Legea insolvenţei nu instituie obligaţia, dar nici posibilitatea ca judecătorul sindic să desemneze judecătoresc care să execute silit bunurile aflate în patrimoniul persoanelor a căror răspundere personală, prevăzută de alin. (1) al art. 138, a fost instituită pentru acoperirea datoriilor societăţii pe care au condus-o, instanţa neavând nici posibilitatea legală de a stabili prin hotărârea de închidere a procedurii modalitatea de punere în a hotărârii de atragere a răspunderii.
Potrivit prevederilor art. 142, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă, după închiderea procedurii insolvenţei sumele rezultate din executarea silită urmând să fie repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator, din formularea textului art. 142 alin. (2) rezultând că punerea la dispoziţia executorului judecătoresc a tabelului definitiv consolidat după închiderea procedurii este o obligaţie legală a lichidatorului şi nu o facultate, această obligaţie a practicianului nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plăţii datoriilor.
Secţia comercială, Decizia nr. 150 din 19 februarie 2008
Prin sentința comercială nr. 2440 din 30.10.2007 pronunțată în dosarul nr. 933/108/2005 Tribunalul Arad a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei SC C. SRL Păuliș, radierea societății din registrul comerțului și plata către lichidatorul E S.P.R.L. Arad din fondul de lichidare a sumei de 500 lei lunar pentru perioada 1.11.2005 – 3.07.2006 cu titlu de remunerație, descărcându-l, totodată, pe acesta de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură. De asemenea, judecătorul-sindic a constatat calitatea de creditori îndreptățiți să solicite executarea silită prevăzut de art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorilor înscriși în tabelul de creanțe, hotărârea de închidere a procedurii fiind notificată debitoarei, creditorilor, administratorului special, Direcției teritoriale a finanțelor publice, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicată în Buletinul procedurilor de insolvență.
împotriva sentinței civile de mai sus au declarat recurs creditoarele D.G.F.P. Arad și A.V.A.S. București, cererile lor fiind înregistrate la Curtea de Apel Timișoara sub dosar nr. 933/108/2005.
Recurenta D.G.F.P. Arad, criticând sentința tribunalului pentru nelegalitate și netemeinicie, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul continuării administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, considerând că în speță nu este situația prevăzută de lege care ar justifica închiderea procedurii de insolvență, nefiind întreprinse toate măsurile pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile sau imobile aflate în patrimoniul debitoarei, ceea ce atrage neincidența prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006.
în schimb, creditoarea recurentă A.V.A.S. București a solicitat casarea hotărârii atacate, continuarea procedurii falimentului și declanșarea în cadrul acesteia a executării silite împotriva persoanelor responsabile de insolvența falitei SC C. SRL, astfel cum respectivele persoane au fost identificate prin sentința comercială nr. 98 din 22.01.2007, considerând că închiderea procedurii insolvenței este prematură, contrară spiritului Legii nr. 85/2006, dispozitivul hotărârii neconcordând cu prevederile art. 142 alin. (2) din acest act normativ, text de lege ce devine inaplicabil în condițiile descărcării lichidatorului judiciar de orice îndatoriri și responsabilități, prin închiderea procedurii anterior desemnării unui judecătoresc care să execute silit patrimoniul persoanelor culpabile de insolvența societății creditorii fiind în imposibilitate de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestora, ei neputând executa silit individual bunurile persoanelor respective. De aceea, recurenta susține că nu subzistă nici un motiv legal de a se da curs propunerii lichidatorului de închidere a procedurii, întrucât executarea silită a membrilor organelor de conducere ale debitoarei pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială conform dispozițiilor art. 138 se efectuează de către practician în cadrul procedurii de lichidare judiciară prin intermediul executorului judecătoresc. Pe de altă parte, sentința recurată nu precizează cum va fi pusă în executare hotărârea de atragere a răspunderii, nestabilind procedura exactă de executare, neindicându-se nici destinația sumelor recuperate, referitor la care legiuitorul spune că vor intra în averea debitorului și vor fi destinate în caz de faliment acoperirii pasivului, astfel încât autorizarea creditorilor să pună în executare această dispoziție, conform art. 142 din Legea nr. 85/2006, apare ca fiind insuficientă și inoperantă practic.
