Pe de o parte, chiar dacă măsurile luate printr-un act de control financiar sunt executorii, acesta poate fi atacat numai prin procedura specială, distinctă de cea aplicabilă în dreptul comun privitoare la executarea silită.
Pe de altă parte, în situaţia în care actul de control financiar priveşte impozitul pe venitul unor persoane rezidente sunt aplicabile şi dispoziţiile speciale ale convenţiilor privind evitarea dublei impuneri în materie de impozit pe şi pe avere şi pentru prevenirea evaziunii fiscale încheiate între guvernul României şi guvernele tarilor al căror cetăţean este rezidentul.
Secţia de Administrativ, decizia nr. 247 din 5 februarie 1998.
Prin acţiune, reclamanta S.C. “ARTE GRAFICHE GIACONE-ROMÂNIA” SA a formulat contestaţie împotriva procesului verbal încheiat la 10 martie 1997 de organul de control al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlul Financiar de Stat (D.G.F.P.C.F.S.) a municipiului Bucureşti, solicitând anularea parţială a acesteia şi suspendarea executării silite pentru sumele contestate.
în motivarea acţiunii se arată că se contestă suma de 737.971.901 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor de asistenţă tehnică de montaj şi service; suma de 31.109.887 LIT reprezentând impozit de 10% potrivit Decretului Lege nr. 276/1973; suma de 3.732.730 lei reprezentând impozit de 25% potrivit Decretului nr. 153/1954; majorări de întârziere de 22.729.899 LIT şi de 2.703.343 lei aferente impozitelor de 10% şi 25%.
Ulterior, reclamanta a renunţat la cererea privind suma
de 737.971.910 lei reprezentând asistenţa tehnică.
Acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr. 536 din 27 mai 1997, instanţa reţinând că reclamanta trebuia să formuleze întâi reclamaţia la D.G.F.P.C.F.S a municipiului Bucureşti şi dacă era nemulţumită de soluţia dată să facă întâmpinare la Ministerul Finanţelor, după care se putea adresa instanţei judecătoreşti.
Curtea de Apel Bucureşti reţine, astfel, că reclamanta nu a parcurs, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ procedura obligatorie prealabilă prevăzută de art. 7 din Decretul – Lege 276/1973.
împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta care considera că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă a sa, excepţie ridicată de pârâtă. Mai consideră că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile Decretului – Lege 276/1973, ci ale convenţiei încheiată între guvernele României şi Italiei pentru evitarea dublei impuneri, care în art. 23 prevede că veniturile unui rezident al unuia dintre cele două state se impozitează numai de statul de reşedinţă, ceea ce s-a şi întâmplat în situaţia de faţă.
Prin notele scrise depuse la dosar şi prin concluziile orale recurenta-reclamantă solicită ca instanţa să trimită cauza spre competenta soluţionare la Ministerul Finanţelor.
Recursul este fondat.
Recurenta-reclamanta a atacat procesul verbal încheiat la 10 martie 1997 de organul de control al pârâtei-intimatei în partea referitoare la calcularea impozitului pe veniturile unor persoane nerezidente şi majorările de întârziere efectuate, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile legale în materia contestaţiei la executare, pentru a se pune problema competentei instanţei de drept comun, respectiv judecătoriei, aşa cum a susţinut intimata-pârâta.
Este adevărat, şi recurenta-reclamantă şi-a motivat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 76 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, text cuprins în capitolul III intitulat “Contestaţie la silită”.
în cauză sunt aplicabile, însă, prevederile referitoare la atacarea unui act de control financiar, chiar dacă măsurile luate prin actul respectiv sunt executorii, legiuitorul în aceasta materie prevăzând o procedură distinctă de cea aplicabilă în dreptul comun referitoare la executarea silită.
în acelaşi timp, în speţa sunt incidente şi dispoziţiile speciale ale convenţiei încheiate la 14 ianuarie 1997 între guvernele României şi Republicii Italiene pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozite pe venit şi pe avere şi pentru prevenirea evaziunii fiscale, care în art. 3 pct. 1 lit. g stabileşte ca autoritate competentă pentru România “ministerul Finanţelor sau reprezentantul sau autorizat”.
în raport de aceasta dispoziţie se va trimite cauza la Ministerul Finanţelor pentru a o soluţiona ca organ administrativ-jurisdicţional, urmând ca în situaţia în care recurenta este nemulţumită de soluţia dată să trimită dosarul instanţei de judecată competente conform Legii nr. 29/1990.
