Conform art. 138 lit. d) din privind procedura insolvenţei, răspunderea materială a administratorului poate fi atrasă dacă a ţinut o fictivă, a făcut să dispară documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, însă fapta prevăzută în această dispoziţie nu este aptă prin ea însăşi să provoace starea de , neputându-se stabili o relaţie de necesitate între aceasta şi insolvenţă, context în care sarcina probei revine celui care o invocă, prezumţiile legale fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.
Secţia comercială, administrativ şi fiscal, Decizia nr. 406 din 19 martie 2008
Prin sentința comercială nr. 4/2008 – judecătorul-sindic – Tribunalul Suceava, a dispus închiderea procedurii insolvenței față de debitorul SC T.C. SRL și s-a respins cererea de atragere a răspunderii materiale a fostului administrator TA.
în motivarea soluției, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sentința comercială nr. 322/2006 Tribunalul Suceava a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC T.C.S. SRL Breaza, fiind desemnat administrator judiciar SC L.C. SRL Suceava. întrucât nu s-au identificat posibilități de reorganizare, prin sentința comercială nr. 60/2007 Tribunalul Suceava a deschis procedura falimentului și a desemnat lichidator judiciar pe SC L.C. SRL Suceava, societate transformată în Cabinet Individual de Insolvență CO.
Prin încheierea nr. 533/2007 a Tribunalului Suceava a fost autorizată creditoarea D.G.F.P. Suceava să formuleze cererea de atragere a răspunderii materiale.
La data de 16.10.2007, lichidatorul judiciar a depus raportul de activitate cu propunerea de închidere a procedurii, conform art. 131 din Legea nr. 85/2006, întrucât bunurile societății au fost valorificate cu ocazia executării silite fiscale și nu s-au identificat alte bunuri.
La data de 31.11.2007, creditoarea D.G.F.P. Suceava a formulat cerere de atragere a răspunderii materiale a fostului administrator TA, conform art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, susținând că acesta a condus o fictivă, deși notificat nu a depus situațiile financiare pentru a se verifica modul de înregistrare, fapt care conduce la prezumția că acestea au fost incorect întocmite ori nu s-au întocmit pentru a se evita verificarea lor, fapt care impune suportarea consecințelor.
Articolul 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 permite atragerea răspunderii materiale a organelor de conducere ale societății debitoare care se fac vinovate de apariția sau creșterea stării de insolvență prin ținerea unei contabilități fictive, dispariția unor documente contabile ori nu au ținut contabilitatea conform legii.
Prin urmare, creditoarea trebuie să dovedească faptul descris mai sus și legătura de cauzalitate cu apariția sau mărirea stării de insolvență.
Conform rapoartelor lichidatorului judiciar pârâtul a depus o parte din documentele contabile, astfel că prezumția invocată de creditoare poate fi reținută în sensul că pârâtul nu a ținut contabilitatea conform legii, însă în lipsa unor probe concludente care să susțină că prin aceste acte pârâtul a cauzat ori mărit starea de insolvență, nu s-a putut reține incidența dispozițiilor de atragere a răspunderii materiale.
Mai mult, s-a observat că starea de insolvență, conform actelor de silită, a apărut după valorificarea în cursul procedurii executării silite fiscale a patrimoniului societății, iar titlurile executorii privesc perioada 2004-2005, deci după vânzarea patrimoniului societății, astfel că judecătorul-sindic în lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate a constatat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, motiv pentru care a respins cererea ca nefondată.
Asupra raportului lichidatorului, judecătorul-sindic a reținut că în lipsa identificării altor bunuri în afara celor supuse executării silite de creditoare sunt întrunite dispozițiile art. 131 din Legea nr. 85/2006, astfel că a dispus închiderea procedurii, cu consecința radierii societății din registrul comerțului.
