Procedura insolvenţei. Hotărâre de confirmare a planului de reorganizare judiciară. Critici de oportunitate. Consecinţe Faliment


– Legea nr. 85/2006: art. 11 alin. (2), art. 86, art. 95, art. 101

Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.

Numai absenţa din plan a menţiunilor impuse de lege sau, eventual, o lipsă manifestă de conţinut a acestor menţiuni, poate conduce la refuzul judecătorului-sindic de a confirma planul. În cazul în care menţiunile există şi critica planului impune o analiză a alegerilor de oportunitate, aceasta excede competenţelor judiciare, singurii care au posibilitatea de a aprecia dacă planul de redresare propus este unul realist, adică are şanse de realizare, fiind creditorii.

Nu există nicio posibilitate legală ca judecătorul-sindic să impună practicianului în să menţină ori să denunţe un contract aflat în derulare, această prerogativă aparţinând exclusiv administratorului/lichidatorului judiciar, fiind o măsură de management.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 1215 din 18 iunie 2012, dr. C.B.N.

Prin sentinţa civilă nr. 178 din 18 ianuarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 2469/108/2011*/a1 Tribunalul Arad a respins cererea formulată de S.C. P IFN S.A. Bucureşti ca judecătorul-sindic să pună în vedere administratorului judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad să rezilieze contractele de leasing încheiate între petentă şi debitoarea S.C. C S.A. Arad, precum şi să o oblige pe aceasta din urmă să-i predea bunurile obiect al contractelor; a respins cererea formulată de S.C. B S.R.L., de repunere în termenul de înregistrare a declaraţiei de creanţă şi de înscriere la masa credală; a respins cererile A.N.A.F. Bucureşti, ca sumele de 326.254 lei şi de 1.033.404 lei, reprezentând obligaţii fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, să fie plătite conform art. 64 alin. 6 din Legea nr. 85/2006; a respins cererea formulată de creditoarea S.C. S S.R.L., prin administrator special C.T.A., de constatare a nulităţii absolute a actului prin care debitoarea a achiziţionat propriile acţiuni şi de ridicare a dreptului de administrare al debitorului; a respins contestaţia formulată de creditoarea S.C. M S.R.L. Italia împotriva hotărârii adunării creditorilor din data de 28 decembrie 2011; a confirmat planul de reorganizare propus de debitoare, acordând termen de continuare a procedurii la 30 mai 2012.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditoarele A.N.A.F. Bucureşti, S.C. P IFN S.A. Bucureşti şi S.C. M S.R.L. Italia.

Prima recurentă a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi trecerea debitoarei în procedura falimentului, precum şi să se dispună administratorului judiciar să ia măsura plăţii obligaţiilor fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.

În schimb, recurenta S.C. P IFN S.A. Bucureşti a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii sale cu privire la analiza oportunităţii măsurii luate de către administratorul judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad de menţinere în vigoare a contractelor de leasing încheiate de creditoare, în calitate de finanţator/locator, şi debitoare, în calitate de utilizator/locatar şi, pe cale de consecinţă, să se pună în vedere practicianului să dispună rezilierea acestora cu obligarea debitoarei de predare a bunurilor ce au făcut obiectul lor, ca fiind deţinute în mod ilegal.

Şi recurenta S.C. M S.R.L. Italia a solicitat modificarea sentinţei tribunalului, în sensul admiterii contestaţiei formulată împotriva hotărârii adunării creditorilor din 28 decembrie 2011, cu consecinţa anulării acesteia, respingerea planului de reorganizare şi trecerea debitoarei în procedura falimentului, în conformitate cu art. 107 alin. 1 lit. B din Legea insolvenţei.

Prin decizia civilă nr. 1215 din 18 iunie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins recursurile declarate de creditoarele A.N.A.F. Bucureşti, S.C. M S.R.L. Italia şi S.C. P IFN S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 178 din 18 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2469/108/2011*/a1 în contradictoriu cu debitoarea intimată S.C. C S.A. Arad, reprezentată prin administratorul judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad, obligând recurenţii să plătească debitoarei intimate suma de 7.673,12 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că toate criticile aduse sentinţei atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. În consecinţă, analizând recursurile declarate de creditoare, în raport de criticile formulate, de apărările intimaţilor, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, cât şi din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Prevederile art. 304 pct. 9 vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanţele ei – greşita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.

