Prin ordonanţa nr. 19/C/14.01.2002 a Tribunalului Argeş a fost admisă cererea creditoarei şi a fost somat debitorul să plătească suma de 141.798.000 lei cu titlul de diferenţă preţ, actualizată cu indicele de inflaţie.
Prin sentinţa nr. 1008/C/30.05.2002, Tribunalul Argeş – Secţia comercială şi de administrativ a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare formulată de debitoare.
Curtea de Apel Piteşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis recursul debitoarei şi a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea în anulare şi a dispus anularea ordonanţei conţinând somaţia de plată.
In motivarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele.
Obiectul cererii reclamantei creditoare priveşte emiterea ordonanţei conţinând somaţia de plată pentru suma de 62.145.200 lei, ce reprezintă subvenţia pentru acoperirea diferenţei de preţ, la energia termică livrată populaţiei în cursul anului 1999.
Creditoarea-pârâtă s-a prevalat, în vederea emiterii ordonanţei, de contractul încheiat între părţi, dar contractul nu are ca obiect subvenţiile pretinse de aceasta, ci livrarea energiei termice pentru încălzirea şi prepararea apei calde de consum, precum şi plata acestora de către instituţiile şcolare şi societăţile comerciale din incinta Clubului, clădire aflată în administrarea consiliului local.
In speţă, creditoarea trebuia să se adreseze instanţei de drept comun pentru stabilirea creanţei din subvenţie, creanţă ce nu era certă, lichidă şi exigibilă la data formulării cererii pentru emiterea ordonanţei privind somaţia de plată.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se desfaşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bună voie sau prin executarea silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile, ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract, constatate printr-un înscris, determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însuşit de părţi, prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturile şi obligaţiile privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Creanţa din subvenţie, pretinsă de creditoare, nu era certă, lichidă şi exigibilă la data formulării cererii pentru emiterea ordonanţei privind somaţia de plată.
C.A. Piteşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ,
decizia nr. 948/RC/21.10.2002
Notă: In conformitate cu dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se desfăşoară la cererea creditorului, în scopul executării de bunăvoie sau prin silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţia de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui alt statut, regulament sau altui înscris însuşit prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii (alin. 1).
Suma ce reprezintă obligaţia prevăzută la alin. 1, precum şi dobânzile, majorările sau penalităţile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii efective (alin. 2).
Textul nu a suferit modificări.
Prin contract reclamanta-debitoare a închiriat autocamionul pentru o perioadă de o lună, achitându-se anticipat chiria pe luna ianuarie 2000.
în conformitate cu clauzele contractului, închirierea se considera reînoită în condiţiile în care chiria scadentă se achită de către chiriaş.
Deşi reclamanta-debitoare nu a achitat chiria începând cu luna februarie 2000, pârâta a continuat să considere contractul în fiinţă, emiţând facturi.
Constatând că reclamanta a înţeles să denunţe contractul, conform art. 3 din convenţie, tribunalul a reţinut că pârâta nu deţine o creanţă care să fie opozabilă reclamantei în înţelesul art. 1 din O.G. nr. 5/2001. Ca urmare, în baza art. 8 din acelaşi act normativ, acţiunea a fost admisă iar ordonanţa cuprinzând somaţia de plată anulată în întregime (Sentinţa civilă nr. 1084/LC/22.05.2002 a Tribunalului Satu Mare).
Debitoarea a invocat în mod întemeiat faptul că creanţa pentru care a fost emisă somaţia de plată nu este certă, lichidă şi exigibilă, în sensul că marfa cumpărată de debitoare de la creditoare (cireşe pentru export) a fost refuzată la plată de cumpărătorul extern pentru vicii calitative dovedite.
Pentru aceste motive, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001, în temeiul art. 8 alin. 4 din ordonanţă, cererea în anulare a fost admisă (Sentinţa civilă nr. 2814/LC/17.12.2002 a Tribunalului Satu Mare).
Comisionarul debitor avea şi are obligaţia să achite creditoarei, ce are calitatea de comitent, marfa livrată, indiferent de realizarea contractului de vânzare-cumpărare la extern.
Instanţa, analizând actele şi lucrările dosarului, reţine faptul că între părţi, în derularea contractului de comision încheiat la data de 20.06.2001, s-au ivit neînţelegeri ce ţin de recepţia cantitativă şi calitativă a mărfurilor livrate, astfel că sunt contestate şi sumele de bani ce se datorează ca şi contravaloarea mărfii livrate.
Aşa fiind, în aceste condiţii, creanţa nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de O.G. nr. 5/2001, aceea de a fi certă, lichidă şi exigibilă, motiv pentru care acţiunea în anulare a fost apreciată ca întemeiată şi a fost admisă, creditoarea urmând să-şi valorifice pretenţiile pe calea unei acţiuni de drept comun în cadrul căreia se pot administra toate probele pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor decurgând din raportul juridic născut în baza contractului de comision (Sentinţa nr. 1079 din 20.05.2002 a Tribunalului Satu Mare).
Cum relaţiile comerciale dintre părţi nu au avut la bază un contract comercial, este nejustificată pretinderea unor penalităţi în lipsa unei clauze cuprinsă într-o convenţie a părţilor, astfel că, sub acest aspect, creanţa nu este certă. De altfel, debitorul a şi achitat contravaloarea mărfii, nu însă şi penalităţile de întârziere (Sentinţa civilă nr. 578/LC/l9.03.2002 a Tribunalului Satu Mare).
Reclamanta-debitoare a contestat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, deşi a recunoscut existenţa debitului restant în baza contractului de vânzare-cumpărare existent între părţi, precum şi a facturilor emise, pe care parţial le-a achitat.
