Prin cererea introdusă şi înregistrată la Tribunalul Suceava – Secţia comercială şi de administrativ, creditoarea societate cu răspundere limitată a solicitat somarea debitoarei să-i plătească suma de 855.321.149 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
în motivarea somaţiei de plată, creditoarea a arătat că prin sentinţa civilă nr. 694 din 20.09.2001 a Tribunalului Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ, debitoarea a fost obligată să-i plătească suma de 134.031.299 lei cu titlu de preţ, dar că şi-a rezervat dreptul de a cere penalităţi de întârziere în conformitate cu art. 7 şi art. 2.6 din anexa la contract.
Prin sentinţa comercială nr. 618 din 16.05.2002, Tribunalul Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a somaţiei de plată la Tribunalul Iaşi – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a se hotărî astfel, prima instanţă a reţinut dispoziţiile art. 7 C. proc. civ., potrivit cărora cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea, arătând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 2 alin. 1 din O.G. nr 5/2001, astfel că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Suceava şi, în fine, atâta vreme cât contractul se derulează la Suceava, iar plăţile se fac la Suceava, potrivit art. 10 alin. 1 şi 4 C. proc. civ., competenţa de soluţionare revine Tribunalului Suceava.
Recursul a fost considerat fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 897 C. com., acţiunile comerciale se pot formula, la alegerea reclamantului, fie la tribunalul unde îşi are sediul social reclamantul, fie la tribunalul unde se încheie contractul, fie la tribunalul unde se derulează obligaţia asumată, la tribunalul unde se face plata sau la tribunalul unde s-a ales domiciliul pentru executarea unui act.
Cum contractul intervenit între părţi la 10.07.1998 se derulează pe raza judeţului Suceava (Suceava, Rădăuţi şi Fălticeni) iar plata urma să se efectueze la Suceava, şi având în vedere dispoziţiile art. 897 C. com., dar şi cele ale art. 10 alin. 1 şi 4 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Atâta vreme cât cererea în anulare formulată împotriva Ordonanţei dată de judecător se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă (art. 8 alin. 2 din O.G. nr 5/2001), este evident că şi cererea de somaţie de plată se va soluţiona de instanţa competentă să soluţioneze fondul cauzei în primă instanţă.
Pe cale de consecinţă, cum fondul cauzei a fost soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa comercială nr. 694 din 20.09.2001, competenţa de soluţionare a somaţiei de plată revine acestei instanţe.
Aşa fiind, curtea, în baza art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 alin. 5 C. proc. civ., a admis recursul declarat de creditoare, a casat în totalitate sentinţa recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
C.A. Suceava, decizia nr. 444 din 4.07.2002
Notă: 1. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr 5/2001 „cererile, indiferent de valoarea obiectului acestora, se depun la judecătorie, în cazul celor formulate în materie civilă, şi la tribunal, în cazul celor formulate în materie comercială”.
în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 2 din acelaşi act normativ, „acţiunea în anulare se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”, iar în alin. 3 se prevede că „acţiunea în anulare se depune la instanţa la care funcţionează judecătorul care a dat ordonanţa. Aceasta, dacă nu constată propria competenţă, va trimite dosarul instanţei competente potrivit alin. 2″.
Acestor dispoziţii nu le-au fost aduse modificări prin Legea nr. 295/2002 şi nici prin O.U.G. nr. 142/2002.
2. Verificând competenţa, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 8 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001, coroborate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7256 din 27.05.2002, şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
S-a reţinut că, prin cererea înregistrată la 9.01.2002, creditoarea a solicitat emiterea somaţiei de plată pentru suma de 1.524.914 dolari SUA, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1001 din 31.01.2002, s-a admis cererea, pârâta fiind somată ca, în termen de 15 zile de la comunicare, să plătească suma solicitată şi 193.898.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare formulată de debitoare, a arătat, în motivarea hotărârii pronunţate, prin care s-a dezînvestit, că tribunalele judecă în primă instanţă cererile comerciale până la valoarea de 10 miliarde lei inclusiv. Or, constatând că valoarea litigiului depăşeşte această sumă, a stabilit că instanţa competentă este Curtea de Apel Bucureşti.
Prin încheierea din 4.11.2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de reclamanta din acţiunea în anulare şi a fost fixat termen pentru soluţionarea cauzei. Pe fond, a fost respinsă acţiunea în anulare, ca nefondată (Sentinţa civilă nr. 128/F/9.12.2002 a Curţii de Apel Bucureşti).
De asemenea, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare împotriva sentinţei civile nr. 2112 din 19.02.2002 (prin care debitoarea a fost somată să plătească suma de 12.606.708.683 lei cu titlu de penalităţi de întârziere în decontarea produselor siderurgice livrate) în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia comercială.
