Deşi procedura de lichidare voluntară a unei nu împiedică deschiderea procedurii insolvenţei, aceasta din urmă nu este obligatorie, ci ea poate fi dispusă doar în ipoteza în care condiţiile pretinse de actul normativ care disciplinează procedura de colectivă sunt îndeplinite. Câtă vreme lichidatorul desemnat de judecătorul delegat la oficiul teritorial al registrului comerţului de pe lângă tribunal nu face dovada faptului că societatea comercială dizolvată în condiţiile Legii nr. 359/2004 se află în stare de , judecătorul-sindic nu poate dispune deschiderea procedurii concursuale, neexistând vreun pasiv care să justifice declanşarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, numai insolvenţa fiind cea care poate determina aplicarea acestei proceduri judiciare.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1102 din 30 mai 2012
Prin sentința civilă nr. 687/LP/I din 30 martie 2012 pronunțată în dosarul nr. 260/30/2012 687/LP/I judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a respins cererea de deschidere a procedurii simplificate a insolvenței față de debitoarea SC V SRL Timișoara, cerere formulată de lichidatorul S.C.P. C S.P.R.L. Timișoara.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs lichidatorul judiciar, solicitând modificarea ei, apreciind-o ca fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea esențială a art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cu consecința deschiderii procedurii simplificate. în mod greșit tribunalul a respins solicitarea S.C.P. C S.P.R.L. Timișoara, întemeiată pe art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006, de deschidere a procedurii simplificate împotriva SC V SRL Timișoara, motivând că nu s-a dovedit de către lichidator existența datoriilor debitoarei față de terți și că nu trebuie deschisă automat procedura simplificată a insolvenței față de această societate.
Cadrul legal care reglementează situația în care se aplică procedura simplificată de insolvență este dat de art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006, având următorul conținut: procedura simplificată prevăzută de prezenta lege se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență, care se încadrează în una dintre următoarele categorii: e) societăți comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive. După cum se poate observa, în textul enunțat anterior nu există nicio excepție cu privire la deschiderea procedurii simplificate de insolvență împotriva unei societăți comerciale dizolvată anterior formulării cererii introductive, astfel că instanța de fond în mod greșit a respins cererea introductivă.
Interpretarea unui text de lege se face după mai multe reguli, cea mai importantă dintre acestea, reținută de doctrină și de practică, care este, de fapt, un principiu de drept, fiind aceea că legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării – actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat. Această regulă de interpretare este susținută de dispozițiile art. 978 C.civ. și art. 1266 din N.C.C., pentru interpretarea contractului, dar, pentru identitate de rațiune, doctrina și practica o extind și la interpretarea legii civile. Potrivit doctrinei și practicii în domeniu, împotriva societăților dizolvate anterior introducerii cererii se aplică procedura simplificată. în lipsa documentelor prevăzute de art. 253 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi urmată lichidarea prevăzută de această lege și, prin urmare, se impune deschiderea procedurii simplificate. Tot în doctrină s-a discutat dacă o societate dizolvată poate fi subiect al procedurii insolvenței. Soluția este afirmativă și se fundamentează, în principal, pe considerentul că dizolvarea societății nu atrage și pierderea automată a personalității juridice și, implicit, dispariția societății comerciale. Opinia are și suport legal în Legea nr. 31/1990, art. 260 alin. (4) prevăzând că lichidarea nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății. La aceasta se adaugă și dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e), care enumeră printre subiectele procedurii simplificate și societățile comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive. Ca atare, societățile comerciale dizolvate, indiferent de cauza dizolvării, pot fi supuse aplicării procedurii insolvenței, numai că nu li se va aplica procedura generală, ci procedura simplificată.
Prin decizia civilă nr. 1102 din 30 mai 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 687/LP/I din 30 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 260/30/2012 având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere că pe parcursul vieții societății comerciale pot apărea situații care determină necesitatea încetării existenței acesteia. încetarea existenței societății presupune realizarea unor operațiuni care să aibă drept rezultat lichidarea patrimoniului societății, prin exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor sociale, și încetarea personalității juridice. Acest proces impune, de regulă (excepție făcând numai situația reglementată de art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare), parcurgerea a două faze: dizolvarea societății și lichidarea societății. Faza dizolvării societății cuprinde operațiunile care declanșează și pregătesc încetarea existenței societății. în această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activității normale a societății. în schimb, faza lichidării societății cuprinde operațiunile de lichidare a patrimoniului societății, plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați. Și în această fază societatea continuă să își păstreze personalitatea juridică, subordonată cerințelor lichidării.
