Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, 7962 din 10 iulie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 4173 din 13.11.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar C.I.I. D.A. în contradictoriu cu pârâţii D.V. şi R.A.V..
Au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 62.529 lei reprezentând pasivul debitoarei SC D.P.
SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2607/12.06.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de creditoarea DGFP Cluj şi s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei SC D.P. SRL, administrator judiciar fiind desemnat CII D.A.. Prin sentinţa civilă nr. 3152/11.09.2012 s-a dispus intrarea debitoarei în faliment în procedură simplificată, iar la termenul de judecată din data de 16.10.2012 a fost definitivat tabelul creanţelor împotriva averii debitoarei, la masa credală fiind înscrise creanţe în valoare totală de 62.529 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2607/12.06.2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de creditoarea DGFP Cluj şi s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei SC D.P. SRL, administrator judiciar fiind desemnat CII D.A.. Prin sentinţa civilă nr. 3152/11.09.2012 s-a dispus intrarea debitoarei în faliment în procedură simplificată, iar la termenul de judecată din data de 16.10.2012 a fost definitivat tabelul creanţelor împotriva averii debitoarei, la masa credală fiind înscrise creanţe în valoare totală de 62.529 lei.
Pârâţii D.V. şi R.A.V. au deţinut calitatea de administratori ai debitoarei începând cu data de
Pârâţii D.V. şi R.A.V. au deţinut calitatea de administratori ai debitoarei începând cu data de
20.02.2009 şi până la momentul deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei.
20.02.2009 şi până la momentul deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei.
Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006. Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârşită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Răspunderea administratorului este angajată în orice situaţie în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă.
Culpa administratorului se apreciază după tipul abstract – culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în faţa unei culpe prezumate de unde derivă şi obligativitatea administratorului de a răsturna prezumţia de culpă, sarcina probei aparţinându-i.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâţilor poate fi încadrată în prev. art.138 lit.a din Legea nr.85/2006, respectiv că aceştia au folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane.
La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere faptul că noţiunea de bun trebuie interpretată în sens larg, incluzându-se aici orice obiect cu valoare economică, inclusiv creanţele.
În bilanţul încheiat la 31.12.2009 sunt reflectate active imobilizate în sumă de 1.574 lei, active circulante în sumă de 111.873 lei constând din stocuri în sumă de 38.031 lei, creanţe în sumă de 66.215 lei şi sume în casierie şi cont în bancă în cuantum de 7.627 lei.
Utilizarea de către administratorii statutari a bunurilor şi sumelor de bani aparţinând debitoarei în interes personal a constituit factorul determinant în ajungerea societăţii în stare de , putându-se trage astfel concluzia că bunurile societăţii au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege.
Pârâţii nu au predat lichidatorului judiciar nici un bun aparţinând debitoarei şi nu au pus la dispoziţia acestuia nici un document din care să rezulte că sumele evidenţiate în bilanţul contabil depus la dosar au fost folosite în interesul debitoarei.
Aşadar, faţă de situaţia relevată de actul contabil depus la dosarul cauzei de către lichidatorul judiciar, judecătorul sindic a apreciat că atâta timp cât au existat bunuri şi sume de bani, iar la momentul deschiderii procedurii acestea nu mai existau în fapt, prezumţia că acestea au fost folosite în folosul personal sau al altei persoane este pe deplin justificată, iar fapta se circumscrie disp. art.138 lit.a din Legea nr.85/2006.
În ceea ce priveşte întrunirea în speţă a disp. art. 138 alin.1 lit. d din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
În cazul în speţă, în sarcina pârâţilor au fost invocate de către lichidatorul judiciar săvârşirea unor fapte reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv ţinerea unei contabilităţi fictive sau ţinerea contabilităţii cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie ori dispariţia unor documente contabile produsă de administratorii statutari.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâţilor poate fi reţinută fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea, în condiţiile în care aceştia nu i-au predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art.28 din Legea nr.85/2006. Mai mult decât atât, instanţa a apreciat că atâta timp cât, legiuitorul a înţeles să sancţioneze neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, cu atât mai mult sancţionează neţinerea contabilităţii. Or, în cauză pârâţii se fac vinovaţi de neţinerea contabilităţii anterior deschiderii procedurii, lista bunurilor debitoarei, lista creditorilor şi contul de profit şi pierdere sunt determinate de lipsa acestora, întrucât nu s-a ţinut evidenţa contabilă la zi.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâţilor le revenea, în calitate de administratori statutari, obligaţia de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce le-a fost încredinţat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ţinută evidenţa contabilă, obligaţiile sale reieşind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit.c şi alin.2 ale Legii nr.31/1990, precum şi din disp. art.11 alin.4 din Legea nr.31/1990 republicată.
Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din Legea nr. 82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, care are obligaţia gestionării societăţii respective.
În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanţelor înscrise în tabelul definitiv şi anume, creanţe bugetare, în condiţiile ţinerii contabilităţii societăţii debitoare, putea fi substanţial mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalităţi şi majorări de întârziere.
Astfel, faptul că administratorii statutari nu au depus la dosar actele contabile solicitate de lichidatorul judiciar, creează prezumţia că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile de ţinere a contabilităţii conform legii.
Aşa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâţilor poate fi reţinută şi săvârşirea faptei reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvenţă a debitoarei.
Întrucât creditorii nu şi-au recuperat nici măcar parţial creanţele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanţe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, judecătorul sindic a considerat că pârâţii se impune a fi obligaţi la plata, în solidar, a pasivului debitoarei în cuantum de 62.529 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul D.V. solicitând admiterea lui, in sensul de a se anula in totalitate hotărârea recurata, sa se rejudece cauza pe fond sau sa fie trimisă spre rejudecare si sa se respingă acţiunea lichidatorului judiciar desemnat in cauza de antrenare a răspunderii patrimoniale, cu toate capetele de cerere formulate.
Menţionează ca pârâtul s-a aflat in imposibilitatea de a lua la cunoştinţa de existenta acestui litigiu, aflat pe rolul
instanţelor de judecata, respectiv s-a aflat in imposibilitatea de a formula apărări in prezenta cauză.
De asemenea, nici despre deschiderea procedurii insolventei societăţii nu a cunoscut prea multe, nici despre comunicarea adreselor la care face referire lichidatorul judiciar desemnat in cauza(582,583, 584/15.06.2012).
Menţionează ca pârâtul, din cauza problemelor de natura financiara a trebuit sa se angajeze pe postul de conducător auto, in Curse internaţionale la S.C. L.V.W. S.R.L., cu c.ind de munca, incepand cu data de 10.09.2010.
Aflandu-se in curse internaţionale, in perioada septembrie-decembrie 2012, nu a cunoscut de existenta acestui litigiu, si implicit, s-a aflat in imposibilitatea de a se apară. Anexează la prezenta Adeverinţa eliberata de angajator.
Mai mult, pârâtul a fost plecat din tara, in curse internaţionale, săptămâni si luni intregi, si dupa data deschiderii procedurii insolventei, cu scurte reveniri in tara de câteva zile, neluand la cunoştinţa de ce se intampla in acest dosar.
De asemenea, imposibilitatea luării ia cunoştinţa a actelor comunicate in procedura insolvenţei s-a datorat si faptului ca imobilul in care a fost stabilit sediul social al societăţii a fost vândut la terţi inca din anul 2009.
II. Având in vedere ca recursul declarat vizează o hotărâre care nu este supusa apelului, solicită a se examina cauza sub
toate aspectele
Motivele principale de nelegalitate a hotărârii recurate vizează următoarele:
Menţionează ca, in speţa nu sunt intrunite cumulativ toate condiţiile impuse de legiuitor pentru antrenarea răspunderii personale a administratorilor statutari, pentru următoarele argumente:
a)starea de insolventa nu a fost cauzata de fapta membrilor organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii, insolventa având cauze de natura economica, in special pe fundalul crizei economice din vara-toamna anului 2009, care a afectat foarte mult domeniul imobiliar si implicit domeniul construcţiilor.
Menţionează ca, principala activitate desfăşurata de societate a fost intermedierea in vânzarea cu materiale de construcţii (intermedierea in vânzarea de tamplarie, prin achiziţionarea directa de la producător si vânzarea mai departe către persoanele
interesate), iar odată cu criza economica din vara-toamna anului 2009 a intervenit si declinul societăţii care a diminuat mult comenzile, a incetat perfectarea de noi contracte, creantele nu au mai putut fi recuperate si astfel societatea a ajuns in incetare de plaţi.
b) in raportul intocmit de lichidatorul judiciar nu sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabila apariţia stării de insolvabilitate. Din analiza acestui raport, in special la pag 2, in menţiunile “concluzii”se subliniază ca societatea debitoare a ajuns in stare de insolventa pentru cauze de natura economica, in special “contextul economic care a dus la diminuarea semnificativa a activităţii societăţii”
c) starea de insolventa nu a fost cauzata de faptele prevăzute de lit. a) respectiv folosirea bunurilor persoanei juridice in folosul propriu, dar nici pentru faptele prevăzute de lit. d) alin 1, art. 138 din Legea 85/2006, respectiv ca, s-a ţinut o fictiva, sau nu s-a ţinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Asa cum reiese si din raportul lichidatorului judiciar, dificultăţile economice ale societăţii existau inca din anii 2008, 2009, iar pe fundalul crizei economice declinul societăţii s-a accentuat.
