Nepredarea sumelor de bani evidenţiate în casieria societăţii. Preluarea situaţiei financiare a societăţii de la administratorul cedent, fără acte justificative
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a de administrativ şi fiscal, decizia nr. 372 din 14 ianuarie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 2118 din 07.05.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, a fost admisă cererea lichidatorului judiciar, CABINETUL INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ R.A.D., desemnat să administreze procedura debitoarei SC D.P. SRL.
Au fost obligaţi pârâţii S.O., şi S.D., la plata, în solidar, a sumei de 54.069 lei, pasiv al debitoarei.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, conform dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de , să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în
aliniatul 1 al art. 138, lit. a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de
conducere şi control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane şi societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligaţiei încălcate determină natura răspunderii. Încălcarea unei obligaţii decurgând din contractul de mandat, cuprins în actul constitutiv, atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligaţii legale atrage răspunderea delictuală a administratorului. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere şi conducere presupune constatarea
îndeplinirii unor condiţii, respectiv prejudicierea creditorilor, existenţa raportului de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi respectiv culpa personală a celui faţă de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă, definită de art. 3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Simpla constatare a stării de insolvenţă constituie o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de către creditori şi implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate, textul legal, dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, impune condiţia ca fapta membrilor organelor de supraveghere şi conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi indirect creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea de insolvenţă, respectiv încetarea plăţilor sau să fi constituit numai o condiţie favorabilă producerii acestei stări.
Vinovăţia poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei şi trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea şi creditorii, prin producerea sau numai condiţionarea stării de insolvenţă este suficientă pentru antrenarea răspunderii. În măsura în care culpa îmbracă forma intenţiei, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracţiuni. Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, putând fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârşită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâţilor de a nu preda sumele de bani ce erau evidenţiate ca existând în casieria societăţii, conform ultimelor documente contabile identificate, poate fi încadrată în prevederile art. 138, lit. a din Legea nr. 85/2006, presupunându-se că aceştia au folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu.
Neinventarierea patrimoniului poate fi încadrată la lit. d a art. 138, angajarea răspunderii făcând-se în condiţiile în care membrii organelor de conducere ori supraveghere sau orice altă persoană au contribuit la starea de insolvenţă a debitoarei.
Expresia sugerează existenţa raportului de cauzalitate între faptele personale şi prejudiciul suferit de averea debitoarei şi implicit de către creditori, textul găsindu-şi aplicabilitatea şi în situaţia în care fapta a constituit doar o condiţie favorabilă pentru realizarea efectului. Neefectuarea inventarierii patrimoniului debitoarei în conformitate cu dispoziţiile legale atestă încălcarea dispoziţiilor art. 138, lit. d din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care această operaţiune este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor societăţii de Legea nr. 31/1990, care în art. 71 stabileşte că administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, iar art. 11 din Legea nr. 82/1991, a contabilităţii, prevede că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului. Neefectuarea periodică a inventarierii patrimoniului nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii. În condiţiile neefectuării inventarierii patrimoniului în conformitate cu legea, se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor. Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăţi şi una din faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, prezumţia având un caracter juris et de jure nefiind posibil a fi răsturnată prin proba contrarie.
În susţinerea acestei poziţii procesuale, judecătorul sindic a considerat că, după cum statuează şi dispoziţiile art. 138 din actul normativ menţionat, poate fi antrenată răspunderea pentru pasivului debitoarei rămas neacoperit, iar acest pasiv al debitoarei este cel care rezultă din tabelul definitiv consolidat al creditorilor.
Considerentele de mai sus au demonstrat că cererea lichidatorului judiciar împotriva pârâţilor a fost apreciată ca fiind întemeiată şi în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 138 lit. a şi d din a fost admisă astfel cum a fost formulată, pârâţii au fost obligaţi să suporte, în solidar, întregul pasiv al debitoarei, în sumă de 54.069 lei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs S.D. solicitând modificarea in parte a sentintei civile nr. 2118/2012 pronuntata de Tribunalul Specializat Cluj in sensul respingerii cererii de de angajare a raspunderii patrimoniale, precum si obligarea sa de a suporta in solidar pasivul debitoarei SC D.P. SRL in cuantum de 54.069 lei, urmand ca intregul pasiv sa fie suportat de catre paratul S.O..
