Legea nr. 85/2006, republicată, art. 138
O probă a culpei administratorului debitoarei o poate constitui şi pasivitatea acestuia, inclusiv prin exigenţele cerute de Legea nr. 82/1991, republicată, art. 2 alin. 1, în legătură cu obligaţiile legate de ţinerea contabilităţii firmei.
Prin Sentinţa nr. 2846/29 septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1556/1371/2010 al Tribunalului Mureş, judecătorul sindic a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar R.V.A.M.I.S. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ţ.I., având ca obiect angajarea răspunderii personale a acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a, d din Legea nr. 85/2006.
În considerentele Sentinţei, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• deşi pârâtul, în calitatea sa de administrator statutar al debitoarei, nu a răspuns solicitării lichidatorului judiciar privind predarea documentelor contabile, această atitudine nu este aptă să constituie elementul material al răspunderii reglementate de dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006; întârzierea în îndeplinirea obligaţiei de predare a documentelor contabile poate fi justificată prin externalizarea operaţiunilor de evidenţă contabilă, în favoarea unui prestator de specialitate;
• chiar dacă au existat neregularităţi în ţinerea evidenţei contabile, acestea nu au dus la denaturarea într-atât a contabilităţii debitoarei încât să constituie o cauză a insolvenţei; nu există probe că respectivele neregularităţi ar fi fost săvârşite, prin omisiune, de către pârât, în scopul de a prejudicia debitoarea, în folosul său ori al unor terţi, astfel încât lipseşte elementul subiectiv al răspunderii;
• în ce priveşte fapta prevăzută de dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reţinut că neconcordanţele dintre informaţiile contabile nu dovedesc, prin ele însele, însuşirea, de către pârât, a bunurilor în sumă de 11.884,31 lei, lichidatorul judiciar neaducând probe convingătoare în susţinerea afirmaţiilor sale; dubiul nu îi poate decât profita pârâtului.
Împotriva Sentinţei nr. 2846/29 septembrie 2010 a declarat recurs lichidatorul judiciar, invocând dispoziţiile art. 3041, art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii de angajare a răspunderii personale a pârâtului. În esenţă, recurentul a susţinut următoarele motive: afirmaţiile sale au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar; informaţiile solicitate cu privire la componenţa soldului contului 409 „furnizori-debitori” nu au fost prezentate, pe tot parcursul procesului; sumele înregistrate în acest cont reprezintă, de regulă, contravaloarea plăţilor efectuate în avans, către furnizori; în schimbul acestor sume de bani furnizorii au livrat mărfuri, dar operaţiunile contabile aferente nu au fost efectuate, plăţile (avansurile) nefiind operate; din situaţiile contabile prezentate rezultă că facturile întocmite pentru diverşi clienţi au o vechime cuprinsă între 8 şi 10 ani, iar sumele aferente s-au prescris, situaţia fiind similară în cazul furnizorilor; chiar dacă s-ar accepta ideea că furnizorii au fost plătiţi prin compensare, tot ar rămâne un sold în valoare de 11.884,31 lei (2.384,31 lei reprezentând creanţe compuse din soldul clienţilor, nestinse prin compensare, iar 9.500 lei reprezentând soldul contului „furnizori-debitori”); neregularităţile contabile au dus la dezorganizare în structura internă executivă a debitoarei, lipsind-o de instrumentele proprii, specifice de evaluare a performanţelor societăţii, ceea ce a determinat, multiplicarea pierderilor financiare şi ajungerea în stare de .
Prin întâmpinarea depusă la 21 iunie 2011, pârâtul-intimat a solicitat a se dispune respingerea recursului, susţinând, în esenţă, următoarele motive: fapta de a nu preda în timp util documentele contabile nu este producătoare de prejudicii, de vreme ce, ulterior, obligaţia a fost îndeplinită; suma de 11.884,31 lei nu este reală întrucât nu există creanţe de recuperat; lichidatorul judiciar a luat în considerare soldul contului 411 – clienţi, astfel cum este reflectat în balanţa de verificare a lunii martie 2008, adică a pornit de la suma de 120.033,38 lei; referitor la situaţia furnizorilor, nu s-a luat în considerare soldul contului 409 din balanţa de verificare a lunilor martie şi iunie 2008 (în sumă de 136.069,5 lei), ci situaţia furnizorilor, astfel cum este reflectată în evidenţa analitică, ajungându-se la suma de 117.649,07 lei; pentru calcul, lichidatorul judiciar ar fi trebuit să ia în considerare, cu privire la ambii termeni – solid clienţi neîncasaţi şi sold furnizori – fie evidenţa analitică, fie soldurile din balanţele de verificare, fără să folosească date combinate din evidenţa analitică şi din balanţele de verificare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 Cod proc. civ. -, a reţinut următoarele aspecte:
Este adevărat că răspunderea instituită de art. 138 din reprezintă o formă specială a răspunderii juridice apreciabile în cadrul general, statornicit prin dispoziţiile art. 998 Cod civ. – orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara. Antrenarea unei astfel de răspunderi este, însă, de neconceput în lipsa culpei – ca element esenţial al răspunderii juridice, fie aceasta delictuală ori contractuală. Or, în speţă, susţinerile lichidatorului judiciar cu privire la culpa pârâtului-intimat sunt confirmate de probele dosarului.
