C. proc. civ. – art. 87 pct. 5, art. 274
– art. 22
„A cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul, la baza obligaţie de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, aflându-se culpa procesuală.
În cadrul unui dosar de practicianul desemnat de tribunal nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al debitorului, reprezentarea judiciară putând să fie nu numai facultativă, ci şi obligatorie (legală), aşa cum este cazul celor ce fac obiectul procedurii de colectivă.
Un administrator judiciar sau lichidator poate şi trebuie să răspundă, în condiţiile Legii insolvenţei, pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic, însă în acest caz temeiul juridic este unul diferit de art. 274 din Codul de procedură civilă, impunându-se cu necesitate administrarea unor probe certe, pertinente şi concludente din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor pretinse de lege pentru ca practicianul să poată fi obligat la acoperirea prejudiciului produs.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 20 din 11 ianuarie 2011, dr. C.B.N.
Prin încheierea comercială nr. 279/J.S. din 22 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1383/115/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis excepţia de tardivitate a formulării contestaţiei de către creditoarea S.C. C S.R.L. Reşiţa împotriva hotărârii creditorului majoritar S.C. L S.R.L. Braşov nr. 3755 din 25 ianuarie 2010 privind înlocuirea administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă P.E. cu S.C.P. M S.P.R.L. Reşiţa, respingând, totodată, şi cererea aceleiaşi creditoarea de înlocuire, în baza art. 19 din Legea nr. 85/2006, modificată, a administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă P.E. cu S.C.P. M S.P.R.L. Reşiţa. De asemenea, în temeiul art. 22 din lege, tribunalul a dispus încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă P.E., desemnat prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei nr. 378/J.S. din 18 iunie 2009, numind în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. T S.R.L. Bocşa pe practicianul în insolvenţă S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, obligând debitoarea la plata către creditoarea S.C. L S.R.L. Braşov a sumei de 917 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar creditoarea S.C. C S.R.L. Reşiţa, către aceeaşi parte, la 1.494,48 lei, cu acelaşi titlu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs creditoarea S.C. L S.R.L. Braşov, solicitând modificarea ei în parte, în sensul obligării fostului administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă P.E. la plata cheltuielilor de judecată şi nu a societăţii debitoare.
Prin decizia civilă nr. 20 din 11 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de creditoarea S.C. L S.R.L. Braşov împotriva încheierii comerciale nr. 279/J.S. din 22 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1383/115/2009 în contradictoriu cu debitoarea intimată S.C. T S.R.L. Bocşa, reprezentată prin administratorul judiciar S.C.P. M S.P.R.L. Timişoara şi intimatul Cabinetul Individual de Insolvenţă P.E.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
În esenţă, societatea creditoare consideră că în mod greşit judecătorul-sindic a dispus ca suma de 917 lei, conform decontului prezentat, să fie suportată de către debitoarea S.C. T S.R.L. Bocşa, câtă vreme cheltuielile de judecată avansate de ea au fost generate în mod direct de faptele şi actele administratorului judiciar.
Aceste critici nu pot fi primite deoarece chiar dacă principiul statuat în art. 274 din este acela că „partea” care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată efectuate de adversarul său, nu înseamnă că în cadrul unui dosar de administrare a procedurii insolvenţei „practicianul” desemnat în cauză poate fi obligat să suporte, în baza acestui text de lege, asemenea cheltuieli.
Judecata semnifică o legătură juridică, un raport de drept, care ia naştere odată cu cererea introductivă de instanţă şi se sfârşeşte prin executarea hotărârii pronunţate. Ca orice alt raport juridic, participanţii la judecată au un statut predeterminat de lege şi îndeplinesc, în baza acestui statut, funcţii specifice. În raport cu statutul lor, unii dintre participanţi exercită „atribuţii”, alţii exercită „drepturi” şi îndeplinesc „obligaţii subiective” ori prevalează „prerogative” şi îndeplinesc „sarcini”, îndatoriri „profesionale” sau de „serviciu” – toate integrate în funcţia jurisdicţională.
