– Articolul 47 alin. 5 din Legea nr. 85/2006.
– Articolele 61,64, 28 din
Creditorii pot solicita judecătorului-sindic ridicare dreptului de administrare numai când se constată pierderi în averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate.
În tabelul de creanţe sunt înregistrate numai valorile certe la data deschiderii procedurii.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A V- A COMERCIALA DECIZIA COMERCIALĂ NR. 790 din 05.05.2011)
Prin sentinţa comercială nr.254/28.04.2010 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr.2052/122/2009, a fost respinsă cererea creditorilor D L, D D-L, Ş E, P G, I M -V, F C şi S S prin mandatar M Ş pentru ridicarea dreptului de administrare al debitoarei SC A SRL G.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că:
Potrivit cu dispoziţiile art.32 şi 28 din Legea nr.85/2006 debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare.
În condiţiile prevăzute de art.18 din Legea nr.85/2006 adunarea generală a asociaţilor a desemnat un administrator special.
În condiţiile prevăzute de art.47 din Legea nr.85/2006, având în vedere cererea debitorului, prin hotărârea de deschidere a procedurii nu s-a ridicat debitorului dreptul de administrare, cu consecinţa păstrării atribuţiilor de conducere a activităţii sub supravegherea administratorului judiciar.
Conform dispoziţiilor art.47 alin.5 din Legea nr.85/2006 creditorii pot adresa o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului.
Se susţine în cauză efectuarea de operaţiuni cu depăşirea drepturilor legale, respectiv încheierea de tranzacţii cu încasarea preţului care sunt în măsură să fraudeze interesele creditorilor.
Ori, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, toate actele, operaţiunile şi plăţile au fost aprobate de administratorul judiciar, au corespuns obiectului principal de activitate al societăţii, nu au semnificaţia unor pierderi continue ci, dimpotrivă, au asigurat resurse pentru continuarea activităţii şi plata cheltuielilor operaţionale curente, au asigurat compensarea unor creanţe, au fost efectuate sub supravegherea administratorului judiciar.
Prin sentinţa comercială nr.453/09.06.2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar, s-a admis în parte contestaţia formulată de debitoarea SC A SRL împotriva tabelului preliminar al creanţelor, s-a respins cererea creditorului -mandatar M Ş pentru înregistrarea creanţei, s-a respins cererea creditorului L M M pentru înregistrarea creanţei, s-a dispus înscrierea provizorie a creanţelor creditorilor D L, D D-LE, Ş E, P G, I M -V, F C şi S S prin mandatar M Ş şi s-a respins cererea creditorului S I-M pentru înregistrarea creanţei.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus înscrierea creditoarei SC L F SRL în tabelul creanţelor cu suma de 2337,06 lei; s-a dispus înscrierea creditoarei SC RCI L R IFN SA în tabelul creanţelor cu suma de 139.673,90 lei; s-au respins cererile creditorilor SC C C I SRL Bucureşti şi Biroul Executorului Judecătoresc C pentru înregistrarea creanţelor; s-a dispus înscrierea creanţei creditoarei SC S R SRL; S-a dispus înscrierea provizorie a creditoarei SC F R SRL în tabelul creanţelor, s-a respins contestaţia formulată de creditorul L M M şi s-a dispus definitivarea tabelului creanţelor.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că:
Termenul pentru depunerea declaraţiilor de creanţă au fost stabilite prin hotărârea de deschidere a procedurii la 10.01.2010, declaraţia creditorului M Ş fiind înregistrată la 08.01.2010, cu indicarea calităţii de mandatar al creditorilor conform contractelor de vânzare-cumpărare nr.2400, 2401 şi 2399.
Potrivit cu dispoziţiile art.64 din Legea nr.85/2006 creditorii vor depune cererea de admitere a creanţelor, în termenul fixat, cu indicarea numelui creditorului şi cu anexarea documentelor justificative.
În ce priveşte legitimitatea creanţelor declarate, tribunalul constată dovedit că pe rolul instanţelor judecătoreşti sunt înregistrate litigii având ca obiect pretenţia debitorului pentru rezilierea convenţiilor de vânzare-cumpărare, în consecinţă certitudinea creanţelor creditorilor D L, D D L, Ş E, P G, I M V, F C şi S S, depinzând de soluţia ce va dezlega atari litigii.
