Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora. Numai absenţa din plan a menţiunilor impuse de lege sau, eventual, o lipsă manifestă de conţinut a acestor menţiuni, poate conduce la refuzul judecătorului-sindic de a confirma planul. În cazul în care menţiunile există şi critica planului impune o analiză a alegerilor de oportunitate, aceasta excede competenţelor judiciare, singurii care au posibilitatea de a aprecia dacă planul de redresare propus este unul realist, adică are şanse de realizare, fiind creditorii. Nu există nicio posibilitate legală ca judecătorul-sindic să impună practicianului în să menţină ori să denunţe un contract aflat în derulare, această prerogativă aparţinând exclusiv administratorului/lichidatorului judiciar, fiind o măsură de management.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1215 din 18 iunie 2012
Prin sentința civilă nr. 178 din 18 ianuarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 2469/108/2011 Tribunalul Arad a respins cererea formulată de SC P IFN SA București ca judecătorul-sindic să pună în vedere administratorului judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad să rezilieze contractele de leasing încheiate între petentă și debitoarea SC C SA Arad, precum și să o oblige pe aceasta din urmă să-i predea bunurile obiect al contractelor; a respins cererea formulată de SC B SRL, de repunere în termenul de înregistrare a declarației de creanță și de înscriere la masa credală; a respins cererile A.N.A.F. București, ca sumele de 326.254 lei și de 1.033.404 lei, reprezentând obligații fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenței, să fie plătite conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006; a respins cererea formulată de creditoarea SC S SRL, prin administrator special C.T.A., de constatare a nulității absolute a actului prin care debitoarea a achiziționat propriile acțiuni și de ridicare a dreptului de administrare al debitorului; a respins contestația formulată de creditoarea SC M SRL Italia împotriva hotărârii adunării creditorilor din data de 28 decembrie 2011; a confirmat planul de reorganizare propus de debitoare, acordând termen de continuare a procedurii la 30 mai 2012.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs creditoarele A.N.A.F. București, SC P IFN SA București și SC M SRL Italia.
Prima recurentă a solicitat desființarea hotărârii atacate și trecerea debitoarei în procedura falimentului, precum și să se dispună administratorului judiciar să ia măsura plății obligațiilor fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenței.
în schimb, recurenta SC P IFN SA București a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii sale cu privire la analiza oportunității măsurii luate de către administratorul judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad de menținere în vigoare a contractelor de leasing încheiate de creditoare, în calitate de finanțator/locator, și debitoare, în calitate de utilizator/locatar și, pe cale de consecință, să se pună în vedere practicianului să dispună rezilierea acestora cu obligarea debitoarei de predare a bunurilor ce au făcut obiectul lor, ca fiind deținute în mod ilegal.
Și recurenta SC M SRL Italia a solicitat modificarea sentinței tribunalului, în sensul admiterii contestației formulată împotriva hotărârii adunării creditorilor din 28 decembrie 2011, cu consecința anulării acesteia, respingerea planului de reorganizare și trecerea debitoarei în procedura falimentului, în conformitate cu art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea insolvenței.
Prin decizia civilă nr. 1215 din 18 iunie 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins recursurile declarate de creditoarele A.N.A.F. București, SC M SRL Italia și SC P IFN SA București împotriva sentinței civile nr. 178 din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2469/108/2011 în contradictoriu cu debitoarea intimată SC C SA Arad, reprezentată prin administratorul judiciar S.C.P. E S.P.R.L. Arad, obligând recurenții să plătească debitoarei intimate suma de 7.673,12 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciat că toate criticile aduse sentinței atacate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ.. în consecință, analizând recursurile declarate de creditoare, în raport de criticile formulate, de apărările intimaților, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, cât și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 din C.proc.civ., Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Prevederile art. 304 pct. 9 vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greșit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanțele ei – greșita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislația în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.
Criticile recurentelor privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanțial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile nu sunt justificate. Pentru a fi în prezența primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiții: a) legea pretins violată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății; b) să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigențelor legii stabilite corect în considerente. în schimb, pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanța, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost greșit calificate, în raport cu exigențele textelor de lege, ipoteză care, de asemenea, nu se regăsește în speță.