Prin decizia civilă nr. 150 din 19.02.2008 Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate recursurile declarate de creditoarele D.G.F.P. Arad și A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 2440 din 30.10.2007 a Tribunalului Arad.
Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în conformitate cu prevederile incidente în cauză, judecătorul-sindic stabilind în mod corect starea de fapt dedusă judecății, aplicând în același fel dispozițiile Legii nr. 85/2006, în speță nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și nici art. 3041 C.proc.civ. invocat de recurente.
Față de cele arătate de lichidatorul judiciar desemnat în cauză prin rapoartele de activitate depuse la dosar, în special în cele de la termenele de judecată din 5.06.2006 și 30.10.2007 prin care acesta a propus închiderea procedurii de faliment declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, republicată, pe seama debitoarei SC C. SRL Păuliș, întrucât societatea falită nu mai desfășoară nici o activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și în averea sa nu există nici un bun care să poată fi valorificat, în mod corect tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, act normativ care a înlocuit vechea Lege a reorganizării judiciare și a falimentului, dispunând închiderea procedurii.
Acest text de lege statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenței, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Criticile recurentei D.G.F.P. Arad privitoare la neincidența prevederilor art. 131 din nu sunt fondate motivat de împrejurarea că în speță au fost îndeplinite toate condițiile cerute de acest text de lege pentru a se putea dispune închiderea procedurii de insolvență, neputându-se afirma cu temei că această normă juridică nu este aplicabilă în speță, cum eronat susține această creditoare. La fel și critica privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 132 alin. (2), deoarece în cauză închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 și nu în conformitate cu art. 132, acest din urmă articol fiind cel neincident în cauză și nu art. 131.
Textul art. 132 alin. (2) statuează că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului judecătorul-sindic pronunțând o sentință de închidere a procedurii, iar în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora. Or, în speță, nu a avut loc nici o vânzare a vreunui bun al debitoarei falite și nici vreo distribuire de fonduri rezultate din lichidare, astfel că nu este aplicabil articolul invocat de recurentă.
Având în vedere că nici creditoarele recurente și nici creditorul I.T.M. Arad nu s-au oferit să avanseze sumele necesare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Cu toate că D.G.F.P. Arad a arătat că lichidatorul judiciar nu ar fi întreprins toate măsurile ce s-ar fi impus pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul debitoarei, Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită având în vedere faptul că în urma investigațiilor efectuate practicianul nu a identificat bunuri sau alte valori în averea falitei, astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu a depus diligențele necesare în vederea identificării bunurilor societății, din adresa nr. 8653 din 13.12.2005 a Primăriei Păuliș reieșind cu claritate că SC C. SRL nu figurează și nici nu a figurat în ultimii trei ani în evidențele acestei instituții cu nici un fel de bunuri. Mai mult decât atât, creditoarea recurentă nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu sau ce anume consideră că mai trebuia făcut în cauză.
Nici recursul creditoarei A.V.A.S. București nu este fondat.
Așa cum s-a arătat mai sus, în mod corect prima instanță a dispus, la propunerea lichidatorului judiciar, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței debitoarei SC C. SRL Păuliș, în cauză fiind îndeplinite toate condițiile cerute de acest text de lege pentru a se putea dispune o asemenea măsură.
Referitor la criticile aduse de recurenta A.V.A.S. București hotărârii judecătorului-sindic sub aspectul neconcordanței dispozitivului sentinței de închidere a procedurii cu prevederile art. 142 alin. (2), care ar deveni astfel inaplicabile în condițiile în care art. 136 reglementează descărcarea administratorului/lichidatorului de orice îndatoriri și responsabilități, Curtea constată că sunt neîntemeiate.
Din formularea textului art. 142 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 rezultă fără nici un dubiu că punerea la dispoziția executorului judecătoresc a tabelului definitiv consolidat de creanțe după închiderea procedurii de insolvență este o obligație legală a lichidatorului și nu o facultate pentru acesta, aspect recunoscut, de altfel, chiar și de practicianul desemnat în cauză prin întâmpinarea depusă la dosar.
