Materie : RECURS COMERCIAL. ANTRENARE RĂSPUNDERE ADMINISTRATOR.
-art.138 lit.a, d din Legea 85/2006;
-art.304 pct.9, 312 Cod procedură civilă.
Pentru a se putea dispune antrenarea răspunderii patrimoniale personale a foştilor administratori ai debitoarei falite este necesar a se dovedi legătura de cauzalitate între starea de a firmei cu una sau mai multe din faptele prevăzute expres la art.138 din Legea 85/2006.
Prin sentinţa nr.1345/F din 3 iunie 2009, Tribunalul Bihor – judecătorul sindic a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B.M. în contradictoriu cu pârâta D.M.S. obligând pârâta să plătească către debitoare suma de 36.501, 82 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorul sindic a reţinut că, constituind o formă specială de răspundere civilă delictuală, răspunderea reglementată de art. 138 din putea fi antrenată în măsura în care la ajungerea în stare de insolvenţă a debitorului au contribuit administratorii, directorii, cenzorii şi oricare altă persoană prin una dintre faptele expres şi limitativ prevăzute. Fiind o excepţie de la dreptul de gaj general al creditorilor reglementat de art. 1781 C.civ., ea are un caracter excepţional putând fi antrenată numai în limitele şi în măsura în care sunt întrunite condiţiile amintite.
Astfel, potrivit art. 138 lit. a ) din Legea nr.85/2006 antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a două condiţii: folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice şi crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane. Întrucât legiuitorul nu a introdus vreo condiţie suplimentară, nu interesează dacă posesia şi folosinţa se exercită cu titlu precar sau ca urmare a ieşirii bunului din patrimoniul persoanei juridice şi transferul acestuia în favoarea unei alte persoane.
Aşa fiind, trebuie remarcat că încă din cuprinsul raportului privind cauzele şi împrejurările care au determinat apariţia stării de insolvenţă s-a învederat de către lichidatorul judiciar că debitoarea a achitat către S.C. N.S.R.L. suma de 83.190, 95 lei şi că are de încasat suma de 61.004, 41 lei de la diverşi debitori pentru care nu a fost prezentată componenta analitică de către administratori. Această susţinere ( necontestată de altfel de către pârâtă ) a fost confirmată şi de balanţa de verificare pe luna aprilie 2008 şi registrul de casă.
Fiind vorba de două patrimonii distincte – cel al debitoarei şi cel al S.C. N.S.R.L.- nu este posibilă transferarea unor valori patrimoniale din primul în cel de-al doilea decât cu respectarea dispoziţiilor legale. În plus, reflectând operaţiuni juridice, menţiunile din documentele contabile trebuie să aibă la bază un anumit act juridic, nefiind de conceput întocmirea unui atare document în absenţa încheierii lui în prealabil.
Plăţile succesive efectuate au dus la diminuarea volumului lichidităţilor debitoarei cu consecinţa directă asupra posibilităţii ei de a-şi executa la termen obligaţiile scadente. În aceste condiţii, având în vedere că pârâta nu a prezentat vreun înscris din care să rezulte natura raporturilor juridice dintre cele două societăţi, instanţa a considerat că în mod nejustificat au fost retrase sumele amintite, pârâta urmărind prin aceasta crearea unui avantaj material propriu, astfel încât este incidentă ipoteza prevăzută de art. 138 lit. a ) din Legea nr. 85/2006.
Referitor la cel de-al doilea temei, a reţinut că potrivit art. 138 lit. d ) din Legea nr. 85/2006 antrenarea răspunderii se poate face dacă administratorii au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. Toate cele trei ipoteze presupune comiterea faptelor cu intenţie ce trebuie să fie dovedită prin probe convingătoare ce să ducă la concluzia încălcării prevederilor legale în materia contabilităţii.
Ulterior pronunţării încheierii nr. 400/F/2008 lichidatorul judiciar a procedat la notificarea pârâtei în vederea predării tuturor documentelor contabile, acesta primind notificarea la data de 21.05.2008. O asemenea atitudine coroborată cu refuzul pârâtei de a se prezenta în vederea administrării probei prin interogatoriu permitea ca pe calea unei prezumţii simple să se tragă concluzia că documentele contabile nu au fost întocmite cu respectarea tuturor exigenţelor legale. Aceasta în condiţiile în care o atare obligaţie este stabilită în mod expres în sarcina lor ( art. 73 alin. 1 lic. c ) din Legea nr. 31/1990 şi art. 10 din Legea nr. 82/1991 ). Or, este de principiu că desfăşurarea normală a activităţii unei presupune o organizare clară în vederea evidenţierii situaţiei patrimoniale a acesteia. Tocmai de aceea, instanţa a considerat că şi această ipoteză este întrunită.