împotriva sentinței menționate a declarat recurs D.G.F.P. Suceava, arătând că:
în conformitate cu dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, conducerea unei evidențe contabile fictive sau neconforme cu legea, precum și provocarea dispariției unor documente contabile atrage răspunderea materială a foștilor administratori ai societății debitoare.
în speță, deși notificat de către lichidatorul judiciar, fostul administrator al societății nu a depus situațiile financiar contabile pentru a se verifica modul în care s-a efectuat activitatea economică și înregistrările contabile, fapt ce duce la prezumția că operațiunile contabile nu au fost corect întocmite ori nu s-au întocmit pentru a se evita verificarea lor, culpa pentru această situație revenindu-i în mod exclusiv reprezentantului legal al debitoarei.
Acest aspect rezultă din rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar desemnat în cauză, care a arătat faptul că nu au fost predate documentele financiar contabile care să permită analizarea cauzelor ce au generat starea de insolvență.
Prin modul defectuos în care administratorul societății a înțeles să fie ținută evidența financiar contabilă este evidentă legătura de cauzalitate dintre comportamentul culpabil a reprezentantului legal și starea falimentară a debitoarei.
Intimații nu au depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că recursul nu este întemeiat.
Potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, poate fi atrasă răspunderea materială a administratorului, dacă a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Se mai cere condiția expresă, potrivit art. 138 alin. (1), ca fapta să fi cauzat starea de insolvență. Este subliniată astfel una dintre condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă și starea de insolvență.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) nu este aptă prin ea însăși să provoace o stare de insolvență, neputându-se stabili o relație de necesitate între această faptă și insolvență.
în aceste condiții îi revine recurentei sarcina de a dovedi că fapta a produs insolvența.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează printr-o enumerare exhaustivă categoria faptelor considerate nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau contribuirii la ajungerea debitoarei în stare de insolvență – și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu.
Instanța nu a subscris argumentului recurentei care arată că art. 138 lit. d) instituie o prezumție a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și insolvență, întrucât aceasta ar însemna o îndepărtare nejustificată de litera și spiritul art. 1169 C.civ., care instituie sarcina probei asupra celui care invocă o anume stare de fapt. Prezumțiile legale sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 1200 C.civ.) și doar ele răstoarnă sarcina probei, or rezultă cu îndestulătoare evidență că art. 138 lit. d) nu instituie o prezumție, ci doar limitează faptele ilicite, cerând însă expres condiția existenței raportului de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență.
Așadar, chiar dacă ar fi dovedită fapta de la art. 138 lit. d), aceasta nu înseamnă că, pe cale de consecință imediată, a produs și insolvența, întrucât aceasta se poate datora a numeroase și diverse cauze (nepriceperea comerciantului, situația economică generală, piața financiară etc.).
în plus, nu s-a făcut dovada că pârâtul a făcut să dispară documente contabile și nici că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea. S-a dovedit doar, pe baza rapoartelor întocmite de lichidator, că nu a depus documentele contabile. Se poate reține pe calea unei prezumții judiciare (art. 1203 C.civ.) că prin nedepunerea documentelor contabile este dovedită fapta ilicită de la art. 138 lit. d), însă același tip de prezumție nu poate constitui un instrument al dovedirii insolvenței, întrucât neținerea contabilității în conformitate cu legea nu este aptă prin ea însăși să provoace insolvența. Prezumțiile nu înlocuiesc nici probele, nici sarcina probei, având doar un caracter complementar și subsidiar.
Instanța a mai notat că și lichidatorul judiciar a consemnat în raportul său că nepredarea documentelor nu i-a permis să determine cauzele care au generat starea de insolvență. Așadar, nici lichidatorul nu a reținut că fapta administratorului ar fi putut provoca insolvența.
Mai mult, din cuprinsul raportului final a rezultat că starea de insolvență a apărut mai probabil datorită unei executări silite în baza Codului de procedură fiscală, în anul 2005, procedura insolvenței fiind deschisă ulterior, în anul 2006.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., s-a respins ca nefondat recursul.
