– Legea nr. 85/2006: art. 138 lit. a) şi e)
Prin deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice se înţelege acea faptă ilicită, de natură contabilă, prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului persoanei juridice în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane.
Faptele săvârşite de fostul administrator trebuie privite în contextul stării de a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiţii care au dus sau au favorizat ajungerea societăţii în încetare de plăţi, prin respectivele fapte persoana juridică fiind lipsită de lichidităţi tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credinţă şi cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul acestor dispoziţii legale fiind acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 775 din 3 aprilie 2012, dr. C.B.N.
Prin sentinţa civilă nr. 1580 din 7 decembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 5207/108/2011 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a admis acţiunea formulată de C I.P.U.R.L. Arad, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. D S.R.L. Curtici, în contradictoriu cu pârâtul H.P., obligându-l pe acesta din urmă să suporte suma de 228.239,81 lei din pasivul societăţii debitoare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost administratorul debitoarei S.C. D S.R.L. Curtici, societate aflată în procedura de insolvenţă. Totalul creanţelor din tabelul definitiv este de 228.239,81 lei. Anterior deschiderii procedurii, conform înscrisurilor predate practicianului în insolvenţă, pârâtul a ridicat din casieria societăţii suma de 76.689 lei şi, ca avansuri de trezorerie, suma de 90.603 lei, fără a le restitui sau justifica. De asemenea, la data deschiderii procedurii debitorul deţinea scriptic materiale consumabile în valoare de 135.300 lei, bunuri care nu au fost găsite în averea falitei. Pârâtul avea obligaţia de a justifica cheltuirea sumelor ridicate în numerar sau de a asigura restituirea acestora în averea societăţii. De vreme ce bunuri care sunt înscrise în evidenţa debitorului nu se regăsesc faptic, acestea pot fi considerate ca fiind ieşite din patrimoniul falitei. Tribunalul a apreciat, în condiţiile în care pârâtul nu a produs nicio probă contrară, că aceste bunuri nu puteau ieşi faptic din patrimoniul societăţii debitoare decât cu ştiinţa şi acordul administratorului, care trebuia să ţină evidenţa acestora şi să ştie locul unde pot fi ele găsite. Ieşirea faptică a respectivelor bunuri echivalează cu deturnarea sau ascunderea lor, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, ridicarea de bani din averea debitorului, fără a exista o justificare a cheltuirii acestora, reprezintă o deturnare a acestor sume în alte scopuri decât cel al funcţionării societăţii comerciale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul H.P., solicitând casarea ei şi respingerea acţiunii în răspundere, în motivare arătând că la sediul societăţii, în cursul anului 2010, a avut loc o spargere, fiind furate bunurile ce se găseau în încăpere, respectiv faxul, biroul, casetierele în care se aflau documentele societăţii etc. În urma constatării acestui furt a formulat plângere penală, formându-se în acest sens dosarul penal nr. 215303/11.06.2010, care se află în curs de soluţionare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, împrejurare adusă la cunoştinţa lichidatorului judiciar. În altă ordine de idei, stocul scriptic înscris în contul 302, ca şi materialele consumabile nu a fost nici pe departe în valoare de 135.300 lei, societatea lucrând efectiv până la data deschiderii procedurii insolvenţei, mai precis până în luna mai 2010. Debitoarea având ca obiect de activitate lucrări în domeniul construcţiilor, în mod frecvent astfel de societăţi îşi fac stocuri de materie primă în lunile de iarnă, întrucât aceste materiale sunt mai ieftine, urmând ca pe perioada anului calendaristic din aceste stocuri să se folosească la diferitele lucrări contractate. Este cert că acest pasiv, la plata căruia recurentul a fost obligat, nu este în concordanţă cu realitatea faptică, atât a sumelor de bani existente în casă, cât şi a stocurilor de marfă la data deschiderii procedurii colective. De aceea, acţiunea în răspundere nu întruneşte elementele de fond şi de forma care să stea la baza admiterii sale, ea fiind neîntemeiată, în prezent, lichidatorul judiciar nedeţinând date concrete de unde să rezulte că sumele de bani constatate în analiticul societăţii la finele anului 2008 sunt certe.
Prin decizia civilă nr. 775 din 3 aprilie 2012 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de pârâtul H.P. împotriva sentinţei civile nr. 1580 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5207/108/2011 şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul să suporte doar suma de 125.998,64 lei din pasivul societăţii debitoare.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit alin. (1) al art. 138 din Legea nr. 85/2006, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Prin excepţie, în conformitate cu alin. (3) al acestui text, preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală pot introduce acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să formuleze acţiunea în răspundere.