Pe de altă parte, examinarea de ansamblu a dispoziţiilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 conduce la concluzia că antrenarea răspunderii presupune întrunirea tuturor condiţiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie prescrise de art. 998-999 C.civ : fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre cele două şi vinovăţia. Întrucât primul element a fost analizat anterior, iar prejudiciul reprezintă pasivul în cuantum de 36.501, 82 lei urmează a fi examinate celelalte două
Condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din chiar exprimarea folosită de legiuitor – „ La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar… de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din următoarele fapte”. Ea nu trebuie înţeleasă ca un raport direct dintre cele două, fiind suficient ca fapta ilicită să se înscrie în ansamblul cauzal care a determinat în final producerea prejudiciului. Admiterea soluţiei contrare ar duce la reţinerea exclusivă a faptei proxime sau a celei adecvate, ceea ce ar fi contrar situaţiei complexe în care se desfăşoară lanţul cauzal.
Aşa fiind, instanţa a reţinut că prin faptele stabilite în sarcina sa pârâta a determinat ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, încălcând obligaţii elementare pe care le instituie în sarcina oricărui administrator. În aceste condiţii, instanţa a considerat că şi ce-a de-a treia condiţie este întrunită.
În ceea ce priveşte vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, ea constă în atitudinea pe care autorul faptei a avut-o faţă de ea şi de urmăririle ei la momentul la care a comis-o. Procedând la neîntocmirea documentelor contabile şi la retragerea în mod succesiv a unor sume din patrimoniul debitoarei, pârâta a avut reprezentarea diminuării acestuia, rezultat pe care l-au şi urmărit. Tocmai de aceea, atitudinea sa îmbracă forma intenţiei directe, fiind de natură să ducă la stablirea răspunderii civile delictuale în sarcina acesteia.
Faţă de toate acestea, instanţa a admis cererea aşa cum a fost formulată.
Împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul sindic a declarat recurs recurenta D.M.S., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale.
În dezvoltarea motivelor de recurs a învederat instanţei că este administratorul societăţii debitoare, faţă de care, la data de 24 aprilie 2008, s-a deschis procedura insolvenţei. La data de 5 martie 2009 lichidatorul judiciar al debitoarei a formulat cererea de antrenare a răspunderii sale patrimoniale, cerere care a fost greşit admisă de instanţă. A apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile speciale ale administratorilor, aşa cum sunt reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006.
În privinţa faptei ilicite a arătat că instanţa a reţinut incidenţa art.138 lit.”a şi d” din lege, prin aceea că, în privinţa lit.”a” debitoarea ar fi achitat către SC”NIMBUS”SRL suma de 83.190,95 lei fără a exista documente contabile care să justifice efectuarea plăţii. Sub acest aspect arată că plăţile au fost efectuate în baza contractului de consultanţă comercială şi marketing nr.38 din 1 mai 2004, încheiat între cele două societăţi, plăţile fiind justificate prin documente contabile înregistrate în contabilitate. S-a mai imputat că în contul 461 debitori diverşi există înscrisă suma de 61.004,41 lei, fără a se putea identifica debitorii, iar administratorii nu au dat explicaţii în acest sens. Simpla înregistrare necorespunzătoare în a unor operaţiuni poate fi eventual temei de sancţionare contravenţională, dar ea nu poate constitui temei al atragerii răspunderii, mai ales că lichidatorul poate proceda la refacerea documentaţiei contabile. Documentele contabile depuse de lichidator nu relevă decât că recurenta a împrumutat societatea cu diverse sume de bani care ulterior au fost restituite, situaţie în care nu se poate reţine fapta prevăzută la lit.”a” a art.138.
Fapta ilicită există doar dacă acea sumă ce constituie soldul contului 461 a fost folosită în scop străin de interesul societăţii, iar analiza destinaţiei acestor sume ar fi trebuit a fi făcută de instanţă. Ori, instanţa nu a analizat în nici un fel modul în care aceste resurse au fost folosite de recurenta pârâtă, ori de terţe persoane.
În cauză nu există prezumţia folosinţei în interes propriu a bunurilor sau fondurilor societăţii, instanţa putând antrena răspunderea doar după probarea îndeplinirii acestor condiţii. Însă, instanţa de fond a concluzionat o prezumţie simplă cum că, documentele contabile nu au fost întocmite cu respectarea cerinţelor legale, deşi acestea au fost predate în întregime lichidatorului. A considerat că, în nici un caz nu este incidentă în cauză reţinerea faptei de la lit.”a”, iar cea de la lit.”d” s-a reţinut doar prin crearea unei prezumţii legale de nerespectare a dispoziţiilor legale.
A solicitat a se avea în vedere jurisprudenţa în materie în privinţa faptei prevăzute la art.138 lit.”d” şi a prezumţiilor simple ce se pot reţine, sens în care invocă considerentele deciziei nr.406/2008 a Curţii de Apel Suceava.
Cu privirea prejudiciul necesar a fi reţinut pentru antrenarea răspunderii a arătat că el constă în intrarea în insolvenţă a debitorului ca o consecinţă a faptei ilicite prevăzute de art.138. Dacă prin aceste fapte nu s-a creat, în mod direct, premisa intrării în insolvenţă a debitorului, nu se poate reţine prejudiciul. Simplul fapt al încheierii unui contract de management şi efectuarea plăţilor către un terţ în temeiul acestora şi simpla existenţă a unui sold în contul 461 debitori diverşi, nu au dus la crearea stării de insolvenţă şi nu constituie prejudiciu.