Reţine tribunalul că menţionaţii creditori au depus dovezi privind calitatea de succesor legal şi constată întemeiată contestaţia debitorului numai în parte, în sensul că se impune înscrierea provizorie a creanţelor declarate.
În ce priveşte declaraţia de creanţă a creditorului L M M şi contestaţia formulată împotriva tabelului creanţelor, tribunalul reţine următoarele:
În calitate de mandatar, conform clauzelor contractuale şi potrivit cu împuternicirea primită – aceea de a încasa preţul vânzării, de a reprezenta pe vânzător în faţa autorităţilor, pentru perfectarea vânzării, M Ş a solicitat înscrierea creanţei reprezentând diferenţa de preţ stabilită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2400/2007.
La rându-i, vânzătorul L M M a solicitat în mod expres înscrierea creanţei, cu precizarea că a revocat mandatul acordat, conform dovezilor depuse, la 23.03.2010.
Din înscrisul autentificat sub nr.445/19.03.2010 se reţine că M Ş a primit în întregime întregul preţ datorat în baza contractului de vânzare-cumpărare susmenţionat.
Susţinerile părţilor contractante în sensul că declaraţia menţionată este contrară înţelegerii părţilor, suma primită urmând a fi fost împărţită proporţional celor trei contracte sau că mandatarul a acţionat în scopul fraudării intereselor mandatului, nu vor putea fi primite câtă vreme părţile din contractul de mandat au a se desocoti în temeiul acestuia, iar debitorul nu probează efectuarea de plăţi distincte.
În consecinţă, tribunalul a constatat întemeiată în parte contestaţia debitorului şi nejustificată pretenţia de înscriere la masa credală.
Cât priveşte declaraţia de creanţă a creditorului S I M, vânzător în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2401/2007, tribunalul a reţinut aceeaşi situaţie, conform declaraţiei autentificate sub nr.446/2010 prin care mandatarul confirmă încasarea integrală a preţului vânzării.
În ce priveşte declaraţia de creanţă a creditorului SC L F SRL, tribunalul a reţinut că în lista întocmită de debitor a fost consemnată suma de 1946 lei datorată la 07.12.2009, în tabelul preliminar a fost înscrisă suma declarată, de 3.552 lei în baza facturilor fiscale, însumând valoarea de 1946 lei pentru care, potrivit cu dispoziţiile art.41 din Legea nr.85/2006 este posibil calculul penalităţilor până la data deschiderii procedurii.
Tribunalul nu a primit solicitarea debitorului de anulare a măsurilor dispuse de instanţa judecătorească pentru încuviinţarea executării silite, întrucât aceasta excede competenţei judecătorului sindic, iar debitorul are la îndemână căile procedurale recunoscute de lege, operând şi suspendarea executării prin efectul dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006.
În ce priveşte declaraţia de creanţă a creditorului RCI L R IFN SA, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea depusă creditorul, finanţator în contractele de leasing financiar, a solicitat plata ratelor de leasing restante şi a celor scadente până la finele contractului, cu daune interese, invocând rezilierea unilaterală a contractelor, conform notificărilor întocmite la 25.11.2009.
Aşa cum rezultă din declaraţia debitorului prin administrator special şi din raportul administratorului judiciar, contractele au fost menţinute potrivit cu dispoziţiile art.86 din Legea nr.85/2006, în consecinţă, cererea creditorului nu poate fi primită decât în limitele valorii certe la data deschiderii procedurii.
Cu privire la declaraţia de creanţă a creditorului C C I SRL, tribunalul a constatat că suma pretinsă în baza răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor conform contractului autentificat sub nr.2071/2007, nu îndeplineşte condiţia certitudinii, la data declaraţiei însuşi creditorul învederând asupra litigiului pe rol, iar din dovezi reieşind că acţiunea în pretenţii formulată de creditor a fost respinsă prin hotărâre judecătorească.
Cât priveşte declaraţia de creanţă formulată de B.E.J.C I I, tribunalul a reţinut următoarele:
Suma pretinsă reprezintă onorariul executorului judecătoresc în dosarul nr.587/2009 şi dosar nr.588/2009, în care s-au întocmit acte de silită ulterior deschiderii procedurii şi s-au formulat de către debitor contestaţii la executare.