În motivarea recursului recurenta arată că prin contractul de cesiune atestat sub nr. 6/25.03.2009 de avocat N.C., aceasta a cesionat catre numitul S.O. toate partile sociale pe care le detinea in societate.
Tot atunci, a predat catre numitului S. intreaga a societatii, bunurile aflate in patrimoniul aceteia precum si o sentinta prin care debitorul S.C. G. SRL era obligat sa achita un debit pe care il avea catre S.C. D.P. SRL, sentinta definitiva si executorie, pe care numitul S., in calitate de unic asociat si administrator, urma sa o puna in executare.
Cu ocazia incheierii contractului de cesiune atestat sub nr. 6/25.03.2009 de avocat N.C., s-a realizat si o verificare contabila in urma careia s-a stabilit exact intregul pasiv si
activ pe care societatea îl avea la momentul cesiunii, cesionarul S. preluand societatea incunostintat fiind cu exactitate cu privire la situatia financiara a acesteia.
Lichidatorul judiciar nu a facut in niciun fel dovada faptului ca recurenta ar fi utilizat bunurile sau creditele societatii in interes propriu sau in interesul unei alte persoane.
Astfel, verificand actele anexate cererii introductive, se poate constata ca nu exista nici o proba din care sa reiasa ca ar fi folosit anterior incheierii contractului de cesiune bunurile sau creditele S.C. D.P. SRL in interes propriu sau in cel al unei alte persoane.
Dimpotriva, asa cum a mai aratat, anterior cesiunii, in calitate de administrator, a facut toate demersurile necesare in vederea recuperarii creditelor pe care S.C. D.P. SRL le avea faţă de terti, dovada fiind sentinta obtinuta fata de S.C. G.A. SRL in dosarul civil nr. …/211/2008 al Judecatoriei Cluj-Napoca, hotarare ramasa definitiva si executorie, pe care cesionarul S.O., urma sa o puna in executare.
Totodata, lichidatorul a omis sa arate in cererea sa faptul ca, cedentul S., in calitate de administrator, a instrainat o parte din bunurile S.C. D.P. SRL unei alte societati comerciale, societate care, dupa inceperea procedurii insolventei, a continuat in acelasi spatiu activitatea comerciala pe care S.C. D.P. SRL o derula, folosind in acest scop tocmai bunurile pe care le-a preluat de recurentă la momentul cesiunii.
Recurenta nu poate fi considerata raspunzatoare de disponibilitatile banesti sau creantele nerecuperate existente in patrimoniul S.c. D.P. SRL la momentul deschiderii procedurii insolventei.
Pentru aceasta arată că odata cu incheierea contractului de cesiune a renuntat atat la calitatea de asociat, cat si la cea de administrator al S.C. D.P. SRL, aceasta nemai participand in niciun fel Ia bunul mers al activitatii comerciale pe care societatea o desfasura.
Ca atare, incepand cu data de 25.03.2009, data la care a predat catre cesionar intregul pasiv si activ al societatii comerciale D.P. SRL, recurenta nu a mai avut cunostinta de deciziile si actiunile pe care noul administrator le-a înterprins în numele societăţii, astfel că faţă de recurentă nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit .d din Legea nr. 85/2006.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs şi S.O., prin care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, admiterea recursului, casarea Sentintei civile nr. 2118/2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi, în consecinţă, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată având ca obiect antrenarea răspunderii patrimoniale în temeiul arta 304, pct. 5, C. proe. civ., raportat la arta 118, alin. 3, C. proc. civ.
În al treilea rând, modificarea în tot a Sentinţei civile nr. 2118/2012 ca fiind netemeinică şi nelegală şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către Cabinet Individual de Insolvenţa “R.A.D.”, în calitate de lichidator judiciar al S.C. D.P. S.R.L., cerere având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a recurentului pentru suma de 54.069 lei, reprezentând o parte din pasivul societăţii debitoare S.C. D.R. S.R.L.
Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, în conformitate cu dispoziţiile art. 274, Cod proc. civ.
În motivarea recursului arată, cu privire la motivele de casare ale hotărârii că, la primul termen de judecată, prin respingerea cererii de amânare în vederea angajării unui apărător şi reţinerea cauzei în pronunţare, în baza actelor aflate la dosar, i-a fost încălcat dreptul la apărare, fiind vitregit de posibilitatea invocării în probaţiune a interogatoriului fostei administratoare S.D. şi a unei expertize contabile care se impunea în accepţiunea subsemnatului, considerăm că sunt îndeplinite condiţiile casării cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 312, alin. 3, C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 2118/2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi trimiterea spre rejudecare a cauzei.
Sentinţa s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 118, alin. 3, C. proc. civ . La primul termen de judecată, recurentul neasistat de un avocat, fiind o perioadă de timp plecat din ţară, a solicitat un nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător.
Astfel cum s-a şi consemnat în practicaua sentinţei judecătorul sindic, încălcând dispoziţiile art. 118, alin. 1 şi 3, C. proc. civ , a respins cererea de amânare formulată de către recurent şi a reţinut cauza în pronunţare, în baza actelor aflate la dosar.
Prin urmare, în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5, C. proc. civ., încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii cauzându-i o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate.
Aşadar, prevalându-ne de prevederile art. 304, pct. 5, C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 118, alin. 1 şi 3, C. proc. civ., solicită casarea Sentinţei civile nr. 2118/2012, pronunţată de către Tribunalului Specializat Cluj în şedinţa publică din data de 07.05.2012. şi, în consecinţă, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată având ca obiect antrenarea răspunderii patrimoniale.
Referitor la motivele de modificare ale hotărârii arată că sentinţa s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 129, alin. 5, C. proc. eiv.
Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii aşa cum prevede art. 304, pct. 9, C proc. civ. deoarece instanţa nu s-a conformat dispoziţiilor art. 129, alin. 5, C proc. civ. şi nu a stăruit prin toate mijloacele legale în administrarea tuturor probelor de natură a determina aflarea adevărului în cauză.
Prejudiciul creat S.C. D.P. S.R.L. şi raportul de cauzalitate între faptele recurentului şi prejudiciu arată că, nu poate fi vorba de nicio formă de vinovăţie a administratorului cesionar în ceea ce priveşte crearea unui prejudiciu care să atragă starea de insolvenţă a S.C D.P. S.R.L., neputându-se reţine în sarcina recurentului fapte ilicite care să atragă răspunderea patrimonială a acestuia, aşa cum a fost ea reţinută de către instanţa de fond, vorbind de acte de administrare anterioare cesiunii încheiate la data de 25.03.2009. Cu atât mai puţin, din expunerea anterioară, nu se poate lua în considerare existenţa unui raport de cauzalitate între activitatea sa în calitate de administrator în cadrul S.C D.P. S.R.L. şi prejudiciul creat, care, aşa cum a indicat instanţei în cele expuse mai sus, a fost realizat anterior preluării societăţii de către recurent.
În plus, arată că, în sarcina lichidatorului judiciar, obligaţia de a analiza defalcat activitatea de administrare a societăţii, făcând diferenţiere între perioada în care această activitate a fost desfăşurată de către administratorul cedent S.D. şi perioada în care recurentul a fost administrator al S.C. D.P. S.R.L.
Referitor la disponibilităţile băneşti în valoare de 6.348 lei arată că în pofida celor sus ţinute de către lichidatorul judiciar, numerarul în valoare de 6.348 lei, reflectat în bilanţul ca fiind existent în casierie la momentul deschiderii procedurii de
insolvenţă, a fost predat, în timpul procedurii, Cab. Indiv. de Insolvenţă “R.A.D.”, conform obligaţiei legale.
De altfel, la deschiderea procedurii de insolvenţă, cu privire la disponibilităţile băneşti aflate în casieria societăţii, lichidatorul judiciar i-a adus la cunoştinţă că acestea pot fi predate până la incheierea procedurii.
