Prin deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice se înţelege acea faptă ilicită, de natură contabilă, prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului persoanei juridice în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane. Faptele săvârşite de fostul administrator trebuie privite în contextul stării de a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiţii care au dus sau au favorizat ajungerea societăţii în încetare de plăţi, prin respectivele fapte persoana juridică fiind lipsită de lichidităţi tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credinţă şi cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul acestor dispoziţii legale fiind acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 775 din 3 aprilie 2012
Prin sentința civilă nr. 1580 din 7 decembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 5207/108/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a admis acțiunea formulată de C I.P.U.R.L. Arad, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC D SRL Curtici, în contradictoriu cu pârâtul H.P., obligându-l pe acesta din urmă să suporte suma de 228.239,81 lei din pasivul societății debitoare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâtul a fost administratorul debitoarei SC D SRL Curtici, societate aflată în procedura de insolvență. Totalul creanțelor din tabelul definitiv este de 228.239,81 lei. Anterior deschiderii procedurii, conform înscrisurilor predate practicianului în insolvență, pârâtul a ridicat din casieria societății suma de 76.689 lei și, ca avansuri de trezorerie, suma de 90.603 lei, fără a le restitui sau justifica. De asemenea, la data deschiderii procedurii debitorul deținea scriptic materiale consumabile în valoare de 135.300 lei, bunuri care nu au fost găsite în averea falitei. Pârâtul avea obligația de a justifica cheltuirea sumelor ridicate în numerar sau de a asigura restituirea acestora în averea societății. De vreme ce bunuri care sunt înscrise în evidența debitorului nu se regăsesc faptic, acestea pot fi considerate ca fiind ieșite din patrimoniul falitei. Tribunalul a apreciat, în condițiile în care pârâtul nu a produs nicio probă contrară, că aceste bunuri nu puteau ieși faptic din patrimoniul societății debitoare decât cu știința și acordul administratorului, care trebuia să țină evidența acestora și să știe locul unde pot fi ele găsite. Ieșirea faptică a respectivelor bunuri echivalează cu deturnarea sau ascunderea lor, fiind astfel îndeplinite condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, ridicarea de bani din averea debitorului, fără a exista o justificare a cheltuirii acestora, reprezintă o deturnare a acestor sume în alte scopuri decât cel al funcționării societății comerciale.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul H.P., solicitând casarea ei și respingerea acțiunii în răspundere, în motivare arătând că la sediul societății, în cursul anului 2010, a avut loc o spargere, fiind furate bunurile ce se găseau în încăpere, respectiv faxul, biroul, casetierele în care se aflau documentele societății etc. în urma constatării acestui furt a formulat plângere penală, formându-se în acest sens dosarul penal nr. 215303/11.06.2010, care se află în curs de soluționare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, împrejurare adusă la cunoștința lichidatorului judiciar. în altă ordine de idei, stocul scriptic înscris în contul 302, ca și materialele consumabile nu a fost nici pe departe în valoare de 135.300 lei, societatea lucrând efectiv până la data deschiderii procedurii insolvenței, mai precis până în luna mai 2010. Debitoarea având ca obiect de activitate lucrări în domeniul construcțiilor, în mod frecvent astfel de societăți își fac stocuri de materie primă în lunile de iarnă, întrucât aceste materiale sunt mai ieftine, urmând ca pe perioada anului calendaristic din aceste stocuri să se folosească la diferitele lucrări contractate. Este cert că acest pasiv, la plata căruia recurentul a fost obligat, nu este în concordanță cu realitatea faptică, atât a sumelor de bani existente în casă, cât și a stocurilor de marfă la data deschiderii procedurii colective. De aceea, acțiunea în răspundere nu întrunește elementele de fond și de forma care să stea la baza admiterii sale, ea fiind neîntemeiată, în prezent, lichidatorul judiciar nedeținând date concrete de unde să rezulte că sumele de bani constatate în analiticul societății la finele anului 2008 sunt certe.
Prin decizia civilă nr. 775 din 3 aprilie 2012 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de pârâtul H.P. împotriva sentinței civile nr. 1580 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5207/108/2011 și a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul să suporte doar suma de 125.998,64 lei din pasivul societății debitoare.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit alin. (1) al art. 138 din Legea nr. 85/2006, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Prin excepție, în conformitate cu alin. (3) al acestui text, președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală pot introduce acțiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul să formuleze acțiunea în răspundere.