Sumele fiind stabilite prin procese-verbale întocmite între creditori şi judecătoresc, cu titlu de onorariu pentru executare şi cheltuieli, nu îndeplinesc cerinţele creanţei certe, lichide şi exigibile, dat fiind şi efectul hotărârii de deschidere a procedurii la data întocmirii acestora.
În privinţa declaraţiei de creanţă a creditorului SC S R SRL, tribunalul a constatat dovedită creanţa comercială potrivit facturilor fiscale acceptate la plată, a constatat menţionată creanţa în documentele depuse de debitor, în consecinţă fiind incidente dispoziţiile art.61, 64 şi 28 din Legea nr.85/2006.
În privinţa creanţei declarate de SC F R SRL, tribunalul a constatat litigiul pe rolul instanţelor judecătoreşti, de a cărei soluţie depinde certitudinea creanţei, în consecinţă fiind incidente dispoziţiile art.64 alin.4, 73 alin.3 din Legea nr.85/2006.
Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs în termenul legal, motivat, creditoarele D L, D D-L, Ş E, P G, I M -V, F C şi S S prin mandatar M Ş, iar împotriva sentinţei comerciale nr.453/09.06.2010 au declarat recurs creditoarele SC C C I SRL, SC RCI L R IFN SA şi L M , care le-au criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În ce priveşte sentinţa comercială nr. 254/28.04.2010, recurenţii creditori D L, D D-L, Ş E, P G, I M-V, F C şi S S prin mandatar M Ş, au invocat în motivele de recurs că debitoarea a înstrăinat bunul, respectiv imobile constând în terenuri, de o valoare foarte mare, fără o evaluare anterioară, actele de înstrăinare fiind efectuate de societate prin administrator, şi nu de societate în procedura insolvenţei prin administrator special.
În raportul prezentat în instanţă la 24.03.2010, administratorul judiciar nu a făcut referire la niciun act de înstrăinare, deşi era obligatorie această menţiune, mai invocă recurenţii, precum şi faptul că toate vânzările, în acest moment al procedurii, nu au la bază evaluarea unui specialist, fiind realizate la preţuri derizorii faţă de valoarea reală.
Aceiaşi recurenţi critică şi sentinţa comercială nr.453/09.06.2010 sub următoarele aspecte:
Creanţele recurenţilor rezultă dintr-un contract autentic, respectiv din contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr.2399 din 13 iulie 2007, de BNP N M E.
Prin contractul menţionat recurenţii au vândut societăţii debitoare mai multe suprafeţe de teren, preţul bunurilor vândute fiind de 4.303.200 euro.
Din suma menţionată ca preţ aceştia au primit parte din acesta, rămânând ca preţ neachitat – suma de 2.795.699 euro (11.846.215,37 lei la cursul BNR din 09.12.2009) , invocă recurenţii.
Nu există contradicţii între părţi – cu privire la preţ, suma achitată şi suma neachitată.
Deşi au solicitat înscrierea la masa credală cu această diferenţă de preţ – 11.846.215,37 lei, instanţa a dispus înscrierea provizorie pe considerentul existenţei unui litigiu.
În consecinţă, în tabelul creanţelor recurenţii au fost înscrişi cu această sumă, provizoriu, deşi creanţă este una certă, mai critică recurenţii.
Recurenta SC C C I SRL a atacat sentinţa comercială nr. 453/09.06.2010, invocând în motivele de recurs că din ansamblul probatoriu rezultă că aceasta este creditoarea SC A SRL.
Astfel, prin contractul încheiat între părţi, s-a stabilit preţul pe care SC C C I SRL urma să-l plătească pentru terenul la care debitoarea urma să efectueze îmbunătăţirile. Părţile au stabilit că în cazul în care A nu va realiza îmbunătăţirile până la data de 30.10.2007, să diminueze preţul cu suma totală de 413.000 Euro.
În situaţia de faţă, SC C C I SRL a achitat însă o tranşă de 100.000 Euro din cei 413.000 euro rămaşi de plată, sumă pentru care A nu a efectuat nimic în contraprestaţie, nerealizând niciuna din îmbunătăţiri.
