Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 7979 din 2 septembrie 2013
Prin sentinţa civilă nr.561 din 15.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescrierii dreptului la acţiune ridicată de pârâtul H.I..
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în răspundere patrimonială formulată de reclamantul lichidator judiciar Cabinet Individual de N.L., împotriva pârâtului H.I., în dosarul de insolvenţă privind pe debitoarea SC M.T. – în faliment.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că prin încheierea comercială nr.546/18 mai 2010, pronunţată de judecătorul-sindic al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei la cererea creditorului SC F.T. SRL Cristuru-Secuiesc, jud. Harghita, împotriva debitoarei SC M.T. SRL, fiind numit administrator judiciar C.I.I. N.L. iar ulterior, prin Sentinţa civ.nr.513/16.03.2012, s-a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, în condiţiile art.107 alin.1 lit.A pct.b şi c din Legea nr.85/2006,având în vedere că niciuna din persoanele prev. de art. 94 alin.1 din Legea 85/2006 nu a propus un plan de reorganizare.
Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune prin prisma disp.art.139 din Legea nr.85/2006 – excepţie invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a constatat că această excepţie este neîntemeiată şi a fost respinsă ca atare, penztru următoarele considerente:
Potrivit art.139 din lege„Acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii”(subl.n.)
In cauză, deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC M.T. SRL s-a dispus prin Incheierea civilă nr.546/18 mai 2010 ,aşa cum s-a arătat mai sus.
In această situaţie se reţine că înregistrarea acţiunii în răspundere, la data de 22 iunie 2012 s-a făcut în termen întrucât legea prevede că termenul de 2 ani „începe să curgă de la data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii”, deci termenul de 2 ani nu este termenul de prescripţie a acţiunii, acesta fiind de 3 ani
şi poate începe să curgă la cel mult 2 ani de la data deschiderii procedurii (în total, s-ar putea ca acţiunea să fie introdusă în cel mult 5 ani de la data deschiderii procedurii.
In speţă, nu este împlinit termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii, astfel că s-a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de pârât.
Examinând acţiunea pe fond, de asemenea tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată şi s-a respins ca atare, pentru următoarele argumente.
Potrivit disp.art. 138 alin.1 din L.85/2006, „în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu disp.art. 59 alin. (l) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului – judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă , să fie suportat de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persană care a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei,prin una dintre următoarele fapte: … c)”au dispus,în interes personal,continuarea une activităţi care ducea,în mod vădit,persoana juridică la încetare de plăţi”.
Potrivit disp.art. 1169 C.civ. din 1864 (aplicabile în cauză), cel care face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească.
In cauză, antrenarea răspunderii materiale a fostului administrator statutar în condiţiile art.l38 alin.l lit.c din L.85/2006 , presupune îndeplinirea cerinţei esenţiale de admisibilitate a cererii, respectiv existenţa unui raport de cauzalitate între fapta administratorului statutar şi starea de insolvenţă .
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială însă pentru a fi angajată această răspundere este necesar a se îndeplini condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art.998 – 999 C.civ., din l864, respectiv; fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (pasivul din tabelul de creanţe).
In speţă, reclamantul nu a dovedit existenţa faptei imputabile pârâtului şi nici a raportului de cauzalitate între apariţia insolvenţei şi continuarea unei activităţi care ducea,în mod vădit,la încetarea de plăţi.
De altfel, lichidatorul judiciar a susţinut că pârâtul a dispus continuarea activităţii după deschiderea procedurii insolvenţei, că după această dată ar fi înstrăinat în mod nelegal unele bunuri însă aceste fapte nu pot fi cauza insolvenţei care s-a constatat anterior (procedura a fost deschisă la data de 18.05.2010).
In perioada de observaţie, până la intrarea în faliment, debitoarea a putut să-şi continue activitatea, sub îndrumarea şi controlul administratorului judiciar, în condiţiile legii insolvenţei iar pentru faptele de înstrăinare a bunurilor debitoarei în insolvenţă, în frauda creditorilor, dacă ele s-au produs, ar putea fi antrenată răspunderea penală,în baza prev.art.143 alin.2 lit.din Legea nr.85/2006.
In practica judiciară s-a decis că simpla susţinere a reclamantului, fără dovedirea faptelor, are un caracter pur formal şi nu conduce automat la atragerea răspunderii administratorului statutar pentru plata pasivului societăţii,dacă nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi care să fi cauzat starea de insolvenţă, aşa cum se cere la art.138 alin.l din lege.
