Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (Bruxelles I) exclude din domeniul său de aplicare arbitrajul [art. 1 alin. (2) lit. d)]. Motivele de refuz de recunoaştere şi a hotărârii arbitrale străine sunt cele prevăzute de art. V din Convenţia de la New York din 1958.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 408 din 5 iunie 2013
Reclamanta SC AFG Lituania, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC U. SRL Galaţi, recunoaşterea şi executarea Hotărârii Arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Vilnius – Lituania, la data de 29.07.2010 în dosarul nr. 188.
Prin sentinţa nr. 2248 din 24 mai 2011 Tribunalul Galaţi a admis cererea având ca obiect exequator, a fost recunoscut cu putere de lucru judecat şi s-a încuviinţat executarea Hotărârii Arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Vilnius – Lituania, la data de 29.07.2010 în dosarul de arbitraj nr. 188 prin care SC U. SRL Galaţi a fost obligată să plătească reclamantei SC AFG Lituania suma de 20.281,50 euro pretenţii şi suma de 10.350,1 LTL reprezentând costuri de arbitraj. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate în sumă de 3.561,656 lei.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Convenţiei de la New York din 1956.
Astfel, s-a arătat că, la data de 28.08.2008, reclamanta şi pârâta au încheiat contractul nr. 294, în baza căruia reclamanta a livrat pârâtei produse „Ad Blue”, iar pârâta avea obligaţia achitării contravalorii acestora. Întrucât pârâta nu a achitat integral produsele livrate, reclamanta s-a adresat Tribunalului Arbitral din Vilnius – Lituania, conform clauzei compromisorii conţinută în parag. 7.1 din contractul nr. 294/2008. Potrivit acestuia, „orice litigiu, controversă sau cerere care decurge din prezentul contract se soluţionează prin arbitraj în conformitate cu Normele Curţii de Arbitraj Comercial Vilnius”.
Prin Hotărârea Arbitrală din 29.07.2010 (filele 34-41 la dosar), Tribunalul Arbitral din Vilnius a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 20.281,50 euro – contravaloare produse, şi la plata cheltuielilor de judecată de 10.350,01 LTL. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei dobânzi anuale.
Hotărârea menţionată a devenit irevocabilă prin neformularea apelului de către pârâtă, aspect care rezultă din adeverinţa nr. 9183118 a Curţii de Apel Lituania (fila 72 la dosar).
Reclamanta a anexat cererii sale toate actele prevăzute de art. 4 din Convenţia de la New York, respectiv sentinţa şi contractul părţilor cuprinzând clauza compromisorie, ambele autentificate în Lituania de un notar. Traducerea acestor acte este certificată de un traducător oficial.
Cu privire la faptul – invocat de pârâtă – că actele menţionate nu ar fi supralegalizate sau apostilate, se reţine că o astfel de condiţie nu este impusă prin prevederile art. 4 din Convenţia de la New York, care se referă doar la originalul actelor, ori o copie „întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa”.
S-a mai reţinut că art. 3 teza ultimă din Convenţie arată că „pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora li se aplică prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţii mai riguroase decât acelea care sunt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale”.
Faţă de acestea s-a conchis că reclamanta a anexat cererii sale toate actele necesare pentru a obţine recunoaşterea şi executarea Hotărârii Arbitrale în discuţie.
Aşa fiind şi constatând că nu este incident niciunul din motivele pentru care instanţa naţională poate refuza recunoaşterea si executarea Hotărârii Arbitrale din 25.07.2010 a Tribunalului din Vilnius, cererea a fost admisă.
Conform art. 274 C.proc.civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată solicitate de aceasta.
Apelul formulat de pârâta SC U. SRL împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă, maritimă şi fluvială, prin decizia comercială nr. 81 din 5 octombrie 2011, când a fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea privind recunoaşterea şi încuviinţarea executării Hotărârii Arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj Vilnius – Lituania, din data de 29.07.2010 pronunţată în dosarul nr. 188.
S-a reţinut, în esenţă, că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie, pârâta neavând cunoştinţă de existenţa litigiului, de numirea arbitrilor şi neputând să-şi formuleze apărări în cauză, întrucât de-a lungul procedurii arbitrale apelanta pârâtă SC U. SRL Galaţi a fost citată la adresa din Galaţi, str. G, acolo comunicându-i-se toate actele procedurale. Or, adresa unde avea sediul social este în Galaţi, str. F la data introducerii acţiunii arbitrale şi pronunţării sentinţei (anul 2010), iar sediul de corespondenţă al apelantei în relaţiile dintre părţi a fost menţionat ca fiind în Galaţi, str. C , conform contractului nr. 294/2008 şi a actelor adiţionale încheiate la acest contract.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC AFG, iar prin decizia nr. 1136/01.03.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis această cale de atac, a casat decizia nr. 81/05.10.2011 a Curţii de Apel Galaţi şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut, în esenţă, că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în sensul că natura căii de atac soluţionate de curtea de apel era aceea a recursului, astfel că nu a fost alcătuit completul potrivit dispoziţiilor legale.
Concret, a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2010, instrument legislativ comunitar, cu aplicabilitate directă.
În rejudecare, recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, la data de 17.05.2012.
Curtea de Apel Galaţi a respins recursul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
Astfel, în ce priveşte prima critică formulată prin cererea de recurs, referitoare la împrejurarea că nu au fost supralegalizate copiile depuse, contrar dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 105/1992, a constatat că nu poate fi primită.