În consecinţă, mai invocă recurenta, aceasta este creditoare a SC A SRL pentru suma de 100.000 euro, fiind îndreptăţită la recuperarea sumei.
Recurenta L M M critică sentinţa comercială nr.453/09.06.2010 sub următoarele aspecte: în ce priveşte declaraţia autentificată sub nr.445 din 19.03.2010 la BNP N T, depusă la dosarul cauzei de M Ş la data de 24.03.2010, în care a declarat că a fost executat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2400/13.07.2007, diferenţele de bani achitate de debitoarea SC A SRL acoperind preţul acestui contract, preţul fiind astfel plătit, această declaraţie este lipsită de eficientă juridică, precizează recurenta, şi nu poate fi luată în considerarea pentru aprecierea creanţei sale, pentru că susţinerile cuprinse în declaraţie sunt nereale şi reprezintă un fals, fiind făcute în scopul fraudării sale pentru a nu-şi mai putea recupera diferenţa de preţ neachitată de către debitoare.
Astfel, M Ş nu era mandatat să dea o asemenea declaraţie, aceasta neavând valoare probatorie, afirmaţiile din conţinutul ei fiind simple afirmaţii, care nu corespund realităţii, recurenta neprimind nicio sumă de bani.
Recurenta SC RCI L R IFN SA, care critică tot sentinţa comercială nr. 453/09.06.2010, invocă în motivele de recurs că în mod greşit instanţa de fond a luat în considerare concluziile administratorului judiciar şi a dispus înscrierea în tabel a acesteia doar cu suma de 139.673,90 lei, întrucât potrivit articolului 16.1 (iii) din contracte, locatorul are dreptul şi la daune- interese conform legii, care sunt egale cu cel puţin cu ratele de leasing rămase de plată până la achitarea integrală a contractului şi cu valoarea reziduală rămasă de achitat, daunele – interese fiind evaluate convenţional.
Astfel, recurenta apreciază că este îndreptăţită să figureze în tabelul creanţelor cu suma totală de 457.701,91 lei, compusă din 59.437,72 euro şi 204.366,44 lei.
Debitoarea intimată SC A SRL a depus concluzii scrise.
Examinând recursurile declarate de către D L, D D-L, Ş E, P G, I M-V, F C, şi S S prin mandatar M Ş, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, cu dispoziţiile articolului 3041 Cod procedură civilă, ale Legii 85/2006 privind procedura insolvenţei, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente: în ce priveşte recursurile declarate de către creditorii D L, D D-L, Ş E, P G, I M-V, F C, şi S S prin mandatar M Ş, criticile aduse prin motivele de recurs sunt nefondate.
Astfel, în mod legal s-a respins de către instanţa de fond cererea creditorilor recurenţi privind ridicarea dreptului de administrare al debitoarei SC A SRL, întrucât în speţă, nu operează dispoziţiile articolului 47 alin. 5 din Legea nr.85/2006.
Potrivit textului legal mai sus-menţionat, creditorii pot adresa judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsei probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate.
Sub acest aspect, Curtea reţine că este posibil că, păstrând dreptul de administrare, debitorul să nu depună diligenţe suficiente sau să nu reuşească o gestiune eficientă a averii sale. De aceea, legea dă posibilitatea creditorilor şi administratorului judiciar să solicite judecătorului sindic ridicarea dreptului de administrare când se constată pierderi în averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate, nefiind însă cazul niciuneia dintre aceste situaţii în speţă, neconstatându-se nici neregularităţi sau dezordine în activitatea societăţii debitoare SC A SRL.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, operaţiunile şi plăţile făcute au fost aprobate de către administratorul judiciar, corespunzător obiectului principal de activitate al societăţii, asigurând resurse pentru continuarea activităţii şi plata cheltuielilor operaţionale curente, compensarea unor creanţe, fiind efectuată sub supravegherea administratorului judiciar .
În ce priveşte înscrierea provizorie a creanţelor creditorilor recurenţi, Curtea apreciază că prima instanţă a dispus aceasta în mod legal, întrucât caracterul cert al acestora depinde de soluţia care va fi dată în litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, care au ca obiect pretenţiile societăţii debitoare SC A SRL pentru realizarea convenţiilor de vânzare-cumpărare.
