În orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenţei, judecătorul sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii prin care va dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, se poate face, ca regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, şi numai ca excepţie în condiţiile alin. (3) al acestui articol, conform căruia comitetul creditorilor poate solicita judecătorului sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) ameninţă să se prescrie.
Secţia comercială, Decizia nr. 10 din 15 ianuarie 2008
Prin sentința comercială nr. 2361 din 16.10.2007 pronunțată în dosarul nr. 1989/108/2007 Tribunalul Arad a dispus închiderea procedurii de insolvență deschisă față de debitoarea Societatea Agricolă M. Secusigiu, radierea acesteia din registrul societăților agricole și plata sumei de 2.000 lei reprezentând remunerație, precum și a sumei de 51 lei cheltuieli materiale din fondul de lichidare către lichidatorul judiciar A I.P.U.R.L. Arad, descărcându-l, totodată, pe practician de orice îndatorii și responsabilități.
împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele A.F.P. Arad și A.V.A.S. București, cererile lor fiind înregistrate la Curtea de Apel Timișoara sub dosar nr. 1989/108/2007.
Recurenta A.F.P. Arad, considerând că hotărârea tribunalului este nelegală și netemeinică, a solicitat casarea acesteia și continuarea procedurilor în conformitate cu arătând că din cuprinsul raportului lichidatorului a rezultat lipsa documentelor debitoarei, motiv ce ar fi trebuit să-l determine pe acesta să sesizeze judecătorul-sindic în vederea promovării unei acțiuni penale în temeiul art. 147 din Legea nr. 85/2006. Pe de altă parte, lichidatorul judiciar, în baza atribuțiilor legale, avea obligația să facă demersurile necesare pentru identificarea și a altor bunuri ale falitei, în acest sens impunându-se verificări la Registrul de carte funciară de pe lângă judecătorie, la Arhiva electronică de gajuri mobiliare, la societățile bancare de pe raza municipiului Arad, precum și a bunurilor persoanelor răspunzătoare de starea firmei.
Și creditoarea A.V.A.S. București a solicitat casarea sentinței atacate și, implicit, continuarea procedurii insolvenței motivat de faptul că în cauză se impunea atragerea răspunderii fostului administrator în temeiul dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, susținând că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitorului. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să țină seama și de dispozițiile art. 1540 C.civ., în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie, răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată, fiind o răspundere specială, care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite.
Prin decizia civilă nr. 10 din 15.01.2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate recursurile declarate de creditoarele A.F.P. Arad și A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 2361 din 16.10.2007 a Tribunalului Arad.
Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că, față de cele arătate de lichidatorul judiciar desemnat în cauză prin rapoartele de activitate depuse la dosar, în special în cel de la termenul de judecată din 16.10.2007 prin care acesta a propus închiderea procedurii de insolvență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei Societatea Agricolă M Secusigiu întrucât societatea falită nu mai desfășoară nici o activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorului și că în averea sa nu există nici un bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din legea menționată, dispunând închiderea procedurii.
Acest text de lege statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenței, judecătorul sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Având în vedere faptul că creditorii înscriși la masa credală nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă atât din cuprinsul raportului lichidatorului din 18.09.2007 potrivit căruia nici un creditor nu s-a prezentat la adunarea creditorilor din data de 24.08.2007, cât și din împrejurarea că la termenele de judecată din 18.09.2007 și 16.10.2007 reprezentanții creditorilor, deși prezenți, nu au arătat că ar da curs solicitărilor practicianului, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea textului art. 131 din Legea nr. 85/2006.
Criticile recurentei A.F.P. Arad privitoare la greșita aplicare a articolului menționat nu sunt întemeiate în condițiile în care creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență, judecătorul-sindic în mod corect făcând aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Cu toate că recurenta a arătat că lichidatorul judiciar nu ar fi întreprins toate măsurile ce s-ar fi impus pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul debitoarei, Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită.
La solicitarea tribunalului, prin adresa nr. 2096 din 18.06.2007 Primăria Secușigiu a comunicat faptul că Societatea Agricolă M. nu figurează în evidențele acestei instituții cu nici un fel de bunuri mobile sau imobile. De asemenea, în urma investigațiilor efectuate lichidatorul judiciar nu a identificat bunuri sau alte valori în averea debitoarei, astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu a depus diligențele necesare în vederea identificării bunurilor societății falite. Mai mult decât atât, creditoarea recurentă nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu, mulțumindu-se să facă doar o simplă afirmație în acest sens, care, însă, nu poate fi luată în considerare raportat la prevederile art. 1169 C.civ., potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Mai mult, referirile creditoarei la presupusele bunuri necesare desfășurării obiectului de activitate al debitoarei sau la eventualele sedii, grajduri sau utilaje ale fostelor C.A.P.-uri ce ar fi fost preluate de societățile agricole constituite după anul 1989 reprezintă simple speculații, nesusținute de nici o probă în ceea ce o privește pe debitoarea falită.