Criticile recurentelor privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile nu sunt justificate. Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiţii: a) legea pretins violată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; b) să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege, ipoteză care, de asemenea, nu se regăseşte în speţă.

În esenţă, criticile aduse de creditoarele A.N.A.F. Bucureşti şi S.C. P IFN S.A. Bucureşti hotărârii tribunalului de confirmare a planului de reorganizare judiciară vizează chestiuni de oportunitate şi nu aspecte de nelegalitate. Or, este cunoscut faptul că, noua Lege a insolvenţei, prin alin. 2 al art. 11, prevede în mod expres că atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.

Criticile instituţiei creditoare reprezintă doar nemulţumirile acesteia faţă de maniera în care societatea debitoare a înţeles să propună creditorilor aprobarea restructurării activităţii sale economice prin continuarea activităţii comerciale, concomitent cu acoperirea pasivului potrivit programului de plată al creanţelor aprobat de adunarea generală a creditorilor, scopul mediat al procedurii reorganizării judiciare constituindu-l salvarea debitorului insolvent, dacă este posibilă, şi menţinerea lui în câmpul activităţii economice. Într-adevăr, pct. 20 al art. 3 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.

Prin motivele de recurs, instituţia creditoare susţine că planul nu este viabil, că modalitatea de realizare a planului este fundamentată deficitar, că planul cuprinde aprecieri pur teoretice, fiind lipsit de o bază reală, că planul de reorganizare nu indică perspectivele de redresare ale debitoarei în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei, faţă de oferta societăţii, că planul nu are un fundament economic sănătos, neavând o bază clară pentru acoperirea necesarului de resurse financiare, că şansele de acoperire a datoriilor sunt mici etc., toate aceste aprecieri negative cu privire la posibilitatea debitoarei de a conduce, implementa şi finaliza acest plan de reorganizare fiind deja „valorificate” de parte, prin votul negativ dat cu ocazia şedinţei adunării generale a creditorilor convocată pentru data de 28 decembrie 2011, când recurenta a votat împotriva planului de reorganizare propus de debitor, ele vizând, în realitate, partea comercială a planului, nerelevând aspecte de nelegalitate, numai acestea din urmă putând determina instanţa de control judiciar să modifice soluţia tribunalului prin care planul a fost confirmat. Aşa cum în mod judicios a arătat şi administratorul judiciar, A.N.A.F. Bucureşti a „sancţionat” o dată debitoarea, votând împotriva planului de reorganizare şi, implicit, împotriva modului în care S.C. C S.A. Arad şi-a întocmit întregul raţionament comercial care stă la baza acestui plan, însă au fost suficiente grupe de creditori (mai exact trei grupe din patru existente) care au votat pentru aprobarea planului de reorganizare, motiv pentru care judecătorul-sindic l-a şi confirmat ulterior.

Pe de altă parte, cele două sume solicitate a fi plătite în temeiul art. 64 alin. 6 din lege şi cu privire la care se susţine că prima instanţă ar fi dispus în mod eronat, sunt evidenţiate în planul de reorganizare. După calculele făcute, împreună cu celelalte creanţe născute după declanşarea procedurii colective, acestea însumează 752.673 euro, în anexa 10 fiind propusă şi plata lor eşalonată în perioada de implementare a planului de reorganizare, în aşa fel încât să fie respectate integral drepturile creditorilor care deţin creanţe născute în timpul procedurii insolvenţei, toate sumele respective fiind consolidate în valută, începând cu luna septembrie 2011 debitoarea reluând inclusiv plăţile către firmele de leasing şi bugetul de stat. Oricum, tribunalul a apreciat în mod judicios că cererile recurentei sunt, în fapt, cereri de admitere şi plată a creanţelor, asupra acestora, în primă fază, fiind competent să se pronunţe administratorul judiciar, care trebuie să stabilească legitimitatea şi valoarea lor exactă, pe bună dreptate ele fiind respinse, criticile de oportunitate neputând face obiectul vreunei analize judiciare.