Intr-adevar culpa pârâtului consta in neputinţa de a-si plati contabilul, dupa încetarea oricărei plaţi din partea societăţii debitoare si astfel nu s-au mai putut prelucra operaţiunile contabile ulterioare, aferente anilor 2010, 2011, insa aceasta neprelucrare in actele contabile a documentelor justificativ contabile a intervenit ulterior stării -de incetare de plaţi- a societăţii debitoare si nu anterior acestei stări, raportul lichidatorului relevând acest fapt
Mai mult, bunurile la care se face referire, au fost folosite in interesul societăţii debitoare, si nu in interesul administratorilor, fapt care il probează cu documentele jusitificative in acest sens. Neprelucrarea documentelor contabile, in perioada următoare incetarii oricăror plaţi(anii 2010,2011), este singura culpa a administratorilor societăţii, insa aceasta nu a constituit cauza încetarii de plaţi a societăţii debitoare din anul 2009.
Si in măsura in care ar fi avut loc o prelucrare in a documentelor justificative (pentru anii următori incetarii de plaţi) starea de insolventa-incetarea plaţilor din anul 2009 nu ar fi fost impiedicata si nu ar fi oprit curgerea de penalităţi si majorări de intarziere pentru datoriile bugetare si nu ar fi prevenit alte situaţii similare.
d) art. 138 alin din Legea insolventei prevede ca răspunderea poate fi antrenata doar pentru o parte din pasivul societăţii si nu pentru intreg pasivul societăţii, asa cum s-a dispus in cauza. Neexistand un temei in drept, judecătorul nu poate extinde răspunderea pentru intreg pasivul societăţii, indiferent de motive, in speţa, retinundu-se ca, creditorii nu si-au recuperat nici măcar parţial creanţele.
Pentru aceste considerente, nefiind indeplinite cumulativ toate condiţiile impuse de legiuitor ,consideră ca, nu poate fi antrenata răspunderea personala a administratorilor statutari pentru pasivul societăţii.
De asemenea, motivele de nelegalitate a hotărârii recurate vizează si următoarele:
2. Instanţa de fond retine in esenţa ca, fapta paraţilor se incadreaza in prev art. 138 lit. a din Legea 85/2006, respectiv ca aceştia au folosit bunurile societăţii in interes personal, argumentând ca, „atâta timp cat bunurile si sumele de bani au existat, conform bilanţului din 2009 si in momentul deschiderii procedurii acestea nu mai existau, prezumţia ca acestea au fost folosite in interes personal sau in interesul altei persoane, este pe deplin justificata”. In contradictoriu cu aceste considerente, asa cum menţiona si mai sus, pârâtul s-a aflat în imposibilitatea de a se apară si implicit de a demonstra ca aceste bunuri nu au fost folosite in interes personal ci in interesul societăţii debitoare. Pentru aceste considerente urmează a pune la dispoziţia lichidatorului judiciar si a instanţei documente justificative.
3. De asemenea, instanţa retine ca, in speţa sunt indeplinite si condiţiile disp art. 138 lit. d) din Legea insoiventei, reţinând în esenţa ca, fapta de a nu tine contabilitatea in conformitate cu legea este prezumata in condiţiile in care aceştia nu au predat lichidatorului documentele contabile astfel cum sunt prevăzute în art. 28 din Legea 85/2006. Asa cum menţiona si mai sus, singura culpa a pârâtului este ca, dupa incetarea de plaţi a societăţii, pârâtul s-a aflat in imposibilitatea de a plăti contabilul si a prelucra in contabilitate documentele justificative contabile, insa cu toate acestea si in măsura in care ar fi avut loc o prelucrare in contabilitate a documentelor justificative, (pentru anii următori incetarii de plaţi) starea de insolventa-incetarea plaţilor din anul 2009,2010 nu ar fi fost impiedicata si nu ar fi oprit curgerea de penalităţi si majorări de intarziere pentru datoriile bugetare.