O eventuală verificare la Registrul de carte funciară, deși nu rezultă din dosar că ar fi fost făcută, era inutilă și imposibil de realizat în considerarea faptului că potrivit art. 17 și următoarele din Legea nr. 7/1996, republicată, cărțile funciare constituie un sistem de publicitate real având la bază identitatea topografică a imobilelor, toate înscrierile făcându-se pe imobile și nicidecum pe proprietari. Doar sistemul registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni constituie un sistem personal de publicitate a drepturilor reale imobiliare, aceste registre fiind ținute pe numele proprietarilor. însă, cum în județul Arad se aplică sistemul cărților funciare critica recurentei nu este întemeiată. De asemenea, nu se impuneau verificări la Arhiva electronică de gajuri mobiliare sau operații de identificare a bunurilor persoanelor care au administrat societatea în condițiile în care în cauză nu s-a pus problema incidenței dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Nici celelalte critici ale recurentei nu pot fi primite.
Astfel, este adevărat că în cauză nu a fost întocmit un inventar al bunurilor falitei, așa cum pretind dispozițiile art. 113 din Legea nr. 85/2006, însă această măsură este una premergătoare lichidării, operațiune neurmată în ceea ce o privește pe debitoarea Societatea Agricolă M. Secușigiu tocmai datorită lipsei bunurilor din averea sa. De asemenea, nedesemnarea administratorului special, în conformitate cu prevederile art. 18 și urm. din lege, nu îi poate fi imputată judecătorului sindic, ci asociaților debitoarei, sancțiunea nealegerii unui astfel de participant la procedură fiind aceea că interesele societății și ale asociaților acesteia nu mai sunt reprezentate în cadrul procedurii insolvenței, ceea ce nu poate duce la casarea hotărârii primei instanțe, cum în mod neîntemeiat a solicitat instituția recurentă. Nu în ultimul rând, în cauză nu se poate vorbi de neprezentarea de către lichidator a unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență în condițiile în care, pe baza puținelor informații de care practicianul a beneficiat, acesta a întocmit un astfel de raport, el fiind depus la dosarul de fond, în lipsa actelor și a documentelor contabile ale debitoarei întocmirea unui raport mai detaliat fiind obiectiv imposibilă. Pe de altă parte, chiar dacă prin art. 147 din Legea nr. 85/2006 a fost incriminat refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv ori al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute la art. 35, documentele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) ori împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă, aceasta nu înseamnă că numai practicianul avea obligația de a sesiza organele penale în legătură cu nepredarea documentelor debitoarei, o astfel de prerogativă având-o și judecătorul de insolvență [potrivit art. 11 alin. (1) lit. g)], precum și orice alt participant la procedură și care justifică un interes legitim și serios sub acest aspect (cum este cazul creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, adică acei creditori care au formulat și le-a fost admisă, total sau parțial, o cerere de înregistrare a creanței pe tabelul definitiv al creanțelor contra debitorului și care au dreptul de a participa și de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuțiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfășurarea procedurii și de a participa la orice altă procedură reglementată de această lege).
într-adevăr, în conformitate cu art. 5 din același act normativ, organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul, aceste organe trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni. însă, aceasta nu înseamnă că în mod automat practicianul trebuie să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, interpretarea dată textului legal de către recurentă fiind una eronată, legiuitorul, prin art. 138 statuând cu claritate în ce condiții se poate dispune o asemenea măsură. Or, în cauză, chiar dacă nu a fost cerută de către lichidator aplicarea acestei norme, și comitetul creditorilor avea posibilitatea, în condițiile reglementate de alin. (3) al textului menționat, să solicite judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii prevăzută la alin. (1), respectiv dacă practicianul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) amenință să se prescrie, lucru care nu s-a întâmplat.
Nici recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. București nu este fondat, în speță neexistând motive care să conducă la casarea sentinței primei instanțe, cum fără temei a solicitat această recurentă.