Nefondate sunt şi criticile aduse de recurentă L M M. Potrivit Declaraţiei autentificată sub nr.445/19.03.2010 de BNP N T dată de M Ş, mandatar, rezultă că acesta a primit integral preţul datorat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2400/13.07.2007 de BNP N M – E.
În speţă, M Ş, a solicitat înscrierea creanţei, reprezentând diferenţa de preţ stabilită prin contractul de vânzare-cumpărare 2400/2007, în calitatea sa de mandatar şi potrivit împuternicirii primite de a încasa preţul vânzării, de a reprezenta pe vânzător în faţa autorităţilor şi pentru perfectarea vânzării, preţ care însă a fost primit integral, aşa cum s-a reţinut anterior.
Nefondate sunt şi celelalte criticile aduse de către recurentă, întrucât în speţă nu se poate analiza valabilitatea/nevalabilitatea declaraţiei 445/19.03.2010, sau dacă aspectele declarate de către M Ş corespund sau nu realităţii, nefăcând obiectul prezentei speţa, nulitatea actului invocat, înscrierea în fals, valabilitatea/nevalabilitatea mandatului dat lui M Ş etc..
Concluzionând, faţă de criticile aduse sub aspectul legalităţii Declaraţiei, Curtea reţine că aceasta nu face obiectul cauzei, existând căi legale de examinare a acesteia, calea civilă sau penală, din chiar conţinutul recursului şi înscrisul depus la fila 135 – dosar C.A.B. , reieşind că recurenta L M a formulat plângere penală împotriva lui M Ş pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz de încredere, înşelăciune şi fals în declaraţii, aspecte nerelevante însă în speţă, neexistând o dovadă în sensul pronunţării unei hotărâri irevocabile, prin care să se constate nulitatea Declaraţiei sau orice altă formă de desfiinţare a acesteia, eventual ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti penale, definitivă, de condamnare a lui M Ş, cu soluţionarea definitivă a laturii civile în cadrul procesului penal, care să vizeze legalitatea Declaraţiei.
Nefondate sunt şi criticile recurentei SC C C I SRL, instanţa de fond reţinând în mod corect că suma pretinsă în baza răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor conform contractului autentificat sub nr.2071/2007, nu îndeplineşte condiţia certitudinii, existând litigiu pe rolul instanţei, acţiunea în pretenţii formulată de către creditoare fiind respinsă prin hotărâre judecătorească.
Din înscrisurile depuse în recurs, rezultă că pretenţiile SC C C I SRL fac obiectul dosarului nr.42805/3/2009 aflat pe rolul C.A.B., iar pretenţiile A formulează obiectul dosarului 7215/3/2010 aflat în apel pe rolul C.A.B., ambele la Secţia a V a Comercială, în ambele dosare părţi fiind SC A SRL şi SC C C I SRL.
Nefondat este şi recursul declarat de către SC RCI L R IFN SA, recurenta creditoare fiind înscrisă cu suma de 139.673,90 lei în tabelul creanţelor, respectiv cu creanţele certe la data deschiderii procedurii.
Creditoarea recurentă a solicitat înscrierea în tabelul creditorilor cu suma totală de 457.701 RON, reprezentând contravaloarea ratelor de leasing şi daune interese, invocându-se rezilierea unilaterală a contractelor de leasing financiar, conform notificărilor datate 25.11.2009.
Coroborând probele dosarului cu raportul administratorului judiciar şi declaraţia debitoarei prin administratorul special, rezultă că declaraţiile de reziliere unilaterală s-au comunicat către SC A S RL la data de 14.12.2009, după data deschiderii procedurii insolvenţei, care a avut loc la data de 09.12.2009.
Data expedierii notificărilor reiese din ştampila poştei aplicată pe plicurile cu care s-a trimis notificarea, dovezile fiind, depuse la dosar cauzei, ştampilă din care rezultă că plicurile au fost primite de debitoare la data de 14.12.2009.
Astfel, contractele au fost menţinute, făcându-se incidente dispoziţiile articolului 86 din Legea nr.85/2006, cererea recurentei creditoare SC RCI L R IFN SA neputând fi primită decât în limitele valorii certe de la data deschiderii procedurii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate.