Raportul lichidatorului judiciar sesizează cauzele stării de insolventa, respectiv aspectele economice si dificultăţile financiare ale societăţii, inca din anii 2008, 2009, aspecte ignorate in totalitate de judecătorul sindic, si care asa cum menţiona si mai sus, odată cu criza economica din vara-toamna anului 2009, s-a ajuns la declinul societăţii, la diminuarea comenzilor, la încetarea perfectării de noi contracte, creantele nu au mai putut fi recuperate si astfel societatea a ajuns in incetare de plaţi. Concluzionând, nici pe departe nu se poate retine ca incetarea de plaţi, respectiv starea de insolventa ar fi fost cauzata de neprelucrea actelor contabile, atâta timp, cat insasi raportul lichidatorului judiciar sesizează cauzele insolventei, de natura economica, ce nu au legătura cu prelucrarea actelor contabile
Mai mult, vinovăţia trebuie sa fi existat la data săvârşirii faptei, or, in speţa incetarea de plaţi, starea de insolventa a intervenit anterior, oricărei forme de vinovăţie in prelucrarea actelor contabile, in tinerea evidentei contabile
In lipsa unei vinovaţii sau culpe personale, nu poate fi antrenata răspunderea personala a administratorilor statutari.
În cauză a formulat întâmpinare C.I.I. D.A. în calitate de administrator judiciar al SC D.P. SRL Apahida solicitând respingerea recursului formulat de administratorul statutar D.V..
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. de mai sus, la data de 2 octombrie 2012, lichidatorul judiciar C.I.I. D.A. a solicitat judecătorului sindic angajarea răspunderii pârâţilor D.V. şi R.A.V. şi obligarea acestora la plata sumei de 62.529 lei reprezentând pasivul debitoarei rămas neacoperit, motivat de faptul că în sarcina acestora se pot reţine fapte ce se încadrează în dispoziţiile art.138 lit.a şi d din Legea nr.85/2006.
Lichidatorul judiciar a menţionat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că a solicitat administratorilor statutari, prin adresele nr. 582, 583 şi 584/15.06.2012 depunerea actelor contabile la dosar în vederea verificării în mod concret a gestiunii patrimoniului, pentru a constata relaţiile comerciale în care a fost angajată societatea, aceste acte nefiind puse la dispoziţia lichidatorului judiciar.
S-a arătat că ultimele informaţii economice sunt cele existente în bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere afişate pe site-ul MEF încheiat la 31.12.2009, în care sunt reflectate active imobilizate în valoare de 1.574 lei,. active circulante în valoare de 111.873 lei, constând din creanţe în sumă de 66.215 lei, stocuri în valoare de 38.031 lei şi în casă şi cont la bancă suma de 7.627 lei.
Administratorii statutari nu au predat nici un bun al debitoarei şi nici numerarul din casierie, iar în situaţia existenţei unor avansuri de trezorerie nedecontate, nu s-a făcut dovada că sumele de bani ridicate din casierie au fost folosite în interesul debitoarei.
Prin sentinţa recurata, instanţa de fond a admis acţiunea lichidatorului judiciar desemnat in cauza, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor, considerând incidente in speţa disp. art. 138 alin 1 lit. a si d din Legea insolventei.
Pârâtul D. a declarat recurs, solicitând a se constata că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se apela la prev. art. 138 din LPI, insolvenţa debitoarei fiind cauzată de criza financiară care a imposibilitatea continuării activităţii şi a achitării debitelor.
Cu titlu preliminar, Curtea constată că deşi pârâtul înţelege să invoce prin recurs împrejurarea că nu a fost încunoştinţat despre proces, în contextul în care a fost plecat din ţară pe parcursul desfăşurării lui, în cauză nu pot fi apreciate incidente prev. art. 312 alin. 5 teza a II-a C.pr.civ., întrucât procedura de citare la fond a fost legal îndeplinită. Pe de altă parte, recurentului i s-a dat posibilitatea de a administra în recurs probe în susţinerea apărărilor sale, aşa încât orice eventuală vătămare ce ar putea fi invocată a fost acoperită în această manieră.
Astfel, în cursul soluţionării recursului, au fost acordate la cererea pârâtului, 3 termene de judecată, acesta înţelegând să completeze probaţiunea prin depunerea unor documente contabile, în susţinerea afirmaţiilor conform cărora nu se face vinovat de faptele imputate. Aceste înscrisuri au fost comunicate reclamantului, care, în urma analizei efectuate, şi-a exprimat poziţia procesuală, susţinerile intimatului nefiind combătute ulterior de către pârât, prin depunerea altor documente.