Nu în ultimul rând, din simpla lecturare a planului de reorganizare se poate deduce cu uşurinţă că acesta nu cuprinde menţiunea eronată că A.N.A.F. Bucureşti şi-ar recupera integral creanţa declarată. După întocmirea tabelului preliminar şi soluţionarea contestaţiilor, în urma elaborării raportului de evaluare a bunurilor din averea debitoarei (inclusiv a celor cu care debitoarea a constituit garanţii constând în ipoteci şi gajuri în favoarea creditorilor garantaţi), recurenta a fost înscrisă în tabelul definitiv, potrivit art. 41 din Legea nr. 85/2006, în două grupe: grupa creanţelor garantate şi grupa creanţelor bugetare. La pag. 38 pct. 5.3. din plan, coroborat cu Anexa 10, debitoarea a propus plata integrală (100%) a creanţelor bugetare garantate, în valoare de 663.221 euro (suma în lei cu care creditoarea este înscrisă în tabelul definitiv fiind consolidată în euro); la pag. 39 pct. 5.4. din plan, coroborat cu Anexa 10, debitoarea a propus neplata creanţelor bugetare (respectiv a acelor creanţe bugetare care nu au fost garantate cu gajuri sau ipoteci). În concluzie, recurenta se află în eroare cu privire menţiunile din cuprinsul planului de reorganizare, intimata nesusţinând că va achita 100% din creanţa bugetară, ci că va achita integral doar creanţa bugetară garantată, adică suma de 663.221 euro.

Temeiul legal pentru menţinerea contractelor încheiate de debitor este art. 86 din Legea nr. 85/2006, modificată, norme similare existând şi în reglementarea anterioară deoarece legislatorul a urmărit şi urmăreşte să protejeze interesul păstrării averii debitorului, acest interes neputând fi protejat dacă debitorului insolvent nu i se permite să-şi continue activitatea, folosindu-se de bunurile care-i sunt necesare în acest scop. Intenţia legiuitorului român este şi mai evidentă în forma actuală a art. 86, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 277 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi pentru modificarea lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căreia menţinerea contractelor este presupusă de lege. Pe de altă parte, administratorul judiciar poate, pe considerente de oportunitate, să consimtă (expres sau tacit) la intenţia de denunţare formulată de partenerul contractual sau să denunţe el însuşi contractul, însă modul de exercitare a atribuţiilor manageriale poate fi controlat numai de către creditori, prin organele constituite în condiţiile legii.

Însăşi creditoarea S.C. P IFN S.A. Bucureşti, prin cererea de recurs, a arătat că solicită „modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii formulate de subscrisa cu privire la analiza oportunităţii măsurii luate de administratorul judiciar”. Or, în condiţiile în care art. 86 prevede următoarele: contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii fiind nule; în vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate; administratorul judiciar/lichidatorul trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile, unei notificări a contractantului, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat; contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului de denunţare a contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidator, este evident că, raportat la alin. 2 al art. 11, recursul este nefondat, neexistând nicio posibilitate legală ca judecătorul-sindic să impună practicianului în insolvenţă să menţină ori să denunţe un contract aflat în derulare, această prerogativă aparţinând exclusiv administratorului/lichidatorului judiciar, fiind o măsură de management.

Solicitarea creditoarei ca instanţa să cenzureze, sub aspectul oportunităţii, măsura administratorului judiciar de menţinere a unor contracte de leasing, respectiv de denunţare a altora, depăşeşte atribuţiunile judecătorului-sindic, astfel cum sunt ele conturate de Legea nr. 85/2006, modificată, recurenta având posibilitatea de a sesiza comitetul/adunarea creditorilor, în calitate de organe ale creditorilor, să controleze, sub aspectul oportunităţii, măsurile luate de administratorul judiciar. Pe de altă parte, sunt nereale susţinerile acestei recurente privitoare la faptul că debitoarea, din data de 12 aprilie 2011, nu ar mai fi făcut plăţi potrivit contractelor menţinute, din documentele ataşate de administratorul judiciar la întâmpinare rezultând că în perioada septembrie 2011-aprilie 2012 intimata şi-a achitat toate ratele de leasing aferente contractelor nedenunţate, valoarea totală a sumelor plătite fiind de 113.595,50 lei, iar planul de reorganizare prevede în continuare achitarea ratelor de leasing până la finalizarea acestora. De asemenea, bunurile aferente contractelor de leasing denunţate au fost predate recurentei în amplasamentele indicate chiar de către ea, în calitate de proprietar, aşa cum rezultă din procesele-verbale de predare-primire depuse la dosar.