într-adevăr, art. 260 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, prevede că lichidarea societății trebuie terminată în cel mult un an de la data dizolvării, pentru motive temeinice tribunalul putând prelungi acest termen cu perioade de câte 6 luni, dar nu cu mai mult de 24 de luni cumulat. Lichidarea nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății.
De asemenea, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că procedura simplificată se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență, care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a) comercianți, persoane fizice, acționând individual; b) asociații familiale; c) debitorii care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una dintre următoarele condiții: 1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului; d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) – f) și h) în termenul prevăzut de lege; e) societăți comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; f) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.
Cu toate acestea, recursul lichidatorului judiciar nu este întemeiat, pentru că, așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță, deși procedura de lichidare voluntară a unei societăți comerciale nu împiedică deschiderea procedurii de insolvență, aceasta din urmă nu este obligatorie, ci ea poate fi dispusă doar în ipoteza în care condițiile pretinse de actul normativ care disciplinează procedura de executare colectivă sunt îndeplinite, ceea ce nu este cazul în speță.
în acest sens, trebuie avut în vedere, pe de o parte, că alin. (2) al art. 1 din legea-cadru prevede în mod expres că procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență și care se încadrează în categoriile enumerate de text. Or, prin insolvență, același act normativ, ne arată că se înțelege acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Pe de altă parte, art. 2701 din Legea societăților comerciale statuează că, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvență, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenței.
în alte cuvinte, câtă vreme lichidatorul desemnat de judecătorul delegat la oficiul teritorial al registrului comerțului de pe lângă tribunal nu face dovada faptului că societatea comercială dizolvată în condițiile Legii nr. 359/2004 se află în stare de insolvență, judecătorul-sindic nu poate dispune deschiderea procedurii de executare colectivă, neexistând vreun pasiv care să justifice declanșarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, numai insolvența fiind cea care poate determina aplicarea acestei proceduri judiciare, fiind lipsită de relevanță juridică simplul fapt că persoana juridică în cauză se găsește în dizolvare anterior formulării cererii introductive. De aceea, interpretarea dată de recurent dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. e) din cel din urmă act normativ este eronată, judecătorul-sindic nefăcând o aplicare greșită a legii, simplul fapt că lipsesc documentele prevăzute de art. 253 din Legea nr. 31/1990, republicată, ceea ce determină imposibilitatea urmării procedurii de lichidare voluntară, neputând determina modificarea sentinței atacate, tribunalul neîncălcând regula actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat.
Aceasta, pentru simplul motiv că legiuitorul român, prin modificările relativ recente aduse legislației societăților comerciale, a reglementat și respectiva ipoteză, textul art. VI din O.U.G. nr. 43/2010 statuând că prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică în mod corespunzător și procedurilor de dizolvare sau lichidare voluntară aflate în derulare la data intrării în vigoare a acesteia, data de la care curg termenele prevăzute la art. 260 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), societățile comerciale care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se află în dizolvare sau lichidare voluntară de mai mult de 3 ani sunt radiate din oficiu din registrul comerțului. Radierea se dispune prin sentință a tribunalului comercial sau a secției comerciale a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul societății, la cererea Oficiului Național al Registrului Comerțului. Soluționarea cererii se face cu citarea societății și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcției generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, după caz. Procedura prevăzută de art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerțului se aplică în mod corespunzător, dispozițiile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător și societăților care se află în lichidare voluntară de mai mult de 5 ani, în urma prelungirii termenului de 3 ani, dispusă de tribunal, potrivit legii.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din C.proc.civ., în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, hotărârea atacată fiind temeinică și legală, iar recursul practicianului nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. (1) din C.proc.civ., Curtea l-a respins conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