Aceasta a contestat în schimb dobânda legală pretinsă de pârâta-creditoare, susţinând că nu există probe în acest sens.
în cauză, dobânda legală a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 pentru perioada ianuarie – aprilie 2002.
Faţă de aceste considerente s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 1201 din 11.07.2002 este temeinică şi legală, şi a fost respinsă acţiunea în anulare, ca nefondată (Sentinţa civilă nr. 1779 din 10.10.2002 a Tribunalului Tulcea).
în speţă, reclamanta-debitoare a solicitat anularea Ordonanţei nr. 948/C/20.05.2002, cu motivaţia că aceasta a plătit contravaloarea mărfurilor cu ordinul de plată, iar în privinţa obligaţiilor a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile temeiului legal invocat.
Astfel, reclamanta-debitoare a recunoscut debitul cert în valoare de 282.175.531 lei, pe care 1-a şi achitat cu ordinul de plată, ceea ce face ca solicitarea creditoarei să rămână fără obiect sub acest aspect.
în ceea ce priveşte dobânzile acordate, într-adevăr, ele nu îndeplinesc condiţiile imperative impuse de art. 1 din O.G. nr. 5/2001, pentru a se putea face aplicaţia art. 6 de către instanţa de judecată. Prin urmare, în mod eronat instanţa de fond a dispus obligarea debitoarei şi la plata lor, fără a fi determinat cuantumul acestora.
în consecinţă, în baza art. 8 din O.G. nr. 5/2001, instanţa a admis în parte cererea şi a dispus anularea în parte a Ordonanţei nr. 948/C/20.05.2002, numai în ce priveşte dobânzile, contravaloarea mărfii fiind recunoscută şi achitată de debitoare (Sentinţa nr. 1845/C/20.09.2002 a Tribunalului Argeş).
Reprezentantul societăţii recurente a recunoscut primirea facturii chiar în ziua emiterii acesteia şi chiar a făcut o plată parţială.
Fiind o factură acceptată, care nu prevede un termen de plată, recurenta ar fi trebuit să o plătească de îndată ce a primit produsele, fără a aştepta o notificare din partea debitoarei.
în conformitate cu dispoziţiile art. 43 C. com., la obligaţiile comerciale dobânda curge de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere.
Rezultă că debitoarea datorează dobândă pentru plata cu întârziere a sumei de 1.081.276 lei, contravaloare marfa.
In conformitate cu dispoziţiile art. 1088 C. civ., la obligaţiile băneşti, daunele-interese nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Art. 3 din O.G. nr. 9/2000 a stabilit că dobânda legală în materie comercială este egală cu taxa de scont practicată de B.N.R.
în perioada pentru care creditoarea a calculat dobânda, 17.07.2001 – 10.12.2001, dobânda de scont a fost de 35% potrivit Circularei nr. 11/1998 emisă de B.N.R.
Calculând dobânda în acest procent, la suma de 1.081.276 lei, pentru 146 zile de întârziere se ajunge la un cuantum de 378.592 lei, şi nu 3.788.791 lei, cum greşit a calculat creditoarea şi cele două instanţe au preluat suma fără a o verifica.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 5 raportat la art. 3041 C. proc. civ., a fost admis recursul şi a fost modificată în parte sentinţa atacată, în sensul reducerii dobânzii la suma de 378.592 lei şi, proporţional, a cheltuielilor de judecată la suma de 145.986 lei (Decizia nr. 795/R/18.10.2002 a Curţii de Apel Braşov).
Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea în anulare formulată de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1106 din 8.05.2002 a aceleiaşi instanţe, a anulat sentinţa şi a respins cererea creditoarei pentru emiterea somaţiei de plată.
în motivarea soluţiei, s-a reţinut că în mod greşit instanţa a admis cererea fără a observa că penalităţile, în sumă de 8.954.097 lei, au fost calculate în mod unilateral de pârâta-creditoare.
Contractul de furnizare a gazelor naturale din anul 2001 nu prevede nici o clauză referitoare la penalităţile de întârziere şi nici la cuantumul acestora (Sentinţa civilă nr. 1868 din 25.09.2002 a Tribunalului Caraş-Severin).
Curtea de Apel Timişoara a admis recursul debitoarei şi a modificat sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii în anulare, cu consecinţa anulării somaţiei de plată.
S-a reţinut că, deşi pârâta a recunoscut existenţa unui rest de plată în favoarea reclamantei şi a fost de acord cu plata unei sume majorate faţă de aceea care rezulta din factură, după scăderea sumelor pe care pretinde că le-a plătit, raportat la diferenţa de curs valutar, potrivit unui calcul propriu, părţile nu au căzut de acord asupra sumei datorate, iar debitoarea nu înţelege să fie obligată şi la plata unei majorări raportate la rata inflaţiei, conform unui calcul unilateral întocmit de reclamantă.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura specială a somaţiei de plată este admisibilă numai în cazul obligaţiilor asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, însuşit de părţi prin semnătură sau în alt mod admis de lege.
Aceasta poate fi exercitată, spre deosebire de acţiunile în pretenţii promovate pe calea dreptului comun, numai dacă creanţa pretinsă nu este contestată de către pârât nu numai în ce priveşte existenţa, ci şi cuantumul valoric al acesteia, deoarece, în caz contrar, pe de o parte, nu ar mai exista raţiunea menţinerii celor două proceduri diferite, iar, pe de altă parte, o atare concluzie rezultă din dispoziţiile aplicabile procedurii speciale.
în speţă, creanţa, în suma pretinsă de reclamantă, nefiind constatată printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege, nu erau îndeplinite condiţiile art. 1 din O.G. nr. 5/2001 pentru emiterea somaţiei de plată (Decizia civilă nr. 656 din 6.06.2002 a Curţii de Apel Timişoara).