Astfel, lichidatorul învederează că deşi este real că pârâtul a efectuat demersuri pentru prelucrarea actelor contabile la zi şi depunerea la organul fiscal a declaraţiilor fiscale, trebuie amintit că aceste operaţiuni au fost efectuate după radierea debitoarei din registrul comerţului, la 18.03.2013.
În plus, se arată că lichidatorul judiciar a comunicat actele de procedură conform Codului de procedură civilă şi a publicat în Buletinul procedurii de insolventa nr. 8731/18.06.2012, notificarea privind deschiderea procedurii de insolventa a debitoarei. Corespondenţa purtată cu debitoarea s-a returnat, însă corespondenţa purtată cu administratorul statutar D.V. a fost semnată de primire de către soţia acestuia, fără a da curs solicitării lichidatorului judiciar, referitoare la depunerea actelor contabile şi predarea bunurilor, şi din această perspectivă neputând fi primite susţinerile conform cărora recurentul s-a aflat în
imposibilitate obiectivă de a aduce la îndeplinire, anterior închiderii procedurii, obligaţiile care îi reveneau, aceste aspecte atestând că pârâtul de prevalează, în fapt, de propria culpă pentru modul în care s-a raportat la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de fost administrator statutar.
Ca atare, este discutabil în ce măsură ar putea fi primite datele care rezultă din înscrisuri depuse ulterior radierii debitoarei, iar în acest context, intimatul arată cu temei că a fost nevoit să întocmească raportul privind cauzele în baza bilanţurilor afişate pe site-ul MFP, respectiv aferent exerciţiilor financiare 2008 şi 2009, iar prin acest raport a constatat că faptele administratorului statutar se circumscriu prevederilor art. 138, al. 1, lit. a) şi d) din Legea nr. 85/2006.
Chiar dacă s-ar aprecia în sens contrar, Curtea achiesează susţinerilor intimatului conform cărora înscrisurile depuse în recurs nu sunt de antură să ateste netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei recurate, pentru următoarele considerente:
Referitor la postul bilanţier „active imobilizate”, se arată că activele imobilizate sunt în sumă de 1.574 lei la 31.12.2009, reprezentând mobilier şi birotică la valoarea rămasă, valoare care la data deschiderii procedurii este amortizată în întregime, având o durată de amortizare cuprinsă între 3-5 ani, conform prevederilor HG nr. 2139/2004.
Referitor la postul bilanţier „stocuri”, intimatul precizează că acestea sunt reflectate în bilanţul afişat pe site-ul MFP la valoarea de 38.031 lei la finele anului 2009, acest stoc fiind compus din soldul contului 371 „Mărfuri” în sumă de 30.439,35 lei şi soldul contului 409.01 „Furnizori-Debitori” în sumă de 7.591,47 lei (30.439,35 +7.591,47=38.030,82, rotunjire = 38.031, aşa cum este trecut în bilanţ şi cum a fost prezentat în tabelul indicatorilor din raportul cauzelor).
Din analiza Balanţei de verificare aferentă lunii iunie 2010, depusă în recurs, se observă foarte clar faptul că „Soldul iniţial” din balanţă prezintă, în partea de debit a contului 371 „Mărfuri”, suma de 30.439,35 lei”(ceea ce înseamnă stocul existent la începutul anului financiar 2010, care corespunde cu stocul existent la finele anului precedent – 2009), iar contul 409.01 „Furnizori-Debitori”, prezintă un sold de 7.591,47 lei, ambele solduri fiind cumulate la postul bilanţier „Stocuri”, conform OMF nr. 3055 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O. 766/10.11.2009, cu aplicare din 01.01.2010.
Mai mult, în cursul lunii iunie 2010 se observă, de asemenea, că în rubrica „Rulaj precedent”, contul 371 „Mărfuri” cuprinde în debit suma de 4.182,32 lei, iar contul 409.01 „Furnizori-Debitori” prezintă în debit suma de 3.688,65, în credit 3.597,18, deci o creştere a soldului de 91,47, ceea ce reprezintă faptul că ulterior anului 2009, respectiv în cursul anului 2010, societatea debitoare a mai aprovizionat stocuri (fie marfă, fie materii prime, fie materiale, ş.a. încadrabile la postul bilanţier „Stocuri”) în valoare de 4.273,79 lei (4.182,32+91,47), crescând în acest fel postul bilanţier „Stocuri” de la 38.030,82 la 42.304,61, compus din soldul contului 371 în sumă de 34.621,67 şi soldul contului 409.01 în sumă de 7682,94.