În dovedirea predării către lichidatorul judiciar a activului despre care face vorbire, menţionează recunoşterea predării sumei în cuantum de 4.304 lei, recunoaştere făcută de către lichidator în cuprinsul cererii de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr. …/1285/2010/ al.
Cu privire la diferenţa de 2044 lei, acest disponibil a fost predat în cuantum mai mare chiar, în două tranşe, prin predarea sumei de 1.000 lei, respectiva sumei de 1.456 lei, predare pe care înţelege să o demonstreze prin dispoziţiile de încasare din data de
02.05.2011 şi 04.05.2011 emise de către lichidatorul judiciar, pe care le va anexa în copie la prezentul recurs.
Aşadar, instanţa de fond a reţinut în mod eronat, în sarcina sa, fapta de a nu preda sumele de bani ce erau evidenţiate în documentele contabile ca existând în casieria societăţii, făcând, astfel, şi greşită aplicare a prevederilor art. 138, lit. a din Legea nr. 85/2006.
Cu referire la inventarierea patrimoniului, consideră că nu era necesară o inventariere a creanţelor societăţii pentru că se putea face o identificare a acestora în baza actelor contabile existente.
Cu privire la activul în cuantum de 22.735 lei, arată că anterior cesiunii, în perioada în care S.D. a avut calitatea de administrator al S.C. D.P. S.R.L, în evidenţele contabile ale societăţii s-a înregistrat o creanţă în cuantum de 22.735 lei.
La data cesiunii, a solicitat administratorului cedent predarea tuturor actelor contabile şi a întregii documentaţii aparţinând S.C. D.P. S.R.L, dar acestea nu au fost remise recurentului în totalitate.
Preluând doar scriptic creanţa despre care discută, neavând un act de creanţă sau fără a se avea cunoştinţă de un termen de scadenţă, ori, pur şi simplu, necunoscând denumirea societăţii ori societăţilor debitoare, a fost în imposibilitatea de a demara vreun demers în justiţie în vederea recuperării de bitului respectiv.
Astfel, în cauză, nu se poate invoca o culpă a recurentului cu privire la recuperarea acestei creanţe.
Consideră că preluarea situaţiei contabile, existentă la data cesionării, fără a cunoaşte situaţia analitică a debitorilor, nu se circumscrie dispoziţiilor art. 138, alin. 1, lit. d din Legea 85/2006, potrivit cărora: “judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum fi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una dintre următoarele fapte: (. .. ) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”.
Referitor la creanţa în valoare de 29.290 lei, face cunoscut instanţei faptul că ea se compune din activul reprezentând suma nerecuperată de la debitorul S.C. G.A. S.R.L în cuantum de 23.268,15 lei şi alte creanţe ale diverşilor debitori pentru care există documente contabile.
Contrar celor precizate în cererea de chemare în judecată formulată de către lichidatorul judiciar, a depus toate diligenţele pentru recuperarea creanţelor, inclusiv pentru creanţa în discuţie, putând să facă dovada iniţierii acţiunilor judiciare necesare recuperării.
Astfel, împotriva S.C. G.A. S.R.L. a intentat o actiune având ca obiect somaţie de plată care a fost soluţionată de către Judecătoria Cluj-Napoca prin Ordonanţa civilă nr. 10746/2008, ordonanţă prin care debitoarea S.C.G.A. S.R.L. a fost obligată la plata de bitului datorat. Ulterior societatea menţionată a intrat în procedura falimentului, motiv pentru care a formulat o cerere de admitere a creanţei în dosarul nr. .. ./1285/2009 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia comercială, însă creanţa nu a mai putut fi recuperată,
Mai mult, învederează instanţei faptul că sarcina demarării acţiunilor necesare recuperării creanţei incumbă lichidatorului judiciar.
În final, cu privire la acest aspect, arată că inventarierea nu influenţează solvabilitatea unei societăti comerciale si totodată nu este singurul item de analiză a situatiei economice a unei societăţi şi, astfel, nu se poate discuta de o posibilitate de înlăturare a insolvabilităţii prin efectuare acestei operaţiuni şi, în concluzie, nu se poate reţine un raport de cauzalitate între neefectuarea inventarierii şi pasivul debitoarei rămas neacoperit.
