semnat este cel din data de 05.12.2006, acesta reprezentând un alt aspect care denotă caracterul incert al creanţei invocate de creditoare, precum şi caracterul neexigibil al acestei creanţe. Şi aceste aspecte au fost ignorate de către instanţa de fond.
Cu privire la executarea contractului, instanţa de fond a ignorat şi aspectele privind interzicerea accesului debitoarei în spaţiul închiriat. Executarea contractului, în atare situaţie, era blocată prin fapta creditoarei, care din data de 20.02.2009 a închis, prin aplicarea de lanţuri şi lacăte, uşile de acces în biroul respectiv, situaţie care demonstrează o dată în plus faptul că facturile respective au fost emise abuziv. Dacă folosirea spaţiului închiriat (obiectul contractului) a fost blocată prin fapta creditoarei, rezultă că este nelegală pretenţia acesteia privind plata chiriei din partea debitoarei. Aşadar, executarea contractului sinalagmatic era blocată chiar de către creditoare, astfel încât facturile emise, dar şi contractul încheiat de părţi (ce presupunea obligaţii reciproce şi interdependente ale pârâţilor) atrag un caracter incert al creanţei invocate de SC C M V SRL. Şi aceste aspecte au fost apreciate în mod greşit de către instanţa de fond.
De asemenea, un alt aspect apreciat greşit de către instanţa de fond îl reprezintă admisibilitatea cererii formulate de către creditoare, în condiţiile în care debitoarea nu din rea credinţă nu a achitat suma solicitată, ci datorită faptului că nu a mai folosit spaţiul (fiind împiedicată prin fapta creditoarei), iar contractul fusese reziliat, şi asta în condiţiile în care debitoarea este solvabilă, astfel cum rezultă din registrele de casă, având în casă un disponibil de 242.045,69 euro, 30.397,41 USD şi 65.544,38 lei.
Mai mult decât atât, debitoarea a demarat procedura de lichidare a societăţii ca urmare a hotărârii asociatului unic din 24.12.2008, fiind numit lichidator A I.
În conformitate cu art. 231 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, creditorii şi orice parte interesată puteau face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii de dizolvare în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii de dizolvare în Monitorul Oficial. Odată cu publicarea hotărârii de dizolvare, a început procedura de lichidare a societăţii, iar creditoarea trebuia să formuleze cerere privind suma solicitată către lichidatorul desemnat.
În drept, se invocă art. 3041 C.p.civ., Legea nr. 85/2006.
Prin decizia comercială nr. 1132R/1.10.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VI-a Comercială, s-a respins ca tardiv recursul formulat împotriva sentinţei comerciale nr. 5444/9.11.2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială.
Contestaţia în anulare formulată de recurente debitoare a fost admisă prin decizia comercială nr. 512/23.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a V-a Comercială. S-a anulat decizia atacată şi s-a acordat termen pentru soluţionarea recursului.
Părţile nu au formulat alte cereri însă intimata a depus înscrisuri în apărare.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, văzând şi dispoziţiile articolului 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Rezilierea este o sancţiune civilă care intervine atunci când una dintre părţile unui contract nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile asumate. Rezilierea este o măsură la dispoziţia părţii care şi-a executat obligaţiile sau este gata să le execute.
În consecinţă, recurenta-debitoare nu poate susţine rezilierea contractului pentru motivele invocate.
Retragerea licenţei de către D A L şi dificultăţile financiare cu care s-a confruntat nu reprezintă un caz de forţă majoră, aşa cum este noţiunea definită de art. 15.1 din contract.
De asemenea, din cuprinsul contractului de închiriere nu reiese că acesta a fost încheiat exclusiv în vederea desfăşurării activităţii în favoarea D A L.
În lipsa acordului locatorului de încetare a contractului, acesta a produs efecte în continuare, astfel că emiterea facturilor este îndreptăţită, locatarul având obligaţia de a le achita. Pe de o parte, art. 8.14 lit. b (ii) se referă la situaţia de la momentul încheierii contractului, locatarul declarând şi garantând cele menţionate în cuprinsul articolului, iar pe de altă parte, se au în vedere aprobări, autorizaţii sau avize pentru locatar necesare desfăşurării activităţii în spaţiul respectiv şi nu licenţe ce ar rezulta din relaţiile de afaceri ale locatarului (pentru că se referă la “executarea acestui contract şi conţinutul său precum şi toate obligaţiile în legătură cu acesta”).
Faptul că facturile au fost expediate de o altă persoană juridică nu are relevanţă câtă vreme sunt emise de creditoare, aceasta arătând că este societatea care îi gestionează contabilitatea. Lipsită de relevanţă este şi indicarea greşită a numărului contractului de închiriere, cel în cauză fiind singurul încheiat între părţi.
Numărul de fax folosit la expedierea facturilor este cel indicat de debitoare în contract (art. 15.4.) iar eventuala lui schimbare nu a fost adusă la cunoştinţa creditoarei. Prin probele aflate la dosar (confirmări de primire, dovada comunicării prin fax, semnătură de primire pe factură), s-a făcut dovada comunicării facturilor fiscale către debitoare.
Deşi invocă împiedicarea folosirii spaţiului de către locator, chiar debitoarea explică, în plângerea penală formulată, că aceasta a intervenit atunci când a urmărit eliberarea spaţiului, creditoarea justificând măsura prin invocarea privilegiului mobiliar şi a unui drept de retenţie.
Decizia asociatului unic din 24.12.2008 de dizolvare şi lichidare a societăţii nu împiedică deschiderea procedurii insolvenţei potrivit art. 260 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 rep., indiferent dacă creditorul care formulează cererea şi-a înscris sau nu creanţa în procesul de lichidare voluntară, o asemenea condiţie nefiind prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte starea de insolvenţă, în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că debitoarea nu a făcut dovada solvabilităţii în perioada supusă analizei, respectiv cea a introducerii cererii de chemare în judecată. Pe lângă faptul că registrele de casă nu poartă nicio semnătură, sunt extrase din două zile (18.02.2009 şi 10.06 2009) care nu dovedesc disponibilităţile constante şi suficiente pentru acoperirea datoriilor.
Faţă de cele arătate, conform articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă şi articolului 8 din Legea nr. 85/2006, Curtea a respins recursul ca nefondat.
2
