La momentul actual, materia executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale este reglementată de două acte normative, şi anume de OG nr.5/2001 şi respectiv OUG nr.119/2007, cele două ordonanţe fiind proceduri simplificate, cu caracter de urgenţă, ce se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile.
Sentinţa nr. 778 din 21 Aprilie 2010 a Tribunalului Vâlcea-Secţia comercială
La data de 11.02.2010 creditoarea SC V P SRL a solicitat emiterea unei somaţii de plată împotriva debitoarei SC LC SRL CĂLIMĂNEŞTI, pentru suma de 305.140 lei, ce reprezintă contravaloare materiale de construcţii şi penalităţi de întârziere.
În motivare s-a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.x, prin care debitoarea a achiziţionat de la societatea creditoare materiale de construcţii în valoare de 28.000 lei, conform facturii fiscale nr.xxx, semnată şi ştampilată de către debitoare.
Întrucât debitoare refuză în mod nejustificat plata preţului materialelor, se solicită şi plata penalităţilor de întârziere, având în vedere prevederile art.4.1. din contract, penalităţi în valoare totală de 267.140 lei, care potrivit Legii nr.469/2002 pot depăşi cuantumul debitului principal.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.6 alin.2) din OG nr.5/2001, creditoare solicită admiterea cererii, obligarea la plata sumei de 305.140 lei actualizată în raport de rata inflaţiei.
Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea cererii, având în vedere că în speţă sunt incidente dispoziţiile OUG nr.119/2007, iar nu cele ale OG nr.5/2001, deoarece OUG nr.119/2007 a realizat o abrogare implicită a dispoziţiilor OG nr.5/2001, ultimul act fiind adoptat în considerarea armonizării legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene.
Prin urmare, se solicită respingerea cererii ca inadmisibilă.
În subsidiar, se invocă faptul că în speţă nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate impusă de procedura specială a somaţiei de plată, şi anume existenţa unei creanţe necontestate.
Pe fond, se arată că debitoarea nu datorează nimic creditoarei, întrucât vânzătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare a mărfii.
Astfel, debitoarea precizează că factura invocată de creditoare este anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar prin probe ce se vor administra pe calea dreptului comun, debitoare înţelege să demonstreze că în fapt nu a avut loc o livrare efectivă a bunurilor.
Mai mult, debitoarea menţionează că persoana trecută ca delegat în cuprinsul facturii nu este un angajat al debitoarei, ci juristul creditoarei.
În final, debitoarea arată că nici calculul sumelor pretinse de creditoare nu poate constitui obiect al procedurii somaţiei de plată, ci a unui eventual proces pe calea dreptului comun, mai ales că s-a solicitat un cuantum al penalităţilor ce trebuie analizat prin prisma dispoziţiilor art.4 alin.3) din Legea nr.469/2002.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa a constatat ca neîntemeiată cererea creditoarei, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Cu privire la admisibilitatea cererii potrivit dispoziţiilor OG nr.5/2001, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.1 din OG nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată „Procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Suma ce reprezintă obligaţia prevăzută la alin. (1), precum şi dobânzile, majorările sau penalităţile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii efective.”
Conform art.2 alin.1) din OUG nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale „ Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale.”
Contractul comercial este definit de legiuitor ca fiind „contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani.”
Prin compararea celor două texte de lege se constată că un comerciant se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere privind realizarea unei creanţe privind plata preţului întemeiată în drept pe dispoziţiile OUG 119/2007 având însă posibilitatea din punct de vedere juridic să-şi formuleze acţiunea şi pe dispoziţiile OG nr. 5/2001.
Aşadar, la momentul actual, materia executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale este reglementată de două acte normative, şi anume de OG nr.5/2001 şi respectiv OUG nr.119/2007, cele două ordonanţe fiind proceduri simplificate, cu caracter de urgenţă, ce se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile.
Prin urmare, se poate urma procedura ordonanţei de plată, dacă există un contract comercial, astfel cum este definit în art. 1 pct. 1 OUG 119/2007, dar şi procedura somaţiei de plată, atâta timp cât nu există în OUG 119/2007 o dispoziţie expresă prin care să se abroge prevederile OG 5/2001.
În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii cererii a fost apreciată ca neîntemeiată.
Referitor la celelalte apărări ale debitoarei, instanţa a constatat că prin întâmpinare se invocă excepţia de neexecutare a obligaţiei contractuale de către creditoare, precum şi faptul că factura fiscală invocată drept înscris însuşit prin semnătură şi aplicarea ştampilei de către debitoare, a fost semnată de un reprezentant al creditoarei, iar nu al debitoarei.
S-a reţinut că pe calea acestei proceduri speciale se soluţionează neînţelegerile dintre creditor şi debitor legate de executarea de către debitor a obligaţiei de plată, fără însă cercetarea fondului raporturilor juridice dintre părţi, aşa cum a decis Curtea Constituţională, prin Decizia nr.1531/2009.
Astfel, aspectele invocate de debitoare nu pot fi verificate în cadrul procedurii somaţiei de plată, fiind probleme de drept ce pot fi supuse probatoriului pe calea dreptului comun.
Totodată, pe calea dreptului comun se va analiza şi aspectul invocat de pârâtă referitor la incidenţa dispoziţiilor art.4 alin.3) din Legea nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, conform cărora „Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.”, având în vedere abrogarea acesteia prin Legea nr.246/30.06.2009 şi aplicarea principiului tempus regit actum-timpul guvernează actul.
Faţă de cele menţionate mai sus, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
