Debitoarea a formulat acţiune în anulare împotriva Ordonanţei de somaţie de plată, emisă prin sentinţa civilă nr. 476/C/29.03.2002 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de administrativ, susţinând că este nelegală şi netemeinică.
în motivarea cererii, aceasta a arătat că suma de 1.968.943.422 lei nu reprezintă creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în sensul prevederilor art. 1 din O.G. nr. 5/2001, astfel că în mod greşit a fost emisă ordonanţa de somaţie de plată împotriva sa.
S-a mai arătat că în contul acestei creanţe a efectuat o serie de plăţi importante, aşa cum rezultă exemplificativ din documentele de plată anexate, că reclamanta nu i-a furnizat întreaga cantitate de apă pentru care s-au emis facturile prevăzute în cererea de ordonanţă de somaţie de plată, iar, pe de altă parte, procedura somaţiei de plată a fost reglementată de legiuitor pentru situaţii urgente, perioada vizată, februarie 2001 -ianuarie 2002, nejustificând utilizarea procedurii instituite prin O.G. nr. 5/2001.
De asemenea, debitoarea a susţinut că urmează să i se repartizeze o subvenţie de 900.000.000 lei de către consiliul judeţean, ce va fi utilizată pentru plata apei furnizată pe raza municipiului şi, totodată, nu a primit întreaga cantitate de apă facturată, deoarece în reţeaua de distribuţie a oraşului există pierderi însemnate din cauza vechimii conductelor şi deteriorării acestora.
Se mai arată că în cantitatea de apă facturată se regăsesc şi consumatori frauduloşi, cu privire la care se fac în prezent investigaţii, astfel că este incorect să fie obligată să achite cantităţi de apă pe care nu le-a primit.
Creditoarea, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii în anulare.
Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 995/C/26.06.2002, a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de debitoare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele.
Prin ordonanţa de somaţie de plată emisă prin sentinţa nr. 476/C/29.03.2002, debitoarea a fost obligată să achite creditoarei suma de 1.691.968.579 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, precum şi suma de 276.974.843 lei, reprezentând penalităţi pentru neplata acestor facturi, calculate conform art. 25 alin. 2 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor de gospodărie comunală.
Toate facturile care însumează debitul de 1.691.968.579 lei au fost însuşite prin semnătură de către debitoare, astfel că reprezintă datorie certă, lichidă şi exigibilă, în sensul prevederilor art. 1 din O.G. nr. 5/2001.
în acelaşi timp, calculul penalităţilor de întârziere s-a făcut corect de către creditoare, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 326/2001, de la data scadenţei fiecărei facturi, care este la 30 de zile de la emitere, şi până la data introducerii cererii de ordonanţă de somaţie de plată.
Apărările debitoarei, în sensul că nu a primit întreaga cantitate de apă facturată, au fost înlăturate de instanţa de fond, deoarece la baza fiecărei facturi se află procesele-verbale de recepţie în care este menţionată cantitatea de apă livrată, toate fiind însuşite prin semnătură de către reprezentanţii debitoarei.
Totodată, creditoarei nu-i poate fi opusă pierderea înregistrată în reţeaua de distribuţie a oraşului, în condiţiile în care aceasta este proprietatea primăriei oraşului, facturarea facându-se pentru cantităţile de apă înregistrate de aparatele de măsură ale Regiei Autonome de Distribuţie a Apei.
Susţinerea debitoarei că a achitat, după introducerea cererii de ordonanţă de somaţie de plată, diferite sume de bani, nu este dovedită în nici un fel, întrucât instrumentele de plată se referă la alte datorii ale acesteia, care nu au făcut obiectul litigiului.
In acelaşi timp, chiar dacă s-ar fi achitat suma de bani cuprinsă în creanţa pentru care s-a emis ordonanţa de somaţie de plată, după pronunţarea acesteia, nu are nici o relevanţă, deoarece în momentul pronunţării creanţa era certă, lichidă şi exigibilă în suma indicată, iar achitarea ulterioară confirmă legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, urmând ca pentru sumele deja achitate să nu se mai întocmească forme de silită.
Tribunalul a înlăturat şi apărarea debitoarei, în sensul că nu s-a făcut dovada caracterului urgent al cererii formulate, care, în opinia sa, ar fi o condiţie prevăzută de O.G. nr. 5/2001, deoarece, pe de o parte, creanţele creditoarei au o vechime considerabilă, în condiţiile în care trebuiau achitate în 30 de zile de la emitere şi, pe de altă parte, această interpretare dată actului normativ menţionat este eronată, scopul acestuia fiind încasarea cât mai rapidă a creanţelor împotriva debitorilor rău platnici, cu cheltuieli minime pentru ambele părţi, constând în taxele de timbru care au valori considerabile faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind lipsit de relevanţă faptul că, la rândul său, debitoarea are de încasat sume de la asociaţiile de locatari, iar ipoteza acordării unei subvenţii de la bugetul local nu are nici o incidenţă în ceea ce priveşte obţinerea unui titlu executoriu de către creditoare împotriva debitoarei, ci doar ar facilita achitarea datoriilor cu efecte profitabile pentru ambele părţi.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 8 din O.G. nr. 5/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 295/2002, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de debitoare.
împotriva sentinţei nr. 995/C/26.06.2002 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de contencios administrativ a formulat recurs debitoarea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recursul debitoarei a fost declarat însă cu depăşirea termenului legal de 10 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 8 alin. 5 din O.G. nr. 5/2001, modificată.
Hotărârea instanţei de fond a fost comunicată debitoarei la data de 15 iulie 2002, iar aceasta a declarat recurs la data de 29 iulie 2002, termenul de declarare a recursului expirând la data de 26 iulie 2002.
Menţiunea greşită din dispozitivul sentinţei atacate, în sensul că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, nu exonerează pe debitoare de declararea în termen a recursului, deoarece termenul de recurs curge conform legii, respectiv dispoziţiilor art. 8 alin. 5 din O.G. nr 5/2001, modificată, aşa cum s-a arătat mai sus.
Cererea de repunere în termenul de recurs formulată de debitoare nu poate fi primită nici pe motivul că în perioada 10-30 iulie 2002 consilierul juridic al societăţii s-a aflat în concediu medical, recursul putând fi declarat de conducerea societăţii debitoare, aşa cum, de altfel, s-a procedat în speţă, recursul fiind declarat la data de 29 iulie 2002, chiar în perioada când consilierul juridic se afla în concediu medical.
C.A. Piteşti, decizia nr. 910/R/C/14.10.2002