Trecând peste contradicţia dintre ceea ce partea a solicitat în primă instanţă şi ceea ce solicită prin cererea de recurs, nici recursul creditoarei S.C. M S.R.L. Italia nu este fondat, pentru criticile de oportunitate fiind valabile considerentele arătate mai sus, referitoare la recursul creditoarei A.N.A.F. Bucureşti (perspectivele de redresare din plan sunt nerealiste, ceea ce ar determina încălcarea dispoziţiilor art. 101 alin. (1) lit. E, raportat la art. 95 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, argumentaţia creditoarei vizând evaluări comparative, prognoze economice şi aprecierea contextului economic global, ceea ce excede competenţei judecătorului-sindic şi, implicit, instanţei de control judiciar).

În prima parte a petiţie de recurs, creditoarea analizează partea comercială a planului de reorganizare în comparaţie atât cu raportul privind cauzele intrării în încetare de plăţi prezentat de administratorul judiciar, cât şi cu raportul de evaluare al societăţii întocmit în cadrul procedurii insolvenţei, susţinând neviabilitatea planului propus. Cu toate acestea, practicianul desemnat în cauză consideră că debitoarea a fost realistă în ceea ce priveşte previziunile pentru perioada planului de reorganizare, acest plan indicând creditorilor posibilităţile proprii ale societăţii de a se redresa în raport cu capacitatea sa economică, cu specificul său, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pe piaţă a produselor sale, el respectând prevederile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Recurenta susţine că, deşi norma invocată – art. 95 alin. (1) – pretinde ca planul să indice „perspectivele de redresare” ale debitoarei, iar această condiţie este îndeplinită, perspectivele de redresare sunt nerealiste, omiţând să aibă în vedere distincţia făcută de legiuitor şi de jurisprudenţă: numai absenţa din plan a menţiunilor impuse de lege sau, eventual, o lipsă manifestă de conţinut a acestor menţiuni, poate conduce la refuzul judecătorului-sindic de a confirma planul. În cazul în care menţiunile există şi critica planului impune o analiză a alegerilor de oportunitate, aceasta excede competenţelor judiciare, singurii care au posibilitatea de a aprecia dacă planul de redresare propus (plan care, prin însăşi natura sa, denotă că reprezintă o prognoză, o previziune comercială, o anticipare a desfăşurării în viitor a unor fenomene şi procese din domeniul economiei, plecând de la experienţa anterioară şi folosind metode şi tehnici necesare obţinerii de cunoştinţe privind evoluţia acestora într-o perspectivă mai îndepărtată; altfel spus, o apreciere care se bazează pe o situaţie prezentă, dată şi care, raportându-se la anumite elemente conjuncturale din piaţă, să reuşească să estimeze o perioadă viitoare) este unul realist, adică are şanse de realizare, fiind creditorii.

Criticile de nelegalitate vizează, în esenţă, trei aspecte: a) neîntrunirea cerinţelor impuse de art. 95 alin. 2 şi alin. 5 lit. d) din Legea insolvenţei, în sensul indicării valorii estimative ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment, respectiv al prezentării programului de plată a creanţelor; b) raportarea previziunilor planului de reorganizare la un „tabel definitiv consolidat previzionat”, fără ca acesta să fi fost supus votului creditorilor; c) nerespectarea cerinţelor art. 96 alin. 2 din lege.

Acestea sunt, însă, neîntemeiate, motivat de împrejurarea că legea statuează că planul de reorganizare trebuie să prevadă ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment, valoarea estimativă urmând să fie calculată la data propunerii planului. Or, planul contestat cuprinde toate aceste menţiuni legale. De altfel, recurenta nici nu afirmă că menţiunile obligatorii ar lipsi, ci doar critică modul în care a fost determinată valoarea estimativă ce ar putea fi distribuită în caz de faliment şi modul de prezentare a programului de plată a creanţelor, în sensul că planul se referă şi la sumele care vor trebui plătite în cursul procedurii, susţinând că sintagma utilizată de legislator „prin raportare la tabelul definitiv de creanţe” ar interzice debitorului să menţioneze orice altă sumă în plan.