Răspunderea cesionarului se angajează din momentul înregistrării cesiunii la şi pentru viitor, în niciun caz pentru cauze anterioare.
De cele mai multe ori, însă, se confundă un aspect: prin semnarea contractului de cesiune de părţi sociale de către cedent şi cesionar nu se înţelege că cedentul este liberat de orice obligaţii existente la data cesiunii. Cedentul nu va putea fi exonerat de răspundere, în cazul unor acte sau fapte ilicite, prin invocarea contractului de cesiune.
Este evident că responsabil pentru situaţia economică a societăţii, înregistrată anterior cesiunii, este administratorul cedent S.D.. Face trimitere la cele expuse anterior şi reiterează ideea că administratorul cesionar nu se poate face vinovat de actele de administrare săvârşite anterior preluării afacerii de către administratorul cedent, neputându-se angaja, astfel, răspunderea în solidar.
Neavând nicio legătură cu activitatea administratorului cedent S.D., desfăşurată în cadrul S.C. D.P. S.R.L anterior datei de 25.03.2009, dată la care a perfectat contractul de cesiune a părţilor sociale, consideră inaplicabile, prevederile art. 73 din Legea 31/1990.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul S.O. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi netemeinic, arătând că cele invocate de recurentă sunt netemeinice, nefondate şi nedovedite.
Referitor la contractul de cesiune de părţi sociale încheiat la 25.03.2009 se invocă un document din care rezultă că odată cu cesiunea s-a făcut şi predarea documentelor contabile şi a bunurilor societăţii, însă apariţia datoriilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă este anterioară cesiunii, faptul că recurenta nu mai avea calitatea de administrator social la data deschiderii procedurii nu constituie un motiv al exonerării de răspundere.
Din evidenţele contabile aferente lunii martie 2009, rezultă că debitoarea deţinea în patrimoniu un autoturism achiziţionat în sistem leasing, autoturism care nu a făcut niciodată obiectul vreunei predări-primiri de la cedent către cesionar.
Referitor la restul activelor debitoarei, arată că aceasta nu a înstrăinat nici un bun existent în patrimoniu şi nici nu a continuat activitatea în acelaşi spaţiu de producţie sau altul.
Cu privire la obligarea SC G.A. SRL la plata către debitoare a sumei de 23.268,15 lei, intimatul arată că a depus toate diligenţele pentru recuperarea acestei creanţe, însă SC G.A. SRL înă debitoarea a intrat sub incidenţa Legii nr. 85/2006 la data de 9.06.2009 în dosarul nr. 1253/1285/2009 al Tribunalului Specializat Cluj. Debitoarea a formulat o cerere de admitere a creanţei, însă creanţa nu a mai fost recuperată.
De asemenea, administratorul cedent nu a justificat în vreun fel creanţa debitoarei înscrisă încă din anul 2009 în contul 461 “Debitori diverşi”: în sumă de 22.735,40 lei, respectiv nu i-a predat nici un document analitic al soldului contului împreună cu actele justificative necesare. Ori, din totalul creanţelor nerecuperate de recurent, conform susţinerilor lichidatorului judiciar, suma amintită reprezintă aproape jumătate.
Cu alte cuvinte, este evident faptul că datorită managementului defectuos practicat de către fostul administrator, în principal prin neachitarea obligaţiilor de plată către Bugetul de Stat şi Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, situaţia debitoarei se caracteriza printr-o acută lipsă de lichidităţi încă din anul 2009. Astfel, se naşte prezumţia că sumele de bani care ar fi trebuit achitate către instituţiile statului au fost folosite de către fostul administrator în interesul său personal, cu atât mai mult cu cât suma de 22.735,40 lei înregistrată în contul 461 “Debitori diverşi”: nu a putut fi dovedită prin documente justificative care să ateste relaţii comerciale cu diverşi debitori.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, precum a dispoziţiilor art.304, art.3041 C.proc.civ., instanţa constată următoarele:
Cu privire la solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare
Într-adevăr, astfel cum rezultă din practicaua sentinţei recurate, judecătorul sindic a respins cererea de amânare în vederea angajării unui apărător formulată de pârâtul S., soluţie legală şi temeinică raportat la prevederile art.156 alin.1 C.proc.civ., precum şi la data primirii citaţiei de către acest pârât. Prin urmare, lipsa de apărare se datorează propriului comportament culpabil al pârâtului şi nu poate fi invocată în justificarea unei solicitări de casare cu trimitere spre rejudecare.
