Acţiune în anulare a actelor frauduloase, introdusă de lichidator. Admisibilitate
Acţiunea formulată de lichidator pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare a unei clădiri a debitoarei, a fost respinsă ca nefondată, prin sentinţa civilă nr. 354/2001, reţinându-se că toate contractele a căror anulare se solicită au fost încheiate cu respectarea condiţiilor esenţiale de validitate a convenţiilor, astfel cum se prevede în art. 948 şi că nu s-a dovedit împrejurarea că acestea au fost încheiate în paguba intereselor creditorilor.
Recursul lichidatorului, declarat împotriva susmenţionatei sentinţe, a fost considerat întemeiat.
Legiuitorul a statuat în conţinutul dispoziţiilor art. 44, 45 din Legea nr. 64/1995, republicată, posibilitatea remedierii unor situaţii juridice, prin promovarea unor acţiuni în anulare, concretizate în dreptul administratorului sau lichidatorului de a introduce astfel de acţiuni, pentru anularea unor categorii de acte juridice ale debitorului, realizate de acesta, anterior deschiderii procedurii, într-o perioadă a cărei lungime variază de la 120 zile la 3 ani, această din urmă limită fiind legată, desigur, de împlinirea termenului general de prescripţie a dreptului la acţiune.
Astfel, potrivit prevederilor art. 44 din lege, administratorul lichidator poate introduce la tribunal o acţiune pentru anularea oricărui act fraudulos încheiat de debitor, în paguba drepturilor creditorilor, legea română nedând o definiţie fraudei sau actului fraudulos, art. 975 Cod civil referindu-se doar la actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor creditorilor.
Literatura juridică de specialitate stabileşte că frauda constituie, în primul rând, un act de înşelare a creditorului de către debitor, prin care acesta din urmă îşi micşorează patrimoniul său, sustrăgând anumite bunuri de la gajul general al creditorilor şi provocându-şi sau agravându-şi, astfel, insolvabilitatea.
Este indubitabil că actul fraudulos încheiat în dauna drepturilor creditorilor este săvârşit de debitor, totdeauna, împreună sau cu concursul unui terţ. De aceea, în raport de creditori, frauda se analizează ca un delict civil, care atrage responsabilitatea autorilor, fie ei debitori sau terţi.
în consecinţă, textul art. 44 din Legea nr. 64/1995 vizează, implicit ambele forme ale fraudei pe care le are în vedere art. 975 Cod civil.
în speţă, se constată că lichidatorul desemnat, procedând la analizarea activităţii debitorului, s-a adresat instanţei, solicitând anularea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu acţionarul majoritar al debitorului, calitate ce îl facea pe acesta din urmă incompatibil în achiziţionarea activelor imobiliare ale debitorului.
Că această achiziţionare este frauduloasă şi în paguba intereselor creditorilor rezultă indubitabil din împrejurările că actele au fost perfectate în perioada în care debitorul se afla în procedura de lichidare, conform Legii nr. 64/1995, republicată, şi nu în cursul desfăşurării normale a activităţii sale, aceasta cu atât mai mult cu cât valoarea bunurilor imobilelor înstrăinate este modică şi neachitată, chiar dacă au fost emise facturi fiscale în acest sens. Intimata susţine că această contravaloare a fost achitată, fără însă să fi depus vreun act doveditor în acest sens.
Astfel, atât art. 44, cât şi art. 45 din Legea nr. 64/1995, republicată, sancţionează actele săvârşite de debitor în dauna drepturilor creditorilor şi, în timp ce art. 44 din lege reprezintă reglementarea generală în materie de sancţiune a actelor frauduloase, art. 45 alin. 1 din lege enumeră mai multe categorii de acte care sunt prezumate a fi frauduloase, întrucât urmăresc lezarea drepturilor creditorilor.
Se menţionează în art. 45 alin. 2 din Legea 64/1995 că actele sunt anulabile atunci când sunt încheiate (1) între debitorul societate comercială şi asociaţii săi sau (2) între debitor şi o persoană care deţine o poziţie dominantă asupra debitorului, ori activităţii sale sau (3) între debitor şi un coindivizar asupra unui bun comun, toate acestea numai dacă sunt în paguba intereselor creditorilor.
De aceea, mijlocul procedural adecvat pentru a sancţiona ineficacitatea actului juridic îl constituie acţiunea în anulare, motiv pentru care recursul a fost admis (decizia civilă nr. 463/2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa).