În esenţă, pârâtul recurent susţine că în mod greşit prima instanţă a admis cererea lichidatorului judiciar, obligându-l să suporte suma de 228.239,81 lei reprezentând pasivul societăţii debitoare, fără să ţină seama că, pe de o parte, în cursul anului 2010, la sediul societăţii a avut loc o spargere, fiind furate mai multe bunuri, existând în acest sens o plângere penală în curs de soluţionare la organele de poliţie, iar pe de altă parte, că practicianul şi-a formulat şi motivat acţiunea în răspundere pe datele din balanţa de verificare contabilă (analitică) aferentă lunii decembrie 2008; or, societatea a intrat în faliment în mai 2010, având activitate până la această dată, astfel că datele care au stat la baza admiterii cererii introductive nu corespund cu datele reale de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, soldul plus avansurile de trezorerie (soldul contului 542) fiind altul decât cel menţionat de practician. În consecinţă, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din nu întruneşte elementele de fond şi de formă care să stea la baza admiterii sale, în prezent, lichidatorul judiciar nedeţinând informaţii concrete din care să rezulte că sumele de bani constatate în analiticul societăţii la finele anului 2008 sunt certe.
Curtea, analizând actele şi lucrările de la dosarul de sindic, precum şi înscrisurile depuse în faza de recurs, a apreciat că criticile fostului administrator social sunt întemeiate doar în parte, simplul fapt că în primul ciclu procesual acesta nu a înţeles să se prezinte în instanţă sau să-şi facă apărări neputând determina, de plano, respingerea căii extraordinare de atac, cum eronat consideră intimatul.
Astfel, este de netăgăduit că practicianul nu a intrat decât în posesia unora dintre documentele contabile ale societăţii debitoare, recurentul justificând nepredarea întregii evidenţe financiar-contabile prin comiterea, în cursul lunii iunie 2010, a unui furt la sediul social, în urma căruia ar fi fost sustrase anumite bunuri mobile, precum şi casetierele în care se aflau documentele societăţii, fiind de menţionat că, în prezent, cercetările efectuate nu au condus la identificarea autorilor furtului şi nici la recuperarea prejudiciului cauzat, iar la data de 20.04.2011 s-a aprobat trecerea dosarului în evidenţele cu autori necunoscuţi, cercetările urmând a fi reluate în cazul apariţiei unor elemente noi.
Înainte de toate, Curtea observă că circumstanţele săvârşirii pretinsului furt al documentelor societăţii ridică serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea celor consemnate în plângerea pârâtului şi conduc la concluzia că această plângere a fost întocmită pro causa, tocmai pentru a justifica nerespectarea obligaţiei de predare a actelor financiar-contabile ale debitoarei.
În sensul celor de mai sus, instanţa constată că la data când se pretinde că ar fi avut loc furtul (iunie 2010), pe rolul Tribunalului Arad era deja înregistrată cererea creditoarei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad (aprilie 2010 – a se vedea parag. 1 al considerentelor sentinţei comerciale nr. 1227/19.05.2010), procedura insolvenţei fiind declanşată. Or, art. 35 statuează că, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (19 mai 2010 – sbl. ns.), potrivit prevederilor art. 33 alin. (4) sau, după caz, ale art. 33 alin. (6), debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art. 28 alin. (1). De asemenea, din moment ce, astfel cum rezultă din evidenţele registrului comerţului, sediul social coincide cu domiciliul asociatului unic, care avea şi calitatea de administrator statutar, este puţin probabil ca cei care au comis furtul afirmat, să se fi limitat doar la bunurile mobile ale societăţii (faxul, biroul, casetierele în care se aflau documentele firmei) şi să nu fi sustras şi alte bunuri din locuinţa pârâtului, în condiţiile în care este de presupus că într-o sunt bunuri personale mult mai valoroase şi mai uşor de transportat decât un birou sau nişte casetiere, care conţin acte contabile, singura concluzie care rezultă fiind aceea că, şi în ipoteza în care fapta reclamată este reală, dacă recurentul ar fi respectat legea şi ar fi predat lichidatorului judiciar, până cel târziu în 29 mai 2010, actele şi informaţiile prevăzute de art. 28, se putea avea o imagine fidelă a ceea ce s-a întâmplat cu bunurile (stocurile) debitorului şi cu disponibilul din casieria societăţii.
Dar dincolo de această prezumţie, Curtea apreciază că există suficiente probe care atestă vinovăţia fostului administrator statutar în însuşirea unei părţi semnificative din bunurile societăţii şi provocarea stării de insolvenţă. Toate acestea, coroborate cu atitudinea nesinceră a pârâtului – caracterizată prin susţineri contradictorii în faţa practicianului în insolvenţă şi a organelor judiciare, precum şi cu recunoaşterea însuşirii unei părţi din lichidităţile aparţinând S.C. D S.R.L. Curtici – justifică pe deplin soluţia primei instanţe de a angaja răspunderea sa patrimoniale pentru prejudiciul cauzat creditorilor.