în esență, criticile aduse de creditoarele A.N.A.F. București și SC P IFN S.A. București hotărârii tribunalului de confirmare a planului de reorganizare judiciară vizează chestiuni de oportunitate și nu aspecte de nelegalitate. Or, este cunoscut faptul că, noua Lege a insolvenței, prin alin. 2 al art. 11, prevede în mod expres că atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora.
Criticile instituției creditoare reprezintă doar nemulțumirile acesteia față de maniera în care societatea debitoare a înțeles să propună creditorilor aprobarea restructurării activității sale economice prin continuarea activității comerciale, concomitent cu acoperirea pasivului potrivit programului de plată al creanțelor aprobat de adunarea generală a creditorilor, scopul mediat al procedurii reorganizării judiciare constituindu-l salvarea debitorului insolvent, dacă este posibilă, și menținerea lui în câmpul activității economice. într-adevăr, pct. 20 al art. 3 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: a) restructurarea operațională și/ sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
Prin motivele de recurs, instituția creditoare susține că planul nu este viabil, că modalitatea de realizare a planului este fundamentată deficitar, că planul cuprinde aprecieri pur teoretice, fiind lipsit de o bază reală, că planul de reorganizare nu indică perspectivele de redresare ale debitoarei în raport cu posibilitățile și specificul activității, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieței, față de oferta societății, că planul nu are un fundament economic sănătos, neavând o bază clară pentru acoperirea necesarului de resurse financiare, că șansele de acoperire a datoriilor sunt mici etc., toate aceste aprecieri negative cu privire la posibilitatea debitoarei de a conduce, implementa și finaliza acest plan de reorganizare fiind deja „valorificate” de parte, prin votul negativ dat cu ocazia ședinței adunării generale a creditorilor convocată pentru data de 28 decembrie 2011, când recurenta a votat împotriva planului de reorganizare propus de debitor, ele vizând, în realitate, partea comercială a planului, nerelevând aspecte de nelegalitate, numai acestea din urmă putând determina instanța de control judiciar să modifice soluția tribunalului prin care planul a fost confirmat. Așa cum în mod judicios a arătat și administratorul judiciar, A.N.A.F. București a „sancționat” o dată debitoarea, votând împotriva planului de reorganizare și, implicit, împotriva modului în care SC C SA Arad și-a întocmit întregul raționament comercial care stă la baza acestui plan, însă au fost suficiente grupe de creditori (mai exact trei grupe din patru existente) care au votat pentru aprobarea planului de reorganizare, motiv pentru care judecătorul-sindic l-a și confirmat ulterior.
Pe de altă parte, cele două sume solicitate a fi plătite în temeiul art. 64 alin. (6) din lege și cu privire la care se susține că prima instanță ar fi dispus în mod eronat, sunt evidențiate în planul de reorganizare. După calculele făcute, împreună cu celelalte creanțe născute după declanșarea procedurii colective, acestea însumează 752.673 euro, în anexa 10 fiind propusă și plata lor eșalonată în perioada de implementare a planului de reorganizare, în așa fel încât să fie respectate integral drepturile creditorilor care dețin creanțe născute în timpul procedurii insolvenței, toate sumele respective fiind consolidate în valută, începând cu luna septembrie 2011 debitoarea reluând inclusiv plățile către firmele de leasing și bugetul de stat. Oricum, tribunalul a apreciat în mod judicios că cererile recurentei sunt, în fapt, cereri de admitere și plată a creanțelor, asupra acestora, în primă fază, fiind competent să se pronunțe administratorul judiciar, care trebuie să stabilească legitimitatea și valoarea lor exactă, pe bună dreptate ele fiind respinse, criticile de oportunitate neputând face obiectul vreunei analize judiciare.