S-a reţinut că, potrivit art. 8 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 295/2002, cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Totodată, potrivit art. 8 alin. 3 din acelaşi act normativ, cererea în anulare se depune la instanţa unde funcţionează judecătorul care a dat ordonanţa, iar în cazul în care instanţa constată că nu este competentă, va trimite dosarul instanţei competente potrivit alin. 2.
în speţă, somaţia de plată priveşte suma de 12.606.708.683 lei, astfel că instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond, în primă instanţă, este curtea de apel, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ. (Sentinţa civilă nr. 8551 din 20.06.2002 a Tribunalului Bucureşti).
în acelaşi sens s-a pronunţat şi Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1699 din 14.05.2002, care şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în care a fost emisă somaţia de plată pentru sumele de 10.546.061.910 lei, reprezentând contravaloarea gazelor naturale şi 975.010.585 lei penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Tribunalul Covasna, verificându-şi competenţa, a constatat că tribunalul este competent a judeca cererea creditorului, indiferent de valoarea obiectului cererii, aspect care rezultă din dispoziţiile art. 2 al O.G. nr 5/2001, prin eliminarea raportului dintre competenţa materială şi valoarea obiectului, elementul determinant al competenţei materiale nefiind valoarea obiectului, ci natura raportului dintre părţi, după caz, civil sau comercial (Sentinţa civilă nr. 1125 din 25.09.2002 a Tribunalului Covasna).
Considerăm corectă această soluţie.
Potrivit prevederilor art. 3 pct. 4 C. com., cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ, iar prin art. 9 C. com. se precizează că o persoană care în chip accidental face o operaţiune de comerţ nu poate fi considerată comerciant, dar ea este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune.
în acest context legal, şi cum creanţa provine din cumpărarea de acţiuni, cererea somaţiei de plată este de natură comercială, aşa încât, potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr 5/2001, se soluţionează de tribunale.
Aşadar, excepţia invocată de debitoare sub aspectul competenţei materiale este nefondată (Sentinţa nr. 557 din 15.05.2002 a Tribunalului Covasna).
Curtea de Apel Timişoara, analizând natura juridică a litigiului, a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 56 C. com. -potrivit cărora în situaţia în care un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi legii comerciale – şi ale art. 898 C. com., care dispune că acţiunea ce derivă dintr-un act comercial este de competenţa instanţei comerciale (Decizia civilă nr. 1192 din 14.11.2002 a Curţii de Apel Timişoara).
Tribunalul Timiş a reţinut că litigiul cu care a fost învestit – acţiune în anulare – este de natură comercială, conform art. 3 pct. 11 C. com., întrucât una dintre părţi, respectiv creditoarea-pârâtă, fiind societate comercială, întruneşte calitatea de comerciant.
Sub aspectul competenţei teritoriale, competenţa aparţine, conform art. 10 pct. 4 C. proc. civ., Tribunalului Timiş, în raport de locul naşterii obligaţiei şi locul plăţii (Sentinţa civilă nr. 1306 bis/1.04.2002 a Tribunalului Timiş).
Prin sentinţa nr. 219 din 12.03.2002, Judecătoria Lipova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind procedura somaţiei de plată în favoarea Tribunalului Arad. Acesta, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 861 din 24.04.2002, a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Lipova.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, în cauză, cererea privind emiterea somaţiei de plată are o natură juridică civilă, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 1 din O.G. nr 5/2001, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lipova (Decizia civilă nr. 591 /R/29.05.2002 a Curţii de Apel Timişoara).
Tribunalul Satu Mare a admis excepţia necompetenţei sale materiale pentru soluţionarea cererii creditorului privind emiterea somaţiei de plată şi, în consecinţă, a admis cererea în anulare formulată de debitoare.
In motivarea soluţiei, s-a arătat că, în speţă, pentru determinarea competenţei după materie au relevanţă prevederile Legii nr. 36/1991.
Reţinând că societatea agricolă nu are caracter comercial, în acord cu prevederile art. 5 din actul normativ menţionat, pretinsul contract de împrumut încheiat între asociat şi societate nu poate fi considerat decât un act juridic de natură civilă.
Ca urmare, cererea pentru emiterea somaţiei de plată, întemeindu-se pe o creanţă civilă, trebuia depusă la judecătorie, instanţa competentă material.
Faţă de caracterul juridic al cererii în anulare, tribunalul a constatat că dezînvestirea prin declinarea de competenţă poate opera doar în cadrul soluţionării cererii de emitere a ordonanţei cuprinzând somaţia de plată. Astfel, deşi în prezenta cerere s-a constatat necompetenţa după materie a instanţei care a admis ordonanţa, învestirea eventuală a judecătoriei va putea fi realizată prin formularea unei noi cereri de către creditor. Instanţa competentă să soluţioneze cererea în anulare se poate pronunţa doar asupra legalităţii ordonanţei, neputând să determine învestirea altei instanţe (Sentinţa civilă nr. 264l/LC/27.11.2002).