A arătat de asemenea că, nici raportul de cauzalitate nu s-a dovedit, neputându-se stabili o prezumţie a existenţei acestuia fără analizarea şi probarea lui astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa şi practica judiciară (decizia nr.532/2008 a Curţii de Apel Timişoara). Vinovăţia, pentru a fi antrenată răspunderea civilă specială, este necesar să se stabilească şi să se probeze forma subiectivă a faptei ilicite şi dacă ea a existat în momentul săvârşirii faptei. Instanţa de fond şi în privinţa acestui element al răspunderii a reţinut existenţa unei prezumţii simple a existenţei vinovăţiei.
În privinţa acestui element solicită a se avea în vedere decizia nr.256/2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de recurs analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, a reţinut că este fondat şi în baza prevederilor art.304 pct.9, 312 Cod procedură civilă a dispus admiterea lui şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale.
Conform prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajuns în insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere ori de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din faptele expres şi limitativ prevăzute la lit.”a-g” ale articolului.
Această răspundere patrimonială personală decurge din natura raporturilor care se stabilesc între organele de conducere şi alte persoane ce au cauzat insolvenţa şi societatea debitoare, iar pentru antrenarea ei este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile expres prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor şi culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează.
În speţă, aceste condiţii ale răspunderii civile patrimoniale speciale ale pârâtei recurente, nu au fost îndeplinite, motivele de recurs fiind fondate.
Astfel, lichidatorul judiciar al debitoarei a invocat săvârşirea de către pârâta recurenta a faptelor prevăzute la art.138 lit.”a şi d”din lege, constând în aceea că din atele contabile ale debitoarei a rezultat că au fost efectuate, începând cu anul 2005, o serie de decontări în sumă totală de 83.190,95 lei fără a se putea stabili motivul acestora, că în contul 461 debitori diverşi a fost identificată suma de 61.004,41 lei fără a se putea determina componenţa ei, iar pentru aceste sume nu s-au identificat documentele contabile primare ce au stat la baza înregistrării lor.
Cât priveşte fapta imputată de lichidator privitoare la achitarea de către debitoare a sumei de 83.190,95 lei către societatea N.SRL, s-a reţinut că în recurs pârâta a depus la dosarul cauzei contractul de consultanţă comercială în marketing nr.38/01.05.2004 încheiat de debitoare cu această societate şi în temeiul căruia s-au efectuat plăţile către aceasta.
Având în vedere acest aspect s-a reţinut că nu se mai poate imputa fostei administratoare efectuarea unor plăţi fără justificare către această societate, câtă vreme ele au fost justificate de raporturile contractuale încheiate între cele două societăţi.
Referitor la existenţa în evidenţa contabilă a debitoarei, în contul 461 debitori diverşi, a sumei de 61.004,41 lei pentru care nu s-a putut prezenta componenţa analitică a acestui cont, respectiv identificarea debitorilor în vederea recuperării sumei respective, s-a reţinut că această neregularitate constată în evidenţa contabilă este aptă a antrena răspunderea personală patrimonială a fostei administratoare doar în condiţiile în care se stabileşte legătura de cauzalitate între această faptă şi starea de insolvenţă a debitoarei.
Din raportul cu cauzele şi împrejurările ce au dus la insolvenţa societăţii, a rezultat că lichidatorul a stabilit drept cauze ale insolvenţei, lipsa profitului în perioada anilor 2006 – 2007 concomitent cu realizarea unor cheltuieli semnificative, datorate de recuperare a unor creanţe foarte mari, lichiditate scăzută pe toată perioada verificată şi inexistenţa unui plan de afaceri pe termen lung.
Între aceste cauze ce au fost stabilite ca şi generatoare ale insolvenţei debitoarei, nu s-a stabilit ca fiind o cauză şi neţinerea evidenţei contabile a falitei, ori neregularităţi în modul de ţinere în evidenţierea contabilă, cu atât mai puţin lipsa documentelor primare ce au stat la baza înregistrărilor în contul 461 debitori diverşi. Ori, câtă vreme între această faptă distinctă şi starea de insolvenţă a debitoarei nu s-a stabilit nici un fel de legătură de cauzalitate, nu se poate antrena răspunderea patrimonială. Nici după întocmirea raportului cu cauzele şi împrejurările, nu s-a stabilit şi dovedit vreo legătură de cauzalitate între această faptă şi starea de insolvenţă, prezumţia reţinută de prima instanţă fiind combătută de constatările cuprinse în raportul lichidatorului privitoare la motivele insolvenţei.
Drept urmare, s-a reţinut că în mod eronat s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a recurentei pârâte, fost administrator al falitei, câtă vreme pentru prima faptă imputată aceasta a făcut dovada existenţei documentelor ce au stat la baza plăţilor către societatea terţă, iar pentru cea de-a doua faptă nu s-a dovedit legătura de cauzalitate cu starea de insolvenţă.
În consecinţă, instanţa de recurs constatând fondate motivele de recurs invocate, a dispus admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii lichidatorului, de antrenare a răspunderii patrimoniale.
(Decizia nr.219/C/11.02.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