De asemenea, în practica judiciară s-a statuat că lichidatorul judiciar care este titularul acţiunii în răspundere, este obligat să indice pentru care din faptele prev. la art.138 alin.1 se solicită atragerea răspunderii, judecătorul-sindic nefiind îndreptăţit să se pronunţe cu privire la fapte care nu au făcut obiectul acţiunii şi pentru care pârâtul nu a avut posibilitatea să-şi facă apărările necesare. Doar în concluziile scrise depuse la data de 08.03.2013, după judecarea în fond (f.126), lichidatorul judiciar a invocat ca temei al acţiunii şi fapta prev.la art.138 alin.1 lit.a, respectiv că a folosit bunurile societăţii în interes propriu, dar nici această faptă nu este dovedită ca fiind faptă în legătură de cauzalitate cu intrarea in insolvenţă a societăţii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs debitoarea S.C. M.T. SRL prin lichidator solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi procedând la rejudecarea cauzei în fond, admiterea cererii formulate în temeiul prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 şi obligarea pârâtului să suporte din averea proprie întreg pasivul societăţii pe care a administrat-o în sumă de 634.271,26 lei.
În motivare se arată că instanţa fondului a trecut prea uşor peste motivarea pe care a facut-o cererii introductive, reţinând doar o parte a susţinerilor, respectiv acea parte care excede faptelor expres prevăzute la art. 138 din Legea insolvenţei şi neţinând seama de ceea ce se încadrează în aceste prevederi legale. Se susţine aceasta pentru că: L-a chemat în judecată pe pârâtul H.I., pe
care l-a socotit şi îl socoteste în continuare ca fiind vinovat de ajungerea S.C. M.T. S.R.L. în insolvenţă şi implicit responsabil pentru consecinţele faptelor sale, pentru că: în calitatea sa de administrator statutar, a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, faptă prevăzută la art. 138, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 85/2006. In susţinerea acestei acuzaţii, s-a arătat că, deşi S.C. M.T. S.R.L. a înregistrat pierderi de 40.219 lei în anul 2008, pârâtul, în calitate de administrator statutar, a decis să continue activitatea şi în anul 2009, când pierderile au crescut la 72.231 lei. Aceasta în condiţiile în care, conform prevederilor art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi. Instanţa fondului a trecut uşor peste această stare de fapt, reţinând doar afirmaţia că debitoarea a înregistrat pierderi şi după data deschidereii procedurii (situaţie care, evident, nu mai poate fi considerată ca un motiv al ajungerii ei în insolvenţă) şi concluzionând pe această bază, că faptele pârâtului nu se încadrează în prevederea legală invocată de noi.
Nu a reţinut însă instanţa fondului că pârâtul H.I. nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 27 din Legea nr. 85/2006, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, respectiv de la data la care a constatat că fondurile băneşti disponibile sunt insuficiente pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Şi acestea au fost insuficiente de la data la care a înregistrat restanţe în plata ratelor de leasing şi respectiv în plata furnizorilor, restanţe care s-au acumulat şi au ajuns, la data deschiderii procedurii la 617.549,10 lei, conform Tabelului preliminar de creanţe depus la dosarul cauzei.
Cea de-a doua faptă imputată pârâtului se referă la aceea că a folosit bunurile societăţii în interes propriu sau în interesul altor persoane (art. 138, alin. (1), lit. a) din Lege. S-a arătat în cuprinsul cererii introductive şi al concluziilor depuse Ia dosarul fondului că în ce priveşte această categorie de fapte, este real că se fundamentează doar pe prezumţii. Dar, conform prevederilor art. 250 din Codul de procedură civilă, şi prezumţia constituie un mijloc de probă. Prezumţiile s-au născut din modul în care pârâtul, în calitate de persoană fizică, a vândut societăţii pe care o administra mijloacele de transport cu care aceasta şi-a realizat obiectul de activitate, apoi, în calitate de administrator al acestei societăţi, nu a achitat niciodată contravaloarea acestora şi în cei 2 ani premergători deschiderii procedurii, în calitate de asociat unic, a susţinut financiar o activitate care genera pierderi permanente.
Şi de această dată, instanţa fondului a reţinut doar partea a doua a afirmaţiilor , respectiv cea în care se arătă că întreaga activitate a administratorului pârât a culminat prin aceea că, după intrarea societăţii în faliment, a întocmit acte prin care şi-a restituit sieşi ori a vândut apropiaţilor săi bunurile societăţii pe care a administrat-o, recuperându-şi astfel o creanţă cel puţin dubioasă, nedeclarată până la acea dată şi neînscrisă în Tabelul de creanţe, peste ordinea de prioritate prevăzută de lege şi neaducând în patrimoniul societăţii contravaloarea bunurilor ce au fost înstrăinate terţilor. Şi, evident că nici de această dată faptele reţinute nu erau de natură să aducă societatea în insolvenţă, pentru că, la data săvârşirii lor, procedura insolvenţei era deja deschisă.