Prin sentinţa civilă nr. 1365/C/l 6.04.2002, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
S-a reţinut că la baza relaţiilor dintre părţi, de natură comercială, nu a existat un contract sau o înţelegere privind competenţa de soluţionare a eventualelor litigii.
Sediul debitoarei aflându-se în raza de competenţă a Tribunalului Cluj, competenţa revine acestuia, în baza art. 5 raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ. şi a art. 11 din O.G. nr. 5/2001.
Curtea de Apel Braşov a admis recursul creditoarei şi a trimis cauza pentru soluţionarea cererii privind emiterea somaţiei de plată Tribunalului Braşov.
S-a reţinut că excepţia de necompetenţă teritorială nu poate fi invocată din oficiu de instanţă, deoarece încălcarea normelor de competenţă teritorială se sancţionează cu nulitatea relativă.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ., în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, în afară de instanţa sediului pârâtului, mai este competentă instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.
Conform prevederilor art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
In speţă, livrările au avut loc la Braşov astfel că, în raport de prevederile art. 10 alin. 1 pct. 4, raportat la art. 12 C. proc. civ., soluţia primei instanţe este nelegală (Decizia nr. 384/R/31.05.2002 a Curţii de Apel Braşov).
In acelaşi sens s-a pronunţat şi decizia nr. 385/R731.05.2002 a Curţii de Apel Braşov.
Şi Tribunalul Covasna, învestit cu soluţionarea acţiunii în anulare, a constatat, analizând ordonanţa care conţinea somaţia de plată, că, sub aspectul competenţei teritoriale, care are un caracter alternativ şi relativ, în faţa primei instanţe debitoarea nu a invocat nici o excepţie şi nu a depus întâmpinare, deşi a fost legal citată.
Art. 10 pct. 4 C. proc. civ. prevede că în materie comercială competenţa este alternativă şi revine instanţei unde a luat naştere obligaţia sau celei de la locul plăţii.
în speţă, Tribunalul Covasna este instanţa locului plăţii (Sentinţa civilă nr. 1305/ 29.10.2002 a Tribunalului Covasna).
Curtea de Apel Suceava, învestită cu soluţionarea recursului împotriva sentinţei nr. 726 din 6.06.2002 a Tribunalului Suceava (prin care s-a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de debitoare), a reţinut următoarele.
Debitoarea nu a invocat în cursul soluţionării cererii de somaţie de plată excepţia necompetenţei teritoriale, după domiciliul său şi, în acest context, fiind în prezenţa unei competenţe alternative, reclamanta din acţiunea în anulare a achiesat la soluţionarea cauzei de către Tribunalul Suceava.
Având în vedere faptul că recurenta nu a formulat în termen excepţia privind necompetenţă teritorială, care ar fi avut ca finalitate declinarea soluţionării pricinii în favoarea Tribunalului Vaslui, Tribunalul Suceava a soluţionat cererea în anulare cu respectarea dispoziţiilor legale (Decizia nr. 691 din 14.11.2002 a Curţii de Apel Suceava).
Tot astfel, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că nu este întemeiată susţinerea recurentei debitoare, în sensul că, potrivit clauzelor contractuale, instanţa competentă să soluţioneze cererea este instanţa arbitrală, iar nu instanţa judecătorească.
Cererile, indiferent de valoarea obiectului, se depun la judecătorie, în cazul celor formulate în materie civilă şi la tribunal, în cazul celor formulate în materie comercială.
în recurs, recurenta nu poate invoca aspecte pe care nu le-a invocat la judecarea fondului cauzei (decizia civilă nr. 778/R /20.08.2002 a Curţii de Apel Galaţi).
Locul executării obligaţiei comerciale, potrivit prevederilor art. 59 C. com., poate să fie prevăzut expres în contract sau poate rezulta din natura operaţiunii sau din intenţia părţilor contractante.
Faţă de clauza contractuală sus-menţionată, instanţa a constatat că intenţia părţilor contractante cu privire la obligaţia plăţii preţului mărfurilor către reclamantă a fost aceea ca executarea obligaţiei să urmeze principiul portabilităţii plăţii, adică plata să se facă la sediul creditoarei.
întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., în care se arată că, în afara instanţei sediului pârâtei, în cererile privitoare la obligaţiile comerciale este competentă şi instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, în mod corect somaţia de plată a fost soluţionată de Tribunalul Vâlcea (Sentinţa nr. 1045/C/23.07.2002 a Tribunalului Vâlcea).
în acelaşi sens, respectiv în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 10 pct. 4 C. proc. civ. şi al dreptului reclamantei de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente din punct de vedere teritorial s-au pronunţat şi sentinţele nr. 1044/C/23.07.2002, nr. 636/C/29.04.2002 şi nr. 545/C/l0.04.2002 ale Tribunalului Vâlcea şi sentinţele comerciale nr. 1532/COM/l 1.06.2002, nr. 1726/COM/l2.09.2002, nr. 1331/COM/ 21.05.2002 ale Tribunalului Bihor.