Nu în ultimul rând, din simpla lecturare a planului de reorganizare se poate deduce cu ușurință că acesta nu cuprinde mențiunea eronată că A.N.A.F. București și-ar recupera integral creanța declarată. După întocmirea tabelului preliminar și soluționarea contestațiilor, în urma elaborării raportului de evaluare a bunurilor din averea debitoarei (inclusiv a celor cu care debitoarea a constituit garanții constând în ipoteci și gajuri în favoarea creditorilor garantați), recurenta a fost înscrisă în tabelul definitiv, potrivit art. 41 din Legea nr. 85/2006, în două grupe: grupa creanțelor garantate și grupa creanțelor bugetare. La pag. 38 pct. 5.3. din plan, coroborat cu Anexa 10, debitoarea a propus plata integrală (100%) a creanțelor bugetare garantate, în valoare de 663.221 euro (suma în lei cu care creditoarea este înscrisă în tabelul definitiv fiind consolidată în euro); la pag. 39 pct. 5.4. din plan, coroborat cu Anexa 10, debitoarea a propus neplata creanțelor bugetare (respectiv a acelor creanțe bugetare care nu au fost garantate cu gajuri sau ipoteci). în concluzie, recurenta se află în eroare cu privire mențiunile din cuprinsul planului de reorganizare, intimata nesusținând că va achita 100% din creanța bugetară, ci că va achita integral doar creanța bugetară garantată, adică suma de 663.221 euro.
Temeiul legal pentru menținerea contractelor încheiate de debitor este art. 86 din Legea nr. 85/2006, modificată, norme similare existând și în reglementarea anterioară deoarece legislatorul a urmărit și urmărește să protejeze interesul păstrării averii debitorului, acest interes neputând fi protejat dacă debitorului insolvent nu i se permite să-și continue activitatea, folosindu-se de bunurile care-i sunt necesare în acest scop. Intenția legiuitorului român este și mai evidentă în forma actuală a art. 86, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 277 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și pentru modificarea lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căreia menținerea contractelor este presupusă de lege. Pe de altă parte, administratorul judiciar poate, pe considerente de oportunitate, să consimtă (expres sau tacit) la intenția de denunțare formulată de partenerul contractual sau să denunțe el însuși contractul, însă modul de exercitare a atribuțiilor manageriale poate fi controlat numai de către creditori, prin organele constituite în condițiile legii.
însăși creditoarea SC P IFN S.A. București, prin cererea de recurs, a arătat că solicită „modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii formulate de subscrisa cu privire la analiza oportunității măsurii luate de administratorul judiciar”. Or, în condițiile în care art. 86 prevede următoarele: contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii fiind nule; în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate; administratorul judiciar/lichidatorul trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile, unei notificări a contractantului, prin care i se cere să denunțe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat; contractul se consideră denunțat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării cocontractantului de denunțare a contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu răspunde; b) la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidator, este evident că, raportat la alin. 2 al art. 11, recursul este nefondat, neexistând nicio posibilitate legală ca judecătorul-sindic să impună practicianului în insolvență să mențină ori să denunțe un contract aflat în derulare, această prerogativă aparținând exclusiv administratorului/lichidatorului judiciar, fiind o măsură de management.
Solicitarea creditoarei ca instanța să cenzureze, sub aspectul oportunității, măsura administratorului judiciar de menținere a unor contracte de leasing, respectiv de denunțare a altora, depășește atribuțiunile judecătorului-sindic, astfel cum sunt ele conturate de Legea nr. 85/2006, modificată, recurenta având posibilitatea de a sesiza comitetul/adunarea creditorilor, în calitate de organe ale creditorilor, să controleze, sub aspectul oportunității, măsurile luate de administratorul judiciar. Pe de altă parte, sunt nereale susținerile acestei recurente privitoare la faptul că debitoarea, din data de 12 aprilie 2011, nu ar mai fi făcut plăți potrivit contractelor menținute, din documentele atașate de administratorul judiciar la întâmpinare rezultând că în perioada septembrie 2011-aprilie 2012 intimata și-a achitat toate ratele de leasing aferente contractelor nedenunțate, valoarea totală a sumelor plătite fiind de 113.595,50 lei, iar planul de reorganizare prevede în continuare achitarea ratelor de leasing până la finalizarea acestora. De asemenea, bunurile aferente contractelor de leasing denunțate au fost predate recurentei în amplasamentele indicate chiar de către ea, în calitate de proprietar, așa cum rezultă din procesele-verbale de predare-primire depuse la dosar.