Potrivit art. 162 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, act normativ în vigoare la data introducerii prezentei cereri, dar abrogat prin art. 83 lit. c) din Legea nr. 76/2012, era permisă scutirea de supralegalizare în temeiul legii, al unei înţelegeri internaţionale la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Or, România este parte la Convenţia de la New York din 1958 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, astfel că, potrivit art. 4 din aceasta, nu este necesară decât depunerea actelor stipulate în acest text din tratat, care dobândesc caracter autentic potrivit cerinţelor prevăzute de legislaţia lituaniană, nefiind necesară supralegalizarea sau apostilarea, în raport de dispoziţiile art. 3 teza a II-a din Convenţie.
Cât priveşte critica referitoare la lipsa caracterului definitiv şi executoriu al hotărârii arbitrale, constată că în mod corect a fost înlăturată de instanţa de fond. Astfel, din însuşi textul hotărârii arbitrale rezultă caracterul definitiv al acesteia (pct. 62 din hotărâre). Totodată, din certificatul eliberat de Curtea de Apel din Lituania rezultă că până la data de 29.11.2010 nu s-a formulat apel împotriva Hotărârii nr. 188/29.07.2010, deşi termenul de declarare a acestei căi de atac, prevăzut de art. 37 din Legea privind Arbitrajul Comercial, este de 3 luni de la pronunţare.
În fine, recurenta a susţinut că nu se poate dispune recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărârii arbitrale străine câtă vreme nu s-a făcut dovada potrivit art. 171 din Legea nr. 105/1992 şi Regulamentului (CE) nr. 44/2001 a înmânării citaţiei şi a actului de sesizare în cursul derulării litigiului.
Recurenta a arătat că avea sediul social şi adresa de corespondenţă în Galaţi, str. C, iar reclamanta a indicat Curţii de Arbitraj Vilnius o adresă greşită, în Galaţi, str. G.
Cât priveşte aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Bruxelles I) la prezenta cauză, a reţinut că, în adevăr, acest instrument comunitar reglementează procedura de recunoaştere şi de încuviinţare a executării silite a hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Însă, acest Regulament exclude din domeniul său de aplicare arbitrajul [art. 1 alin. (2) lit. d)]. Potrivit art. 32 din Regulament, prin „hotărâre” se înţelege o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, ordonanţă, mandat de executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată. Totodată, procedura de recunoaştere şi încuviinţare executare reglementată de acest Regulament prin dispoziţiile art. 33-56 se aplică şi actelor autentice şi tranzacţiilor judiciare (art. 57-58), cu excluderea, prin urmare, din domeniul său de aplicare a hotărârilor arbitrale.
Prin urmare, prezentul litigiu este guvernat de dispoziţiile Convenţiei de la New York, care, în adevăr, include printre motivele de refuz de recunoaştere şi executare a sentinţei arbitrale lipsa de informare în mod cuvenit a părţii împotriva căreia este invocată sentinţa despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj sau că i-a fost imposibil pentru un alt motiv să îşi pună în valoare mijloacele sale de apărare [art. 5 lit. b)].
Invocând drept motiv de refuz de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat împrejurarea sus-arătată, recurenta a susţinut, pe de o parte, că adresa de corespondenţă indicată în contractul perfectat de părţi, ce cuprinde clauza compromisorie, este în Galaţi, str. C. Pe de altă parte, a dovedit că, pe parcursul derulării litigiului arbitral, a avut sediul social declarat la în Galaţi, str. F.
Instanţa de recurs a reţinut însă că la adresa de corespondenţă indicată în contractul nr. 294/2008 recurenta nu desfăşoară activitate, câtă vreme întreaga corespondenţă transmisă în cursul procesului de faţă s-a restituit cu menţiunea „societate mutată”. Pe de altă parte, nu numai că procedura de citare şi comunicare, în cursul litigiului de faţă, s-a îndeplinit în Galaţi, str. G, dar pârâta însăşi prin reprezentant legal şi-a indicat această adresă pentru citare, deşi nici în cursul desfăşurării litigiului de faţă nu are sediul social declarat la acea locaţie. Prin urmare, devine justificată apărarea intimatei, în sensul că adresa indicată instanţei arbitrale este cea pe care pârâta însăşi şi-a indicat-o în cursul derulării raporturilor contractuale dintre părţi, printr-un e-mail din 9.11.2009.
De altfel, pârâta a avut în permanenţă un punct de lucru declarat în Galaţi, str. G, începând cu data de 23.02.2009 şi până în prezent, înregistrat în registrul comerţului.
Însă, ceea ce este relevant pentru a constata dacă este întemeiat sau nu motivul de refuz de recunoaştere şi executare pe teritoriul României a sentinţei arbitrale date pe teritoriul altui stat [art. 5 pct. 1 lit. b) din Convenţia de la New York] nu este împrejurarea dacă informarea pârâtei despre procedura de arbitraj s-a efectuat la sediul principal sau la un sediu secundar, ci dacă această informare a avut un caracter efectiv. Cu alte cuvinte, informarea pârâtei „în mod cuvenit” presupune a se dovedi că aceasta a avut în mod real cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii de arbitraj la Curtea de Arbitraj de la Vilnius.
Or, sub acest aspect, a reţinut că societatea pârâtă a luat cunoştinţă în mod efectiv atât despre numirea arbitrilor, cât şi despre natura litigiului şi i-au fost comunicate atât cererea de arbitrare, cât şi hotărârea. Astfel, actele sus-arătate i-au fost comunicate cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, iar dovezile de înmânare sunt semnate de B.G., care şi-a declinat calitatea de administrator.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există niciun motiv de refuz de recunoaştere şi încuviinţare a executării hotărârii arbitrale străine, din cele prevăzute de art. 5 din Convenţia adoptată la 10 iunie 1958, la New York.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 3041C.proc.civ. (aplicabil cauzei, în raport de art. 3 din Legea nr. 76/2012), a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Valentina Vrabie)