Astfel cum rezultă din cererea depusă de lichidatorul judiciar la data de 14 aprilie 2010, acesta a solicitat angajarea răspunderii personale a pârâtului Ţâra Ioan pentru suma de 11.884,31 lei – reprezentând contravaloarea bunurilor lipsă din patrimoniul debitoarei -, pe temeiul dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. a, d din Legea nr. 85/2006. Potrivit susţinerilor lichidatorului judiciar, în cuantumul de 11.884,31 lei sunt incluse sumele de 2.384,31 lei – constituind creanţe compuse din soldul clienţilor, nestinse prin compensare – şi, respectiv, 9.500 lei – reprezentând soldul contului „furnizori-debitori”.
În raportul depus la data 14 aprilie 2010, lichidatorul judiciar a reluat susţinerile din anteriorul raport cu privire a neîndeplinirea, de către pârât, a obligaţiei de organizare şi conducere a contabilităţii debitoarei, în acord cu normele speciale, sens în care a menţionat următoarele deficienţe: nu a primit informaţii privind componenţa soldului 409 „furnizori-debitori”; plăţile nu au fost operate/ evidenţiate, pe seama avansurilor acordate furnizorilor; din situaţiile prezentate rezultă că valoarea clienţilor neîncasaţi este de 95.108,33 lei, faţă de 120.033,38 lei – sold reflectat în contul 411 „clienţi” din balanţa de verificare aferentă lunii martie 2008; diferenţa de 24.925 lei, neidentificată în baza evidenţei contabile analitice se datorează faptului că această sumă provine din perioada anterioară anului 2000, iar potrivit declaraţiei administratorului, în acest caz nu mai există posibilitatea identificării clienţilor faţă de care au fost înregistrate aceste debite; administratorul a declarat că furnizorii au fost achitaţi prin compensare, pe seama soldului înregistrat la clienţi, dar aceste compensări nu au fost efectuate în contabilitate; administratorul nu a putut prezenta nici acte care să justifice efectuarea acestor compensări. Lichidatorul a susţinut că prin manipularea evidenţelor contabile, pârâtul-intimat şi-a însuşit suma de 11.884,31 lei.
Atât prin concluziile scrise, cât şi prin întâmpinare, pârâtul – recurent consideră că suma de 11.884,31 lei, la care a ajuns lichidatorul judiciar, este una artificială, bazată pe o premisă matematică greşită. Mai exact, pârâtul-recurent este nemulţumit de faptul că, în calculul privind prejudiciul pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii personale, lichidatorul judiciar nu a operat cu termeni de aceeaşi natură sau, în mod concret, cu termeni provenind din unul şi acelaşi document – cu privire la soldul contului clienţi neîncasaţi şi la situaţia furnizorilor. Pentru a ilustra afirmatele greşeli ale lichidatorului judiciar, pârâtul-recurent îşi prezintă propriile calcule (în două variante), menţionând că nu puteau fi luate în considerare decât cifre provenind fie din evidenţa analitică, fie din balanţele de verificare.
Curtea a constat, pe de o parte, că rezultatele calculelor pârâtului-recurent au fost exprimate prin sintagmele avem o pierdere de 22.540,74 lei (în varianta operării cu datele din evidenţa contabilă) sau avem o pierdere de 16.036,12 lei (în varianta operării cu datele din balanţele de verificare) – f. 22, dos. Tribunalului Comercial Mureş, f. 18, dos. Curţii de Apel Tg.-Mureş. Aşadar, pârâtul – recurent a ajuns la pierderi al căror cuantum este mai mare decât suma considerată de lichidatorul judiciar ca reprezentând prejudiciul, în speţă.
Pe de altă parte, Curtea a constat că, în pofida susţinerilor pârâtului-recurent, lichidatorul judiciar a comparat aceeaşi categorie de termeni, respectiv cifrele soldului contului clienţi neîncasaţi, astfel cum au fost înscrise în balanţa de verificare (reflectată în bilanţul contabil depus la organele fiscale) – adică 120.033,38 lei – şi în evidenţa analitică a debitoarei – adică 95.108,33 lei. De fapt, aceste cifre corespunzând soldului contului clienţi neîncasaţi sunt expres recunoscute de pârâtul-recurent prin includerea lor în cele două variante de calcul pe care le propune.