Astfel, în ceea ce privește respingerea obiecțiilor creditoarei recurente la propunerea formulată de lichidator pentru închiderea procedurii în temeiul art. 131 din Legea insolvenței motivat de faptul că practicianul ar fi trebuit să detalieze raportul întocmit în temeiul art. 59 din Legea insolvenței, în mod corect judecătorul-sindic a constatat că aceste obiecțiuni sunt neîntemeiate în condițiile în care, pe de o parte, instituția creditoare nu a înțeles să avanseze sumele necesare pentru continuarea administrării procedurii, în averea falitei nefiind identificat nici un element de activ, iar, pe de altă parte, practicianul a întocmit raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariție stării de insolvență a debitoarei pe baza informațiilor și a documentelor pe care le-a avut la dispoziție.
Mai mult decât atât, este de reținut faptul că la adunarea generală a creditorilor convocată pentru data de 24.08.2007 nu s-a prezentat nici un creditor, astfel că nu s-au putut dezbate punctele de pe ordinea de zi, inclusiv cel referitor la prezentarea situației debitorului și desemnarea comitetului creditorilor, pe parcursul procedurii lichidatorul judiciar aducând la cunoștința creditorilor necesitatea avansării sumelor de bani în vederea continuării administrării dosarului de insolvență față de societatea agricolă debitoare. Nu i se poate imputa practicianului pasivitate în formularea unei acțiuni de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului social în condițiile în care creditorii nu au fost de acord cu avansarea sumelor necesare, iar comitetul creditorilor nu a solicitat judecătorului-sindic autorizare în acest sens.
în ceea ce privește angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, aceasta se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, și numai ca excepție în condițiile alin. (3) al acestui articol (conform căruia comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută la alin. (1) și răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) amenință să se prescrie). întrucât potrivit art. 138 alin. (1) din Legea insolvenței, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, iar creditorii nu mai au potrivit actualei reglementări calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea acestor dispoziții față de membrii organelor de conducere ai debitoarei, susținerile legate de problema aplicării art. 138 din lege sunt nefondate.
Criticile formulate de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva propunerii lichidatorului judiciar al falitei nu sunt întemeiate în condițiile în care, în conformitate cu textul menționat, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Potrivit alin. (3) al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. (1) și aceasta amenință să se prescrie.
Cu alte cuvinte, acțiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
în prezenta cauză, recurenta, deși a invocat incidența prevederilor art. 138 lit. c), nu a indicat în mod concret prin care fapte săvârșite de către fostul administrator, anterior deschiderii procedurii insolvenței, s-ar fi cauzat starea de încetare a plăților de către debitoare, simplele afirmații, nesusținute de probe pertinente și concludente, în sensul că fosta conducere a societății ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți neputând conduce în mod automat la aplicarea acestei norme, iar susținerile recurentei în sensul că legătura cauzală ar fi prezumată nu pot fi avute în vedere de către instanță, ele neavând nici o bază legală. Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, însă în speță nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituția creditoare prin cererea de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din Legea privind procedura insolvenței.
Pe de altă parte, cum s-a arătat mai sus, acțiunea în răspundere reglementată de acest din urmă act normativ poate fi promovată numai de administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. (3), de comitetul creditorilor și nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanță la masa credală. Or, în speță, comitetul creditorilor nu a solicitat judecătorului sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare, neexistând la dosarul de fond nici o cerere în acest sens.
Deși este adevărat că statul român, reprezentat prin A.V.A.S. București, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera această creanță nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanței, cum în mod eronat susține creditoarea.
Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la necomunicarea raportului final către instituția recurentă nu este întemeiată în condițiile în care închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 și nu în conformitate cu art. 132. Astfel, art. 129 din Legea nr. 85/2006 prevede că după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând a fi comunicate tuturor creditorilor și debitorului și afișate la ușa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, creditorii putând formula obiecții la raportul final cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării. La data ședinței, judecătorul-sindic după ce va soluționa, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia. Creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție nu vor participa la ultima distribuire. Or, în speță, nu a avut loc nici o vânzare a vreunui bun al debitoarei falite și nici o distribuire de fonduri rezultate din lichidare, astfel că textul art. 129 nu este incident.
Pe de altă parte, recurenta a avut cunoștință de raportul lichidatorului prin care acesta propunea închiderea procedurii de insolvență față de debitoarea Societatea Agricolă M Secușigiu, reprezentantul instituției creditoare fiind prezent atât la termenul din 18.09.2007, cât și la cel din 16.10.2007, aspect care, de altfel, nu a fost contestat în cauză.
Chiar dacă hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041C.proc.civ., în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
(Judecător Csaba Bela Nasz)