In următoarea lună, respectiv în luna iulie 2010, analiza balanţei de verificare aferentă acestei luni relevă că societatea debitoare înregistrează trecerea stocului de marfa din contul 371 „Mărfuri” în sumă de 34.402,86 la stocul de materii prime, respectiv în contul 302.01 „Materii prime” (a se vedea înregistrarea contabilă cf notei contabile nr. 1/31.07.2010 anexată: 302.01 = 371.01), precum şi consumul de materii prime de 34.402,86, cf aceleaşi note contabile anexată: 602.01 „Cheltuieli cu materii prime” = 302.01 „Materii prime”.
După înregistrarea acestor operaţiuni contabile, postul bilanţier „Stocuri” prezintă un sold de 7.901,75 lei la 31.07.2010, compus din soldul contului 302.01 „Materii prime” în sumă de 218,81 lei şi soldul contului 409.01 „Furnizori-Debitori” în sumă de 7.682,94 lei.
Aşa fiind, se concluzionează corect în sensul în care societatea debitoarea nu prezintă acte doveditoare privind consumul sau modul de ieşire din gestiune pentru un stoc în valoare de 7.901,75 lei.
Apoi, de amintit este că recurentul arată că stocul în valoare de 38.031 lei nu există fizic, fiind folosit în procesul de producţie a tâmplăriei PVC, însă prezintă acte doveditoare doar pentru valoarea de 34.402,86 lei (facturi de intrare, ieşire, bon de consum, notă contabilă privind consumul), fără a face referire la diferenţa de 3.627,96 lei şi a prezenta acte privind modul de ieşire a acestui stoc şi nici a stocului intrat ulterior anului 2009, respectiv până la 31.07.2010, pentru suma de 4.273,79 lei (4.182,32+91,47).
Apoi, referitor la postul bilanţier „creanţe”, se constată că recurentul arată în cadrul notelor de şedinţă că suma de 66.215 lei reprezentând creanţe este trecută în tabelul creditorilor, or, în speţă, creanţele reprezintă sumele de recuperat de societatea debitoare de la proprii clienţi şi nicidecum nu este vorba de datorii ale debitoarei faţă de furnizori, bugetul de stat şi alţi terţi, recurentul fiind într-o confuzie totală.
Intimatul precizează că postul bilanţier „Creanţe” în sumă de 66.215 lei reprezintă o componentă importantă a activelor circulante, care, prin natura lor, pot însemna calea cea mai scurtă spre obţinerea unor lichidităţi pe termen scurt, prin efectuarea demersurilor necesare pentru încasarea acestora.
De asemenea, arată că în Balanţa de verificare aferentă lunii iunie 2010, la rubrica „Sold iniţial”, postul bilanţier „Creanţe” în sumă totală de 66.215 lei, se compune din soldul contului 411.01 „Clienţi” în sumă de 31.214,81 lei şi soldul contului 461 „Debitori” în sumă de 35.000 lei (31.214,81 + 35.000 = 66.214,81, rotunjit la 66.215, aşa cum este trecut în bilanţ). Acest post bilanţier prezintă la 31 iulie 2010, conform balanţei de verificare încheiată la 31.07.2010, un sold de 58.445,81, prin rotunjire 58.446 lei.
Recurentul a prezentat facturi ieşire în valoare totală de 52.066 lei, toate fiind emise în anul financiar 2009, reprezentând tâmplărie PVC, facturi despre care nu face vorbire dacă s-au încasat sau nu şi nici nu prezintă dovada încasării acestora. Aceste facturi au fost prezentate pentru a justifica producţia realizată din materiile prime consumate şi aflate în stoc la 31.12.2009.
Datorita faptului că administratorul statutar nu a prezentat actele contabile, respectiv balanţa de verificare analitică a clienţilor, nu se poate concluziona dacă aceste creanţe au fost recuperate sau nu, ceea ce determină prezumţia că, în situaţia recuperării sumelor, acestea au fost însuşite în interes personal.