Trecând peste contradicția dintre ceea ce partea a solicitat în primă instanță și ceea ce solicită prin cererea de recurs, nici recursul creditoarei SC M SRL Italia nu este fondat, pentru criticile de oportunitate fiind valabile considerentele arătate mai sus, referitoare la recursul creditoarei A.N.A.F. București (perspectivele de redresare din plan sunt nerealiste, ceea ce ar determina încălcarea dispozițiilor art. 101 alin. (1) lit. e), raportat la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, modificată, argumentația creditoarei vizând evaluări comparative, prognoze economice și aprecierea contextului economic global, ceea ce excede competenței judecătorului-sindic și, implicit, instanței de control judiciar).
în prima parte a petiție de recurs, creditoarea analizează partea comercială a planului de reorganizare în comparație atât cu raportul privind cauzele intrării în încetare de plăți prezentat de administratorul judiciar, cât și cu raportul de evaluare al societății întocmit în cadrul procedurii insolvenței, susținând neviabilitatea planului propus. Cu toate acestea, practicianul desemnat în cauză consideră că debitoarea a fost realistă în ceea ce privește previziunile pentru perioada planului de reorganizare, acest plan indicând creditorilor posibilitățile proprii ale societății de a se redresa în raport cu capacitatea sa economică, cu specificul său, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pe piață a produselor sale, el respectând prevederile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.
Recurenta susține că, deși norma invocată – art. 95 alin. (1) – pretinde ca planul să indice „perspectivele de redresare” ale debitoarei, iar această condiție este îndeplinită, perspectivele de redresare sunt nerealiste, omițând să aibă în vedere distincția făcută de legiuitor și de jurisprudență: numai absența din plan a mențiunilor impuse de lege sau, eventual, o lipsă manifestă de conținut a acestor mențiuni, poate conduce la refuzul judecătorului-sindic de a confirma planul. în cazul în care mențiunile există și critica planului impune o analiză a alegerilor de oportunitate, aceasta excede competențelor judiciare, singurii care au posibilitatea de a aprecia dacă planul de redresare propus (plan care, prin însăși natura sa, denotă că reprezintă o prognoză, o previziune comercială, o anticipare a desfășurării în viitor a unor fenomene și procese din domeniul economiei, plecând de la experiența anterioară și folosind metode și tehnici necesare obținerii de cunoștințe privind evoluția acestora într-o perspectivă mai îndepărtată; altfel spus, o apreciere care se bazează pe o situație prezentă, dată și care, raportându-se la anumite elemente conjuncturale din piață, să reușească să estimeze o perioadă viitoare) este unul realist, adică are șanse de realizare, fiind creditorii.
Criticile de nelegalitate vizează, în esență, trei aspecte: a) neîntrunirea cerințelor impuse de art. 95 alin. (2) și alin. (5) lit. d) din Legea insolvenței, în sensul indicării valorii estimative ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment, respectiv al prezentării programului de plată a creanțelor; b) raportarea previziunilor planului de reorganizare la un „tabel definitiv consolidat previzionat”, fără ca acesta să fi fost supus votului creditorilor; c) nerespectarea cerințelor art. 96 alin. 2 din lege.
Acestea sunt, însă, neîntemeiate, motivat de împrejurarea că legea statuează că planul de reorganizare trebuie să prevadă ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanțe, în comparație cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment, valoarea estimativă urmând să fie calculată la data propunerii planului. Or, planul contestat cuprinde toate aceste mențiuni legale. De altfel, recurenta nici nu afirmă că mențiunile obligatorii ar lipsi, ci doar critică modul în care a fost determinată valoarea estimativă ce ar putea fi distribuită în caz de faliment și modul de prezentare a programului de plată a creanțelor, în sensul că planul se referă și la sumele care vor trebui plătite în cursul procedurii, susținând că sintagma utilizată de legislator „prin raportare la tabelul definitiv de creanțe” ar interzice debitorului să menționeze orice altă sumă în plan.