Referitor la solicitarea de casare cu reţinere
În primul rând, curtea reţine că motivele invocate pe această solicitare nu ar putea conduce la o soluţie de casare cu reţinere, ci eventual, cu trimitere spre rejudecare, incident putând fi motivul prevăzut de art.304 pct.5.
Apoi, în strânsă legătură cu cele reţinute în paragraful referitor la casarea cu trimitere, curtea observă şi faptul că pârâtul S. nu a menţionat faptul că doreşte un termen de judecată pentru a formula apărări şi propune probe, ci a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui apărător, cerere corect respinsă de judecătorul sindic. Prin urmare, pârâtului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art.118 alin.3 C.proc.civ., motiv pentru care criticile referitoare la nerespectarea acestui text legal din recurs sunt neîntemeiate.
Pe fondul cauzei
Potrivit art.138 alin.1 lit. a şi d din Legea nr.85/2006 (textele legale pe care lichidatorul debitoarei SC D.P. SRL şi-a întemeiat acţiunea), judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei ajunsă în insolvenţă să fie suportat de către administratorul societăţii, dacă se dovedeşte că acesta a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane şi nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea.
În speţă, curtea apreciază că judecătorul sindic a reţinut judicios întrunirea elementelor răspunderii administratorilor pe terenul art.138 alin.1 lit.a şi d din Legea 85/2006 şi a dispus obligarea acestora în solidar la acoperirea pasivului debitoarei.
Astfel, referitor la faptele prevăzute de lit.a, curtea observă că judecătorul sindic a reţinut în sarcina pârâţilor faptul că nu au predat sumele de bani ce erau evidenţiate în casieria societăţii, conform ultimelor documente contabile, apreciind astfel că aceştia au folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu. Deşi pârâtul S. a invocat faptul că a predat diferenţa de 2044 lei, reprezentând disponibil din casierie, din chitanţele depuse odată cu recursul formulat rezultă că sumele predate reprezintă contravaloare stoc marfă, nefiind cert că reprezintă ceea ce a susţinut pârâtul.
Curtea reţine, suplimentar, faptul că balanţa contabilă întocmită de către debitoare la data de 31.07.2010 rezultă că rezultă că aceasta mai deţinea active reprezentând creanţe – 29.290 lei şi debitori – 22.735 lei, acestea nefiind recuperate de niciunul dintre cei doi administratori care s-au succedat la conducerea debitoarei şi neexistând nici posibilitatea recuperării acestora, întrucât recurenţii nu au prezentat documente justificative în acest sens. Orice înscriere din conturile societăţii trebuie să fie oricând justificabilă cu documente care să se regăsească în evidenţele acesteia, administratorilor revenindu-le, de asemenea, obligaţia de a întocmi şi păstra astfel de documente, astfel cum se va argumenta în cele ce urmează.
În consecinţă, întrucât la momentul deschiderii procedurii nu existau active care să acopere pasivul debitoarei, în lipsa unor dovezi privind utilizarea acestor sume de bani în interesul societăţii, nejustificarea destinaţiei acestor sume de bani constituie un fapt conex pe baza căruia se poate prezuma în condiţiile art.1203 C.civ. că au fost folosite în interesul propriu al administratorilor, considerându-se că starea de insolvenţă se datorează inclusiv faptului că aceste active au fost folosite în interesul administratorilor şi nu în interesul societăţii, astfel cum s-a reţinut în considerentele ce preced.