Aşadar, se observă atitudinea pasivă a administratorului statutar de a face demersuri pentru încasarea propriilor creanţe ale debitoarei în sumă de 66.215 lei la 31.12.2009, precum şi pe tot parcursul derulării procedurii de insolvenţă. În ipoteza în care susţinerile recurentului ar fi fost reale şi acesta s-ar fi raportat cu bună credinţă la obligaţiile ce îi reveneau în procedură, având în vedere faptul că soţia acestuia a semnat pentru primirea notificării în vederea depunerii actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, ar fi prezentat lista cu clienţii, pentru ca lichidatorul să procedeze la recuperarea sumelor, creanţele deţinute de debitoare nefiind prescrise la data deschiderii procedurii de insolvenţă.
Trecând mai departe, intimatul arată, referitor la postul bilanţier „disponibilităţi băneşti”, că în bilanţul afişat pe site-ul MFP la 31.12.2009 şi analizat de lichidatorul judiciar în raportul cauzelor, disponibilităţile băneşti sunt în sumă de 7.627 lei (7626,64 lei în registrul de casă, prin rotunjire 7.627), recurentul depunând acte justificative privind modul de utilizare a acestora.
În consecinţă, se reţine că din actele prezentate de recurenta nu rezultă modul de ieşire a stocului în valoare de 7.901,75 lei şi nici dacă creanţele în valoare de 66.215 lei au fost încasate, sume care ar fi acoperit în întregime pasivul debitoarei înscris în tabelul de creanţe în sumă de 62.529 lei.
Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea constată, contrar susţinerilor din recurs, că în cauză sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art.138 alin.(1) lit.a) şi d) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Apărările referitoare la inexistenţa faptelor imputate, precum şi a raportului de cauzalitate cu starea de insolvenţă nu pot fi reţinute, deoarece evidenţele contabile trebuie să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului. Numai astfel creditorii sunt protejaţi faţă de datornicii care nu respectă regulile de afaceri privitoare la conducerea evidenţelor contabile în mod corect.
Noţiunea de evidenţe ale debitorului include orice înscrisuri sau documente, care au destinaţia să asigure informarea despre starea economică şi deciziile persoanei morale.
În consecinţă, răspunderea administratorului pentru acoperirea pasivului intervine şi atunci când se poate stabili o legătură de cauzalitate între starea de insolvenţă şi acţiunea de falsificare ori dispariţia evidenţelor contabile, neavând relevanţă dacă este vorba de partea de contabilitate generală, financiară sau de contabilitatea de gestiune-primară.
În mod firesc, se bucură de protecţie legală toate înscrisurile care au menirea de a asigura informarea permanentă despre situaţia patrimonială a entităţii.
Legea insolvenţei are în vedere trei modalităţi alternative de săvârşire ale acestei faptei.
Într-o primă variantă, răspunderea pe acest temei operează, dacă se constată existenţa unui raport de cauzalitate între ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă şi faptul tinerii contabilităţii în mod fictiv.
În al doilea rând, pronunţarea unei decizii de condamnare este posibilă, dacă se constată existenţa unui raport de cauzalitate între intrarea debitoarei în incapacitate de plată şi dispariţia unor documente contabile.
În cea de a treia modalitate intervine conceptul, aparent mai generos, al evidenţelor contabile întocmite cu nerespectarea prescripţiilor legale, răspunderea putând fi antrenată dacă se dovedeşte că starea de insolvenţă a fost determinată de neconducerea evidenţelor societăţii conform legii.
Falsurile, sustragerile sau distrugerile evidenţelor societăţii pot avea drept consecinţă diminuarea aparentă sau reală a activelor societăţii prin disimularea unor bunuri, valori ori alte elemente ale activului patrimonial, neavând relevanţă dacă este vorba de un singur act sau mai multe, ori dacă acestea au fost afectate în tot sau numai parţial.
Răspunderea pentru acoperirea pasivului este o răspundere subiectivă fundamentă doar pe culpa intenţională dovedită .Utilizarea prezumţiilor simple în mecanismul probaţiunii este însă compatibilă cu specificul acestei proceduri.
Doctrina s-a pronunţat în sensul că refuzul părţii de a remite instanţei, integral sau parţial, documentele de comerţ sau corespondenţa comercială poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natură să întemeieze prezumţii judiciare.
Refuzul predării evidenţei contabile, în integralitate, poate constitui un indiciu semnificativ pe care judecătorul să-şi întemeieze prezumţii determinante în acest sens, dacă motivarea sub aspectul prezumţiilor judiciare este pertinentă, completă, întemeiată, omogenă şi convingătoare.