În acest sens, nu este reală afirmaţia recurentului potrivit căreia societatea comercială ar fi avut activitate până în luna mai 2010, când a fost supusă procedurii de colectivă. Contrar celor afirmate în recurs, în faţa lichidatorului judiciar, în data de 12 august 2010, când încă nu se punea problema antrenării răspunderii sale patrimoniale, fostul administrator a declarat pe propria răspundere că „nu a mai desfăşurat activitate pe firmă din anul 2009 (doar câteva încasări de la clienţi)”. Or, pârâtul nu a predat practicianului nici măcar aceşti din urmă bani, pe care recunoaşte că i-a încasat (adică, i-a însuşit), prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de control judiciar lichidatorul precizând faptul că recurentul nu a colaborat cu el (nu i-a predat decât o mică parte din actele contabile) şi nu i-a furnizat nicio informaţie referitoare la patrimoniul debitorului.
În altă ordine de idei, instanţa apreciază că faţă de cele învederate de practician prin notele de şedinţă depuse în ziua de 28 martie 2012, prin care a arătat că, urmare a comunicării de către Administraţia Finanţelor Publice Curtici a situaţiilor financiare la 30 iunie 2009, a constatat că materialele consumabile în valoare de 135.300 lei (soldul contului 302), existent scriptic la 31 decembrie 2008, precum şi avansurile de trezorerie (soldul contului 542), în valoare totală de 90.603 lei, nu mai apar la data de 30 iunie 2009, însă în ceea ce priveşte soldul contului 531 – „casă”, suma de 76.689 lei, evidenţiată în situaţiile financiare de la 31 decembrie 2008, aproape că s-a dublat, ridicându-se la 125.998,64 lei, ceea ce înseamnă că fostul administrator social a ridicat în continuare bani din societate, pe care nu i-a justificat în vreun fel, se impune obligarea pârâtului la plata acestei din urmă sume. Deşi recurentul, prin însăşi cererea de recurs, s-a angajat că va încerca să reconstituie actele contabile justificative din care să rezulte situaţia reală a societăţii, nu a produs nicio dovadă în acest sens.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că pârâtul se face vinovat de săvârşirea faptelor ilicite prevăzute de art. 138 lit. a) şi e) din Legea nr. 85/2006, modificată, în sensul că a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, deturnând sau ascunzând o parte din activul persoanei juridice, aceste fapte fiind în mod judicios reţinute în sarcina sa şi de către judecătorul-sindic, întrucât prin deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice se înţelege acea faptă ilicită, de natură contabilă, prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariţia unor acte contabile justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinaţiei bunului sau al naturii bunului intrat în patrimoniul societăţii, însuşirea unor bunuri sau valori ale societăţii debitoare etc. Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului persoanei juridice în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane, în această categorie intrând, spre exemplu, încheierea unui contract de închiriere referitor la un bun al persoanei juridice cu plata unei chirii reduse sub preţul pieţei, fără să existe pentru acest fapt motive justificative, plata unor dividende fictive, dobândirea repetată a acţiunilor aparţinând unei alte societăţi sau bunuri ale acesteia peste preţul pieţei, fără ca pentru aceasta să existe motive serioase.
Ca atare, cum în speţă lichidatorul judiciar a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor pretinse de legiuitor pentru a se putea face aplicarea textelor menţionate, respectiv faptele ilicite care au condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, fapte care au produs prejudicii creditorilor, între faptele comise şi prejudicii existând o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acele fapte au provocat acele prejudicii şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului, acţiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe art. 138 având un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale, asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de legiuitor, Curtea apreciază că recursul pârâtului este fondat, hotărârea tribunalului fiind doar în parte lipsită de temei legal. Aceasta, şi motivat de împrejurarea că faptele săvârşite de recurent trebuie privite în contextul stării de insolvenţă a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiţii care au dus sau au favorizat ajungerea societăţii în încetare de plăţi, prin respectivele fapte debitoarea fiind lipsită de lichidităţi tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credinţă şi cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul dispoziţiilor legale amintite fiind tocmai acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată.
Nu în ultimul rând, în calitatea pe care a deţinut-o în societate – aceea de administrator statutar –, pârâtul avea obligaţia de a urmări circulaţia bunurilor debitorului, astfel încât în orice moment valorile evidenţiate scriptic să se regăsească şi faptic, trebuind fie să justifice cheltuirea sumelor ridicate în numerar, fie să asigure restituirea acestora în averea societăţii, lucru pe care nu l-a făcut.