Întrucât avem în vedere acelaşi cont, al clienţilor neîncasaţi, într-o modalitate legală de organizare şi conducere a contabilităţii soldul unuia şi aceluiaşi cont ar fi trebuit să fie identic în balanţa de verificare şi în evidenţa analitică – acte contabile întocmite de debitoare. Or, în speţă, soldul contului clienţi neîncasaţi este în sumă de 120.033,38 lei în balanţa de verificare şi în sumă de 95.108,33 lei în evidenţa analitică. Pentru existenţa diferenţei în sumă de 24.925,05 lei este culpabil pârâtul-recurent, cu referire la încălcarea obligaţiei organizării şi conducerii contabilităţii în aşa fel încât să reflecte clar şi fidel operaţiunile financiar-contabile ale persoanei juridice. Obligaţia anterior evocată presupune ca datele înscrise în balanţele de verificare (cuprinse în bilanţul depus la organele fiscale şi la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Mureş) să nu fie diferite de cele înscrise în evidenţele analitice ale unei societăţi comerciale.
În consecinţă, datorită întocmirii evidenţelor contabile ale debitoarei într-o modalitate ce nu răspunde exigenţelor legale, s-a ajuns la neîncasarea unor creanţe ale debitoarei, în cuantum de 24.925,05 lei, de la clienţii acesteia – creanţe ce au devenit scadente în urmă cu peste 8 ani, actualmente fiind prescrise, neexistând nici măcar înscrisuri care să permită identificarea tuturor clienţilor faţă de care au fost înregistrate debitele -, situaţie care a generat pierderi în cascadă, constituind un factor ce a determinat instalarea stării de insolvenţă. Cu toate că diferenţa ce rezultă în mod concret din actele contabile anterior analizate este de 24.925,05 lei – neexistând înscrisuri care să probeze stingerea unora dintre datoriile clienţilor prin compensare -, Curtea este obligată, în aplicarea principiului disponibilităţii, să respecte limitele învestirii instanţei, astfel încât suma pe care o va reţine este cea solicitată prin cererea de angajare a răspunderii personale a pârâtului, şi anume 2.384,31 lei – constituind creanţe compuse din soldul clienţilor, nestinse prin compensare.
Referitor la suma de 9.500 lei – soldul contului „furnizori-debitori” -, Curtea a reţinut că debitoarea nu a întocmit evidenţa analitică, la dosar nefiind depus un astfel de înscris/înscrisuri – împrejurare ce confirmă susţinerea lichidatorului judiciar privind faptul că suma de 9.500 lei reprezintă furnizori-debitori, fiind constituită din sume neachitate, fără a avea o situaţie analitică a acestora. Într-un asemenea context, este evidentă încălcarea obligaţiei de conducere şi organizare a contabilităţii debitoarei în acord cu legea, prejudiciul fiind determinat de neîntocmirea evidenţelor contabile şi, ca o consecinţă a acestei omisiuni continue, pentru o perioadă cuprinsă între 8 şi 10 ani, obligaţiile de plată s-au prescris, debitoarea neîncasând suma de 9.500 lei (fără a avea în vedere penalităţile de întârziere sau dobânzile), care i se cuvenea, împrejurare care a condus la pierderi financiare şi a determinat ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.
Faptul că – astfel cum pârâtul a declarat înaintea judecătorului sindic, la interogatoriul luat în şedinţa publică din 22 septembrie 2010 – începând cu anul 1994 serviciile de ale debitoarei au fost externalizate, succesiv, fiind prestate de persoane fizice autorizate, nu este de natură să anihileze obligaţia pârâtului-intimat privind conducerea contabilităţii debitoarei potrivit principiilor statornicite prin dispoziţiile art. 1 alin. 5, art. 5 alin. 11 din Legea nr. 82/1991, rep., şi nici să îl exonereze pe acesta de răspunderea expres instituită prin dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, rep. Concluzia se impune şi prin prisma disp. art. 72, art. 72 alin. 1 lit. c din Legea nr. 31/1990, rep., în calitatea sa de administrator statutar, pârâtului-intimat revenindu-i obligaţia de a verifica îndeplinirea obligaţiilor asumate de persoanele fizice autorizate, pe parcursul derulării contractelor de prestări de servicii – iar în cazul în care ar fi constatat neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestor obligaţii, administratorul statutar avea la dispoziţie calea procedurală a acţiunii în răspundere contractuală.
Pasivitatea pârâtului-intimat nu poate duce la exonerarea lui de răspundere, ci, dimpotrivă constituie o probă a culpei acestuia, cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, rep., contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi alte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.
În fine, relativ la fapta prevăzută de disp. art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 – temei invocat tot cu privire la suma de 11.884,31 lei (2.384,31 lei – constituind creanţe compuse din soldul clienţilor, nestinse prin compensare – şi 9.500 lei – reprezentând soldul contului „furnizori-debitori”), Curtea a constat că, în speţă, nu există probe din care să rezulte folosirea bunurilor ori a creditelor debitoarei în folosul pârâtului-intimat sau a altor persoane, astfel încât pentru suma anterior menţionată, răspunderea pârâtului – intimat urmează să fie angajată doar pe temeiul dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
În consecinţă, Curtea a admis recursul – dispoziţiile art. 312 alin. 1 teza I Cod proc. civ. şi, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a III-a Cod proc. civ., a modificat în tot hotărârea atacată – art. 312 alin. 3 teza I Cod proc. civ. – a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar împotriva pârâtului Ţ.I., pentru suma de 11.884,31 lei.