Jurisprudenţa a considerat că nepredarea documentelor contabile, chiar după repetate somaţii, ori nepredarea acestor documente după aproape un an de la deschiderea procedurii, nereconstituirea lor completă, deşi au fost acordate termene succesive în acest scop şi nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situaţia patrimoniului debitoarei sunt semne în raport de care se poate deduce incidenţa prev. art. 138 alin. 1 lit. d din lege (C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia comercială nr. 5104 din 30 noiembrie 2004, C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia comercială nr. 1956 din 4 noiembrie 2003, C.A. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia comercială nr. 1317 din 2 septembrie 2003).
Văzând şi cele reţinute anterior, susţinerea conform căreia nefurnizarea datelor cu privire la activul patrimonial nu intră sub incidenţa prev. art. 138 lit. a, d din Legea nr. 85/2006, faptele imputate pârâţilor neavând caracter intenţional, nu poate fi validată de Curte.
În cazul pârâţilor, nefurnizarea unor date pertinente referitoare la situaţia patrimoniului debitoarei sunt în speţă indicii semnificative pe care Curtea să-şi poată întemeia prezumţiile judiciare că evidenţa contabilă nu a fost întocmită corect ori a fost distrusă parţial în scopul ascunderii unor active şi că între această faptă şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă există un raport clar de cauzalitate.
Prin neconformitatea „lato sensu” a ţinerii contabilităţi a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori şi elemente ale activului patrimonial, cu atât mai mult cu cât folosirea elementelor de activ în interesul societăţii ar fi permis stingerea integrală a pasivului. În plus, nu trebuie ignorat faptul că în tabelul definitiv sunt înscrise exclusiv creanţe bugetare, iar achitarea acestora ar fi determinat stoparea curgerii penalităţilor şi majorărilor.
Mai mult, pârâţii nu au predat aceste bunuri şi nici nu au dovedit împrejurarea că sumele ce au fost încasate de la clienţi au fost folosite în interesul debitoarei. Aşa fiind, există suficiente indicii care pot fundamenta şi prezumţia că ei au folosit bunurile societăţii în folosul propriu sau au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice, determinând societatea să ajungă în stare de insolvenţă.
Nefurnizarea de către administratorii statutari a datelor corecte şi clare referitoare la patrimoniul debitoarei este un indiciu semnificativ în raport de care se poate prezuma că au existat manopere frauduloase cu privire la activ – bunuri, valori şi elemente de patrimoniu- fiind utilizate în detrimentul interesului social, starea de insolvenţă fiind consecinţa directă a acestui ilicit.
Neapelarea la mecanismul prezumţiilor judiciare ar face imposibilă, în cazul dat, identificarea legăturii dintre diferitele acte privitoare la gestiune socială şi consecinţele economice financiare care au condus la încetarea plăţilor. Soluţia se întemeiază pe principiul protecţiei creditorilor şi adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimănui nefiindu-i îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept.
Nu au fost contestate în mod pertinent concluziile lichidatorului conform cărora deturnarea sau ascunderea singurelor elemente componente ale activului debitoarei este cauza principală ce a determinat ajungerea societăţii în insolvenţă, dat fiind faptul că, în momentul în care patrimoniul persoanei juridice a fost vidat de elementele de activ care reprezentau în fapt singurele posibile surse de acoperire a pasivului, aceasta a intrat în incapacitate de plată a datoriilor acumulate pe perioada anterioară.
În ceea ce priveşte vinovăţia pârâţilor, corect s-a apreciat că starea de fapt anterior expusă este de natură să ducă la concluzia conform căreia aceasta se circumscrie unei acţiuni deliberate, intenţionate, de golire de conţinut a patrimoniului societăţii debitoare.
Drept consecinţă, fiind întrunite condiţiile de fond şi formă pentru antrenarea răspunderii executivului, prima instanţă în mod corect a admis acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, neputând fi reţinute nici alegaţiile privitoare la imposibilitatea obligării pârâţilor la plata întregului pasiv, prev. art. 138 alin. 1 trebuind interpretate în sensul în care răspunderea membrilor organelor de conducere poate fi antrenată pentru acea parte a pasivului care a fost cauzat de faptele ilicite săvârşite, iar în cazul de faţă, raportat la cele expuse anterior, întreg pasivul se află în legătură de cauzalitate cu acestea.
În raport de aceste considerente întemeiat pe dispoziţiile art. 312 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul declarat, menţinând sentinţa atacată.