La o simplă privire, o asemenea critică poate părea justificată. Însă, dată fiind procedura de reorganizare judiciară şi, mai ales, finalitatea ei, teza avansată de creditoarea recurentă nu poate fi primită, menţionarea costurilor pe care le implică executarea planului contribuind la informarea corectă a creditorilor atunci când aceştia sunt chemaţi să-şi exercite dreptul la vot asupra planului de redresare economică. Mai mult, legea obligă debitoarea să prezinte şi valori estimative, a căror determinare impune previziuni de natură economică. Planul ar fi incomplet dacă nu ar preciza, spre exemplu, care vor fi costurile pe care le impune menţinerea unor contracte pe care administratorul judiciar le-a considerat necesare pentru desfăşurarea activităţii debitoarei. De asemenea, creditorii nu ar fi informaţi corect asupra sumelor estimate care ar putea fi distribuite în caz de faliment dacă nu ar avea la dispoziţie şi cuantumul costurilor impuse de lege în cazul unei concedieri colective, nicăieri în textul Legii nr. 85/2006, modificată, nefiind interzis ca planul de reorganizare judiciară să prezinte şi alte date economico-financiare, cu atât mai mult cu cât acestea permit o mai bună informare a creditorilor.

De altfel, însuşi legiuitorul a introdus noţiunea de „valoare estimativă ce ar putea fi primită prin distribuţie în caz de faliment”. Analizând planul de reorganizare confirmat de prima instanţă se poate observa că acesta cuprinde, la pag. 29-31, tabelul definitiv consolidat previzionat de creanţe estimat şi toate explicaţiile necesare, tocmai în ideea de a putea fi comparate sumele care se propun a fi distribuite în caz de redresare a debitoarei, cu sumele care se distribuie în caz de faliment, în respectarea prevederilor art. 95 alin. 5 lit. d). Debitoarea nu a procedat la niciun artificiu în vederea construirii tabelul definitiv consolidat previzionat de creanţe, ci a adăugat la creanţele înscrise deja în tabelul definitiv, creanţele născute în timpul procedurii insolvenţei (perioada de observaţie) şi creanţele de natură salarială previzionate a fi achitate în temeiul contractului colectiv de muncă în caz de faliment. Raportul de evaluare a bunurilor din averea debitoarei are două secţiuni: a) valoarea de piaţă a garanţiilor, şi b) valoarea de lichidare a bunurilor debitoarei, astfel că este uşor de făcut comparaţia între tabelul definitiv, tabelul definitiv consolidat previzionat de creanţe şi sumele care se distribuie în caz de faliment, condiţia legală impusă de art. 101 fiind respectată (fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul este supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan).

Chiar votul dat de adunarea creditorilor asupra planului de reorganizare demonstrează că „tabelul definitiv consolidat previzionat”, care cuprinde şi creanţele născute în cursul procedurii de insolvenţă şi de care este imperios să se ţină seama atunci când se propune un plan de redresare economică a unei aflată în procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, a fost avut în vedere de către creditori, aceştia luând cunoştinţă şi de respectiva categorie de creanţe, cu toate că ele însumează 9.431.100 lei (12,214% din masa credală), neputându-se susţine cu temei că, în acest fel, creditorii ar fi fost împiedicaţi să-şi exercite drepturile prevăzute de lege (sub aspectul votului/formulării de contestaţii), cea mai facilă modalitate de sancţionare fiind un vot negativ.

În fine, nici ultima critică nu este întemeiată, S.C. P IFN S.A. Bucureşti nebeneficiind de un tratament preferenţial, deoarece nu i-a fost modificat regimul creanţei, ci, pur şi simplu, s-a dat eficienţă pct. 3 al art. 123 din lege, care acordă preferinţă atât creanţelor reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, cât şi creanţelor rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii. În speţă, administratorul judiciar nu a denunţat toate contractele de leasing, ci doar o parte dintre acestea, pentru cele menţinute fiind evident că se aplică prevederile legale speciale. Pe de altă parte, chiar recurenta afirmă că creanţele născute după deschiderea procedurii concusuale nu trebuie incluse în programul de plăţi, prin raportare la art. 64 alin. (6) din lege acestea urmând să fie plătite conform documentelor din care rezultă, fără a fi necesară înscrierea la masa credală. Însă, de vreme ce influenţează cash-flow-ul previzionat este mai mult decât evident că respectivele creanţe trebuie să fie incluse în programul de plăţi, altminteri planul de redresare propus nefiind unul realist şi corect întocmit, implementarea lui putând eşua, fie şi numai pentru acest motiv.

Reţinând culpa procesuală a recurentelor, la cererea debitoarei intimate, văzând şi dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat creditoarele la plata sumei de 7.673,12 lei către societatea debitoare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.