Este de reținut faptul că Legea insolvenței nu instituie obligația, dar nici posibilitatea ca judecătorul-sindic să desemneze executorul judecătoresc care să execute silit bunurile aflate în patrimoniul persoanelor a căror răspundere personală, prevăzută de alin. (1) al art. 138, a fost instituită pentru acoperirea datoriilor societății pe care au condus-o.
Potrivit prevederilor art. 142, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator.
Ca atare, textul de mai sus are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de către instanță a acțiunii în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvență a debitorului persoană juridică refuză să execute de bunăvoie hotărârea pronunțată de judecătorul-sindic, astfel că, pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligați la suportarea unei părți din pasiv. în această situație legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se va face de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite față de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispozițiilor din dreptul comun, fiind reglementată, deci, de art. 373 și urm. C.proc.civ., judecătorul sindic neavând posibilitatea legală de a stabili prin hotărârea de închidere a procedurii modalitatea de punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, susținerile creditoarei recurente A.V.A.S. București privitoare la acest aspect neavând nici o bază legală.
în cazul în care obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, debitorul neînțelegând să execute benevol obligația sa, potrivit art. 3711 C.proc.civ., aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, în conformitate cu dispozițiile Cărții V, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
Dreptul de a porni executarea silită împotriva unui debitor este recunoscut oricărui creditor care deține un titlu executoriu împotriva debitorului său, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, fără ca instanța (în speță, judecătorul sindic) să indice în hotărâre procedura de executare.
Având în vedere norma cuprinsă în alin. (2) al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca după închiderea procedurii falimentului să-și recupereze creanțele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitorului în urma repartizării sumelor de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de către lichidator, fiind lipsite de orice fundament juridic afirmațiile recurentei în sensul că prin aceasta s-ar ajunge în situația ca executorul să se transforme în lichidator judiciar. De asemenea, se poate lesne observa că, potrivit aceleiași reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai datorită faptului că după închiderea procedurii practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, așa cum se statuează în art. 136 din legea menționată, ceea ce nu înseamnă, nici într-un caz, că creditorii vor fi puși în imposibilitate de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestor persoane, nemaiavând posibilitatea legală să execute silit individual bunurile lor.
Numai la o analiză sumară a textului analizat s-ar putea trage concluzia că există o contradicție între închiderea procedurii și distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de cauzarea stării de insolvență deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului și vor fi destinate în caz de faliment acoperirii pasivului persoanei juridice, așa cum prevede art. 140, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire de pasiv nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii, nu și după închiderea acesteia. însă, o asemenea concluzie nu poate fi primită tocmai datorită faptului că prin art. 142 alin. (2) legiuitorul a transferat această obligație executorului judecătoresc care are datoria să procedeze la repartizarea sumelor în conformitate cu tabelul definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator, și aceasta, chiar după pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii. De aceea, obligația lichidatorului de a pune la dispoziția executorului judecătoresc tabelul definitiv de creanțe nu este de natură să intre în contradicție cu prevederile art. 136, obligația instituită prin art. 142 neurmărind altceva decât să asigure finalizarea acestei etape procedurale, desigur, cu respectarea prevederilor legii speciale privind efectuarea plăților.
Nu în ultimul rând, prin Legea nr. 85/2006 nu s-a instituit în sarcina judecătorului-sindic obligația ca, anterior închiderii procedurii, să desemneze un executor judecătoresc motivat de împrejurarea că hotărârea pronunțată în temeiul art. 138 constituie titlu executoriu și, ca atare, aceasta urmează a fi pusă în executare ca orice alt titlu, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, la care face trimitere însuși textul art. 142. Practic, legiuitorul a înțeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligația de a acoperi pasivul debitorului prin repartizarea sumelor obținute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat pus la dispoziție de lichidator, această obligație a practicianului nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plății datoriilor.
(Judecător Csaba Bela Nasz)