Două sunt componentele fundamentale ale acestei funcţii: litigiul şi judecata. Litigiul este diferendul care opune părţile şi el formează „materia” judecăţii. Judecata semnifică raportul care ia naştere între participanţii la rezolvarea diferendului. Legătura dintre ele este de ordinul evidenţei: litigiul constituie obiectul judecăţii, în timp ce judecata este forma de rezolvare a litigiului. Litigiul este condiţia sine qua non a oricărei judecăţi contencioase. Aşa se explică încetarea judecăţii când litigiul se stinge, bunăoară prin achiesare totală şi necondiţionată, prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, prin tranzacţie.
Judecata contencioasă, spre deosebire de cea graţioasă, are, în mod necesar, cel puţin două părţi: o parte reclamantă şi o parte pârâtă. Acestea sunt subiecte principale în judecată, faţă de terţi – faţă de toţi ceilalţi, străini de judecată – hotărârea instanţei fiind un res inter alios acta. Orice parte are dreptul, iar uneori chiar obligaţia, de a împuternici un mandatar să o reprezinte în judecată, îndeplinind în numele ei actele necesare pentru deschiderea, desfăşurarea şi finalizarea procesului. În acest sens, câteva dispoziţii legale sunt edificatoare. Astfel, potrivit art. 67 alin. 1 din Codul de procedură civilă, părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar; mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio precizare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai la anumite acte sau numai pentru o anumită instanţă – art. 68 alin. 3; persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate în formele arătate în legile sau statutele care reglementează capacitatea sau, după caz, şi organizarea lor – art. 42; dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea – art. 68 alin. (4).
„A cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul, la baza obligaţie de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, aflându-se culpa procesuală. Această culpă aparţine pârâtului nu numai în situaţia în care, urmare a neexecutării obligaţiilor prevăzute de lege, acţiunea reclamantului este admisă de către instanţă, ci şi atunci când pârâtul îşi îndeplineşte obligaţiile pe parcursul procesului, ceea ce determină respingerea cererii reclamantului ca rămasă fără obiect, caz în care partea reclamantă, deşi i se respinge acţiunea, nu se află în culpă pentru că pornirea procesului a fost determinată de atitudinea pârâtului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile la timp, situaţie similară cu cea în care pârâtul îşi îndeplineşte obligaţiile înaintea sesizării instanţei, dar nu-l înştiinţează pe reclamant, ceea ce determină declanşarea procesului.
În cadrul unui dosar de insolvenţă, practicianul desemnat de tribunal nu stă în proces în nume propriu, cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, ci în calitate de reprezentant legal al debitorului, prin reprezentare judiciară înţelegându-se situaţia în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale în numele şi pentru o altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului litigios sau persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecăţii, reprezentarea judiciară putând să fie nu numai facultativă, ci şi obligatorie (legală), aşa cum este cazul celor ce fac obiectul procedurii de executare colectivă, art. 87 pct. 5 din Codul de procedură civilă prevăzând expres că cei supuşi procedurii insolvenţei se citează prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar.
În aceste condiţii este evident că practicianul în insolvenţă nu poate fi obligat să plătească cheltuielile de judecată ocazionate de purtarea unui litigiu câştigat de adversar, proces în care reprezenta interesele subiectului pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, pentru că nu el este cel care „a căzut în pretenţii”, ci partea însăşi, pe care doar o reprezintă. Totuşi, nu înseamnă că un administrator judiciar sau lichidator nu poate şi nu trebuie să răspundă, în condiţiile art. 22 alin. (4) din acest act normativ, pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic. Însă, în acest caz, temeiul juridic este unul cu totul diferit decât cel invocat de recurentă (art. 274 din Codul de procedură civilă), impunându-se cu necesitate administrarea unor probe certe, pertinente şi concludente din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor pretinse de lege pentru ca practicianul să poată fi obligat la acoperirea prejudiciului produs, simplul fapt al câştigării procesului nefiind suficient, cum în mod greşit consideră creditoarea recurentă.
Chiar dacă încheierea tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 2 din acelaşi cod, instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