Referitor la faptele prevăzute de lit.d, curtea reţine că administratorii sunt răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, acest lucru fiind o garanţie pentru creditorii societăţii, care ar putea verifica dacă operaţiunile efectuate au fost legale şi dacă şi-ar putea recupera creanţele din bunurile înregistrate în contabilitate. Prin neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea (concluzie ce rezultă din nepredarea documentelor contabile din care să rezulte creanţele regăsite în balanţa întocmită în 2010 şi pe care societatea le deţinea împotriva altor debitori, fapt care ar fi putut permite recuperarea lor şi acoperirea cel puţin a unei părţi din pasiv), obligaţie de care răspund, potrivit art.10 din Legea 82/1991, administratorii societăţii, s-au creat premisele intrării în starea de insolvenţă, întrucât aceştia ar fi putut, în caz contrar, să sesizeze dificultăţile cu care se confrunta debitoarea şi să ia măsurile necesare pentru redresare, fiind eliminate astfel premisele intrării în incapacitate de plată.
Mai departe, se prezumă, relativ, şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul de creanţe. Prezumţia putea fi răsturnată de către recurenţii – pârâţi cu orice mijloc de probă, însă aceştia nu au făcut dovada contrară nici în faţa judecătorului sindic şi nici în recurs.
Recurenta Şerbănescu a arătat că a cedat toate părţile sociale către recurentul S. în data de 25.03.2009, astfel cum rezultă din contractul de cesiune atestat nr.6 de către avocat N.C., a predat întreaga contabilitate a societăţii, precum şi bunurile acesteia, inclusiv o sentinţă prin care un terţ era obligat la plata unei sume de bani către debitoare, realizându-se şi o verificare contabilă. Curtea observă că, în cuprinsul contractului de cesiune, nu se face decât o referire generală cu privire la faptul că noii asociaţi au luat la cunoştinţă despre situaţia financiar – contabilă declarată a societăţii la data de atunci (25.03.2009), pe care ţi-o însuşesc, precum şi că predarea documentelor aparţinând societăţii şi a ştampilelor se va face în cursul aceleiaşi zile. Nu s-a făcut dovada încheierii unei situaţii detaliate a bunurilor/documentelor predate, nu s-a făcut dovada întocmirii vreunui inventar sau a vreunei verificări contabile, iar faptul că pârâtul nu a putut depune la dosar documente justificative pentru creanţele debitoarei împotriva terţilor dovedeşte faptul că nu a preluat astfel de documente de la pârâtă, care nu le-a deţinut, la rândul său, creându-se prezumţia că nu şi-a îndeplinit obligaţiile de ţinere a contabilităţii conform legii.
Curtea mai reţine, totodată, că debitele societăţii provin din perioada în care pârâta era administratorul societăţii, situaţia dificilă persistând şi în perioada în care pârâtul a preluat administrarea acesteia.
Referitor la acest ultim aspect, recurentul Ş. a susţinut constant faptul că a preluat situaţia financiară de la administratorul cedent fără a fi însoţită de acte justificative, astfel că nu poate fi ţinut răspunzător pentru lipsa acestora. Dimpotrivă, curtea apreciază că pârâtul avea obligaţia de a acţiona ca un profesionist, neputând invoca în apărarea sa propriul comportament culpabil reprezentat de acceptarea preluării unei situaţii contabile neînsoţite de documente justificative, situaţie declarată şi nu reală şi, de asemenea, avea posibilitatea de a verifica ulterior cesiunii situaţia reală contabilă a societăţii şi de a încerca să o redreseze, ieşind din starea de pasivitate pe care a manifestat-o până la momentul intrării în insolvenţă.
Tot acest complex cauzal a condus la încetarea de plăţi şi la acumularea unor creanţe neachitate faţă de creditorii înscrişi în tabelul definitiv de creanţe al debitoarei.
Având în vedere considerentele expuse, curtea constată că răspunderea solidară a administratorilor debitoarei SC D.P. SRL a fost corect antrenată în temeiul art.138 alin.1 lit.a şi d din Legea 85/2006, astfel că, în temeiul art.8 din Legea 85/2006 şi art.312
C.proc.civ., va respinge recursurile ca neîntemeiate, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate. (Judecător Cristina Paşol)