în esență, pârâtul recurent susține că în mod greșit prima instanță a admis cererea lichidatorului judiciar, obligându-l să suporte suma de 228.239,81 lei reprezentând pasivul societății debitoare, fără să țină seama că, pe de o parte, în cursul anului 2010, la sediul societății a avut loc o spargere, fiind furate mai multe bunuri, existând în acest sens o plângere penală în curs de soluționare la organele de poliție, iar pe de altă parte, că practicianul și-a formulat și motivat acțiunea în răspundere pe datele din balanța de verificare contabilă (analitică) aferentă lunii decembrie 2008; or, societatea a intrat în faliment în mai 2010, având activitate până la această dată, astfel că datele care au stat la baza admiterii cererii introductive nu corespund cu datele reale de la momentul deschiderii procedurii insolvenței, soldul plus avansurile de trezorerie (soldul contului 542) fiind altul decât cel menționat de practician. în consecință, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din nu întrunește elementele de fond și de formă care să stea la baza admiterii sale, în prezent, lichidatorul judiciar nedeținând informații concrete din care să rezulte că sumele de bani constatate în analiticul societății la finele anului 2008 sunt certe.
Curtea, analizând actele și lucrările de la dosarul de sindic, precum și înscrisurile depuse în faza de recurs, a apreciat că criticile fostului administrator social sunt întemeiate doar în parte, simplul fapt că în primul ciclu procesual acesta nu a înțeles să se prezinte în instanță sau să-și facă apărări neputând determina, de plano, respingerea căii extraordinare de atac, cum eronat consideră intimatul.
Astfel, este de netăgăduit că practicianul nu a intrat decât în posesia unora dintre documentele contabile ale societății debitoare, recurentul justificând nepredarea întregii evidențe financiar-contabile prin comiterea, în cursul lunii iunie 2010, a unui furt la sediul social, în urma căruia ar fi fost sustrase anumite bunuri mobile, precum și casetierele în care se aflau documentele societății, fiind de menționat că, în prezent, cercetările efectuate nu au condus la identificarea autorilor furtului și nici la recuperarea prejudiciului cauzat, iar la data de 20.04.2011 s-a aprobat trecerea dosarului în evidențele cu autori necunoscuți, cercetările urmând a fi reluate în cazul apariției unor elemente noi.
înainte de toate, Curtea observă că circumstanțele săvârșirii pretinsului furt al documentelor societății ridică serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea celor consemnate în plângerea pârâtului și conduc la concluzia că această plângere a fost întocmită pro causa, tocmai pentru a justifica nerespectarea obligației de predare a actelor financiar-contabile ale debitoarei.
în sensul celor de mai sus, instanța constată că la data când se pretinde că ar fi avut loc furtul (iunie 2010), pe rolul Tribunalului Arad era deja înregistrată cererea creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad (aprilie 2010 – a se vedea parag. 1 al considerentelor sentinței comerciale nr. 1227/19.05.2010), procedura insolvenței fiind declanșată. Or, art. 35 statuează că, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (19 mai 2010 – sbl. ns.), potrivit prevederilor art. 33 alin. (4) sau, după caz, ale art. 33 alin. (6), debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1). De asemenea, din moment ce, astfel cum rezultă din evidențele registrului comerțului, sediul social coincide cu domiciliul asociatului unic, care avea și calitatea de administrator statutar, este puțin probabil ca cei care au comis furtul afirmat, să se fi limitat doar la bunurile mobile ale societății (faxul, biroul, casetierele în care se aflau documentele firmei) și să nu fi sustras și alte bunuri din locuința pârâtului, în condițiile în care este de presupus că într-o locuință sunt bunuri personale mult mai valoroase și mai ușor de transportat decât un birou sau niște casetiere, care conțin acte contabile, singura concluzie care rezultă fiind aceea că, și în ipoteza în care fapta reclamată este reală, dacă recurentul ar fi respectat legea și ar fi predat lichidatorului judiciar, până cel târziu în 29 mai 2010, actele și informațiile prevăzute de art. 28, se putea avea o imagine fidelă a ceea ce s-a întâmplat cu bunurile (stocurile) debitorului și cu disponibilul din casieria societății.
Dar dincolo de această prezumție, Curtea apreciază că există suficiente probe care atestă vinovăția fostului administrator statutar în însușirea unei părți semnificative din bunurile societății și provocarea stării de insolvență. Toate acestea, coroborate cu atitudinea nesinceră a pârâtului – caracterizată prin susțineri contradictorii în fața practicianului în insolvență și a organelor judiciare, precum și cu recunoașterea însușirii unei părți din lichiditățile aparținând SC D SRL Curtici – justifică pe deplin soluția primei instanțe de a angaja răspunderea sa patrimoniale pentru prejudiciul cauzat creditorilor.