La o simplă privire, o asemenea critică poate părea justificată. însă, dată fiind procedura de reorganizare judiciară și, mai ales, finalitatea ei, teza avansată de creditoarea recurentă nu poate fi primită, menționarea costurilor pe care le implică executarea planului contribuind la informarea corectă a creditorilor atunci când aceștia sunt chemați să-și exercite dreptul la vot asupra planului de redresare economică. Mai mult, legea obligă debitoarea să prezinte și valori estimative, a căror determinare impune previziuni de natură economică. Planul ar fi incomplet dacă nu ar preciza, spre exemplu, care vor fi costurile pe care le impune menținerea unor contracte pe care administratorul judiciar le-a considerat necesare pentru desfășurarea activității debitoarei. De asemenea, creditorii nu ar fi informați corect asupra sumelor estimate care ar putea fi distribuite în caz de faliment dacă nu ar avea la dispoziție și cuantumul costurilor impuse de lege în cazul unei concedieri colective, nicăieri în textul Legii nr. 85/2006, modificată, nefiind interzis ca planul de reorganizare judiciară să prezinte și alte date economico-financiare, cu atât mai mult cu cât acestea permit o mai bună informare a creditorilor.
De altfel, însuși legiuitorul a introdus noțiunea de „valoare estimativă ce ar putea fi primită prin distribuție în caz de faliment”. Analizând planul de reorganizare confirmat de prima instanță se poate observa că acesta cuprinde, la pag. 29-31, tabelul definitiv consolidat previzionat de creanțe estimat și toate explicațiile necesare, tocmai în ideea de a putea fi comparate sumele care se propun a fi distribuite în caz de redresare a debitoarei, cu sumele care se distribuie în caz de faliment, în respectarea prevederilor art. 95 alin. 5 lit. d). Debitoarea nu a procedat la niciun artificiu în vederea construirii tabelul definitiv consolidat previzionat de creanțe, ci a adăugat la creanțele înscrise deja în tabelul definitiv, creanțele născute în timpul procedurii insolvenței (perioada de observație) și creanțele de natură salarială previzionate a fi achitate în temeiul contractului colectiv de muncă în caz de faliment. Raportul de evaluare a bunurilor din averea debitoarei are două secțiuni: a) valoarea de piață a garanțiilor, și b) valoarea de lichidare a bunurilor debitoarei, astfel că este ușor de făcut comparația între tabelul definitiv, tabelul definitiv consolidat previzionat de creanțe și sumele care se distribuie în caz de faliment, condiția legală impusă de art. 101 fiind respectată (fiecare categorie defavorizată de creanțe care a respins planul este supusă unui tratament corect și echitabil prin plan).
Chiar votul dat de adunarea creditorilor asupra planului de reorganizare demonstrează că „tabelul definitiv consolidat previzionat”, care cuprinde și creanțele născute în cursul procedurii de insolvență și de care este imperios să se țină seama atunci când se propune un plan de redresare economică a unei societăți comerciale aflată în procedura reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, a fost avut în vedere de către creditori, aceștia luând cunoștință și de respectiva categorie de creanțe, cu toate că ele însumează 9.431.100 lei (12,214% din masa credală), neputându-se susține cu temei că, în acest fel, creditorii ar fi fost împiedicați să-și exercite drepturile prevăzute de lege (sub aspectul votului/formulării de contestații), cea mai facilă modalitate de sancționare fiind un vot negativ.
în fine, nici ultima critică nu este întemeiată, SC P IFN S.A. București nebeneficiind de un tratament preferențial, deoarece nu i-a fost modificat regimul creanței, ci, pur și simplu, s-a dat eficiență pct. 3 al art. 123 din lege, care acordă preferință atât creanțelor reprezentând creditele, cu dobânzile și cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, cât și creanțelor rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii. în speță, administratorul judiciar nu a denunțat toate contractele de leasing, ci doar o parte dintre acestea, pentru cele menținute fiind evident că se aplică prevederile legale speciale. Pe de altă parte, chiar recurenta afirmă că creanțele născute după deschiderea procedurii concursuale nu trebuie incluse în programul de plăți, prin raportare la art. 64 alin. (6) din lege acestea urmând să fie plătite conform documentelor din care rezultă, fără a fi necesară înscrierea la masa credală. însă, de vreme ce influențează cash-flow-ul previzionat este mai mult decât evident că respectivele creanțe trebuie să fie incluse în programul de plăți, altminteri planul de redresare propus nefiind unul realist și corect întocmit, implementarea lui putând eșua, fie și numai pentru acest motiv.
Reținând culpa procesuală a recurentelor, la cererea debitoarei intimate, văzând și dispozițiile art. 274 din C.proc.civ., Curtea a obligat creditoarele la plata sumei de 7.673,12 lei către societatea debitoare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