Oricum, textul art. 138 din prevede că persoanele care au făcut parte din organele de conducere şi/sau supraveghere ale societăţii comerciale ajunsă în insolvenţă pot fi obligate să suporte o parte din pasivul acesteia dacă au săvârşit una din faptele enumerate la alin. (1).
Nici apărările pârâtului nu au infirmat susţinerile recurentului şi nici nu au justificat faptele ce i-au fost imputate. Aşa cum a arătat şi în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, niciunul dintre actele depuse de pârât nu face dovada motivelor pentru care S.C. M.T. S.R.L. a continuat să desfăşoare o activitate comercială care îi provoca doar pierderi, până la data când s-a deschis procedura insolvenţei la cererea unui creditor şi nici dovada faptului că activele evidenţiate în ultimul Bilanţ încheiat înainte de data deschiderii procedurii au fost utilizate pentru plata creanţelor faţă de creditorii înscrişi în Tabelul de creanţe.
Analizând recursul declarat Curtea reţine următoarele:
Debitoarea SC. M.T. SRL prin acţiunea în răspundere patrimonială formulată în dosarul de insolvenţă a solicitat obligarea pârâtului H.I. să suporte din averea personală pasivul debitoarei în sumă de 634.271,26 lei.
In motivarea acţiunii s-a arătat că acţiunea se bazează pe Raportul privind cauzele şi împrejurările care au condus la insolvenţă conform cărora administratorul societăţii se face vinovat de cel puţin două dintre faptele prevăzute la art.138 din Legea insolvenţei şi anume, fapta prev.la art.138 alin.1 lit.c întrucât „a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea,în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăţi”. Sub acest aspect s-a arătat că deşi SC. M.T. SRL a înregistrat pierderi încă din anul 2008, pârâtul-în calitate de administrator, a decis să continue activitatea până la intrarea în insolvenţă la cererea unui creditor, pierderile continuând an de an.
S-a mai susţinut că în această perioadă „pârâtul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a stoarce pentru sine maximum posibil din activele societăţii, în frauda creditorilor şi în dispreţul profund al legii”.
Răspunderea administratorilor faţă de societate se circumscrie sferei răspunderii contractuale determinata de limitele mandatului conferit acestora, mandat care include şi obligaţiile legale instituite în Legea nr. 31/1990, iar răspunderea administratorilor faţă de terţi apare că fiind întotdeauna o răspundere extracontractuală, o răspundere delictuală, aşadar, acesta fiind şi contextul în care judecătorul sindic trebuie să circumscrie faptele sferei dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Obligaţia şi răspunderea administratorilor sunt structurate pe doi piloni, unul care are drept temei prevederile art. 7, teza întâi, din Legea societăţilor comerciale respectiv obligaţiile şi răspunderea circumscrisă mandatului şi cel de-al doilea pilon, constituit de dispoziţiile legale, întemeiat pe prevederile art. 72, teza a doua, Legea nr. 31/1990 care constituie, în fapt, o dispoziţie de trimitere la dreptul societăţilor comerciale.
Răspunderea este fundamentată pe culpă, însă, în ipoteza răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg din funcţie, elementul subiectiv este prezumat, întrucât este vorba despre obligaţiile de rezultat, în timp ce regimul răspunderii pentru actele de gestiune propriu-zise presupune dovedirea culpei administratorului.
Legiuitorul a instituit doar cerinţa contribuţiei la ajungerea debitorului în insolvenţă fapt care relevă voinţa legiuitorului de a da valoare cauzală şi acelor fapte care, deşi nu au determinat direct starea de insolvenţă, au contribuit la producerea ei.
Aserţiunile recurentului vizând omisiunea judecătorului sindic de analiză a documentelor prezentate în probaţiune şi a apărărilor formulate apar ca fiind reale, motivarea nerelevând analiza punctuală a condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii rezumându-se a reţine lipsa faptei săvârşite anterior deschiderii procedurii .
Forţa probantă a înscrisurilor prezentate a fost diluată deşi analiza acestora evidenţiază parcursul ativului şi pasivului societăţii şi au evidenţiat că_deşi S.C. M.T. S.R.L. a înregistrat pierderi de 40.219 lei în anul 2008, pârâtul, în calitate de administrator statutar, a decis să continue activitatea şi în anul 2009, când pierderile au crescut la 72.231 lei iar cuantumul obligaţiilor a fost în creştere .
Instituirea acestui tip de răspundere specială agravată a membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă a urmărit identificarea unei alternative subsidiare, la îndemâna creditorilor, pentru satisfacerea masei credale , al cărei cuantum nu a fost contestat în speţă , fiind suficientă dovedirea elementului contributiv . .
Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societăţii de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvenţă şi că o consecinţă a acestei stări patrimoniale s-a produs o reducere în valoarea reală a creanţelor pe care o aveau creditorii faţă de societate.
Sensul dispozitiei legale, potrivit căreia judecatorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârşirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolvenţei, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acţiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speţă probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.
Apărarea pârâtului că pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 se impune demonstrarea unei legături de cauzalitate între faptă şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă în mod greşit a fost validată de către judecătorul sindic
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare , care a constituit condiţia necesară ,adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs .
Complexitatea vieţii unei implică succesiunea şi împletirea unor fapte şi împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiţia de a fi considerate cauza insolvenţei.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanşat punerea în mişcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfăşurarea lor nestingherită ,fie nu au împiedicat această desfăşurare ,deşi intervenţia ar fi fost posibilă şi eficientă împiedecând apariţia consecinţelor nedorite, între care insolvenţa debitoarei care a fost şi cauza prejudiciului creditoarei recurente .
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi şi unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acţioneze şi să producă prejudiciul.
Curtea apreciază că apărarea pârâtului nu este confirmată de starea de fapt, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, confirmând cu caracter de certutudine omisiunea respectării normelor legale referitoare la iminenţa insolvenţei şi efectul acestei stări de fapt asupra patrimoniului debitoarei respectiv intrarea în insolvenţă .
Practica a reţinut în mod constant , premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară,dar şi condiţiile cauzale,adică faptele care au mediat acţiunea cauzală .
Curtea evidenţiază că în cazul raportului de cauzalitate ne aflăm în prezenţa a două fapte cunoscute şi a unui mecanism logic de corelare a celor două fapte, care nu este cunoscut şi care trebuie identificat şi probat.
Corect a evidenţiat şi recurentul că potrivit prevederilor art. 250 din Codul de procedură civilă, şi prezumţia constituie un mijloc de probă. Prezumţiile s-au născut din modul în care pârâtul, în calitate de persoană fizică, a vândut societăţii pe care o administra mijloacele de transport cu care aceasta şi-a realizat obiectul de activitate, apoi, în calitate de administrator al acestei societăţi, nu a achitat niciodată contravaloarea acestora şi în cei 2 ani premergători deschiderii procedurii, în calitate de asociat unic, a susţinut financiar o activitate care genera pierderi permanente.
Răspunderea administratorului fiind una convenţională , culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în faţa unei culpe prezumate de unde derivă şi obligativitatea administratorului de a răsturna prezumţia de culpă, sarcina probei aparţinându-i , contrar celor evidenţiate de către judecătorul sindic în aplicarea prevederilor art 1169 C civ .
Înscrisurile prezentate aşa cum s-a evidenţiat anterior sunt de natură a răsturna această prezumţie întrucât în fapt relevă că nu au fost respectate nici dispoziţiile care reglementează corecta conducere a activităţii societăţii aflate în iminentă insolvenţă şi subsecvent în insolvenţă demonstrată prin derularea prezentei proceduri . .
Raportul de cauzalitate se verifică în concret şi nu pot fi reţinute susţinerile pârâtului care recunoaşte de altfel existenţa declinului în activitatea societăţii că starea de insolvenţă nu a fost determinată de lipsa vreo faptă de a sa ,atâta timp cât s-a demonstrat existenţa unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reţinută şi starea de insolvenţă cauzată.
Nici susţinerile pârâtului cu privire la cauzele obiective nu pot fi apreciate ca fiind exoneratoare , în mod contrar fapta evidenţiază tot o omisiune imputabilă administratorului,astfel împrejurarea ca la data producerii accidentului rutier autocarul nu era asigurat îi este imputabilă tot administratorului acesta fiind şi persoana răspunzătoare în raporturile cu terţii .
Pârâtul a mai invocat lipsa vinovăţiei în conducerea activităţii societăţii , iar această apărare nu poate fi primită întrucât în raportul său cu societatea răspunderea rămâne contractuală , derivată din mandatul încredinţat , aşa cum s-a evidenţiat anterior .
Vinovăţia poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei şi trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenţiei, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracţiuni.
Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârşită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă credală , la momentul deschiderii procedurii acesta fiind cuantumul prejudiciului creat prin faptele evidenţiate .
Faptele imputate pârâtului au fost evidenţiate şi dovedite astfel că se apreciază că devin incidente prevederile art. 138 alin 1 lit c din LPI şi în baza art 312 C pr civ , Curtea va admite recursul declarat de debitoarea SC M.T. SRL prin lichidator judiciar împotriva sentinţei civile nr.561 din 15.03.2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pe care o va modifica şi în consecinţă: va admite cererea de chemare în judecată formulată şi va obliga pârâtul să suporte din averea proprie pasivul debitoarei în sumă de 634.271,26 lei.