în acest sens, nu este reală afirmația recurentului potrivit căreia societatea comercială ar fi avut activitate până în luna mai 2010, când a fost supusă procedurii de colectivă. Contrar celor afirmate în recurs, în fața lichidatorului judiciar, în data de 12 august 2010, când încă nu se punea problema antrenării răspunderii sale patrimoniale, fostul administrator a declarat pe propria răspundere că „nu a mai desfășurat activitate pe firmă din anul 2009 (doar câteva încasări de la clienți)”. Or, pârâtul nu a predat practicianului nici măcar acești din urmă bani, pe care recunoaște că i-a încasat (adică, i-a însușit), prin întâmpinarea depusă în fața instanței de control judiciar lichidatorul precizând faptul că recurentul nu a colaborat cu el (nu i-a predat decât o mică parte din actele contabile) și nu i-a furnizat nicio informație referitoare la patrimoniul debitorului.
în altă ordine de idei, instanța apreciază că față de cele învederate de practician prin notele de ședință depuse în ziua de 28 martie 2012, prin care a arătat că, urmare a comunicării de către Administrația Finanțelor Publice Curtici a situațiilor financiare la 30 iunie 2009, a constatat că materialele consumabile în valoare de 135.300 lei (soldul contului 302), existent scriptic la 31 decembrie 2008, precum și avansurile de trezorerie (soldul contului 542), în valoare totală de 90.603 lei, nu mai apar la data de 30 iunie 2009, însă în ceea ce privește soldul contului 531 – „casă”, suma de 76.689 lei, evidențiată în situațiile financiare de la 31 decembrie 2008, aproape că s-a dublat, ridicându-se la 125.998,64 lei, ceea ce înseamnă că fostul administrator social a ridicat în continuare bani din societate, pe care nu i-a justificat în vreun fel, se impune obligarea pârâtului la plata acestei din urmă sume. Deși recurentul, prin însăși cererea de recurs, s-a angajat că va încerca să reconstituie actele contabile justificative din care să rezulte situația reală a societății, nu a produs nicio dovadă în acest sens.
Față de cele arătate, Curtea constată că pârâtul se face vinovat de săvârșirea faptelor ilicite prevăzute de art. 138 lit. a) și e) din Legea nr. 85/2006, modificată, în sensul că a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, deturnând sau ascunzând o parte din activul persoanei juridice, aceste fapte fiind în mod judicios reținute în sarcina sa și de către judecătorul-sindic, întrucât prin deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice se înțelege acea faptă ilicită, de natură contabilă, prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariția unor acte contabile justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinației bunului sau al naturii bunului intrat în patrimoniul societății, însușirea unor bunuri sau valori ale societății debitoare etc.
Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului persoanei juridice în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune săvârșirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor și fondurilor bănești ale societății de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terțe persoane, în această categorie intrând, spre exemplu, încheierea unui contract de închiriere referitor la un bun al persoanei juridice cu plata unei chirii reduse sub prețul pieței, fără să existe pentru acest fapt motive justificative, plata unor dividende fictive, dobândirea repetată a acțiunilor aparținând unei alte societăți sau bunuri ale acesteia peste prețul pieței, fără ca pentru aceasta să existe motive serioase.
Ca atare, cum în speță lichidatorul judiciar a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor pretinse de legiuitor pentru a se putea face aplicarea textelor menționate, respectiv faptele ilicite care au condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, fapte care au produs prejudicii creditorilor, între faptele comise și prejudicii existând o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acele fapte au provocat acele prejudicii și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului, acțiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe art. 138 având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor, Curtea apreciază că recursul pârâtului este fondat, hotărârea tribunalului fiind doar în parte lipsită de temei legal. Aceasta, și motivat de împrejurarea că faptele săvârșite de recurent trebuie privite în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți, prin respectivele fapte debitoarea fiind lipsită de lichidități tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credință și cu neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul dispozițiilor legale amintite fiind tocmai acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată.
Nu în ultimul rând, în calitatea pe care a deținut-o în societate – aceea de administrator statutar -, pârâtul avea obligația de a urmări circulația bunurilor debitorului, astfel încât în orice moment valorile evidențiate scriptic să se regăsească și faptic, trebuind fie să justifice cheltuirea sumelor ridicate în numerar, fie să asigure restituirea acestora în averea societății, lucru pe care nu l-a făcut.
